Tri­bu­tul fe­mei­lor din cul­tu­ra Mo­suo

le­gen­da­ri­lor La poa­le­le MU­NȚI din sud-ves­tul Chi­nei, tri­bul Mo­suo ADĂPOSTEȘTE ul­ti­me­le so­ci­e­tăți una din­tre ma­triar­ha­le din lu­me. Poa­te să re­zis­te ace­as­tă TRA­DIȚIE fe­mi­ni­nă, în CON­DIȚI­I­LE în ca­re re­gi­u­nea es­te in­va­da­tă de tu­riști ca­re-și ex­pun, os­ten­ta­tiv

Marie Claire (Romania) - - Sumar - TEXT ȘI FO­TO: JASON MOTLAGH

Ea­proa­pe ora prânzu­lui și Sa­da­ma Ra­da (29 de ani) le aju­tă pe ma­ma și pe mă­tușa ei să pre­gă­te­as­că ma­sa com­pu­să din porc, car­to­fi și le­gu­me ver­zi cu­le­se din fer­ma fa­mi­li­ei din sa­tul She­kua. Ku Mu, bu­ni­ca Ra­dei, stă așe­za­tă pe va­tra cup­to­ru­lui, între dor­mi­to­rul sculp­tat în pia­tră și pic­tu­ra mu­ra­lă bu­dis­tă pic­ta­tă de mână. E îmbră­ca­tă cu o ja­che­tă tra­diți­o­na­lă din lână, cu pan­ta­loni, iar pe cap are un tur­ban in­di­go. Soar­be din­tr-un pa­har de vin din po­rumb fă­cut în ca­să și are un aer au­to­ri­tar, de­tașat, în timp ce res­tul fe­mei­lor dis­cu­tă ni­mi­curi. Ca șefă a ca­sei, sau da­bu, Ku Mu (80 de ani) es­te au­to­ri­ta­tea de ne­con­tes­tat pe li­nia tra­diți­ei Mo­suo, con­si­de­ra­tă ulti­ma so­ci­e­ta­te ma­triar­ha­lă din Chi­na și una din­tre puți­ne­le ră­ma­se în lu­me. Rând pe rând, apar și băr­bații din fa­mi­lie: un un­chi, apoi un văr mai tânăr, apoi ta­tăl Ra­dei, Wang Ji Zen­gheng. El lu­cre­a­ză ca ma­ri­nar și ghi­de­a­ză tu­riștii pe un lac din apro­pi­e­re. Acum es­te în pau­za de ma­să, a venit doar în vi­zi­tă. Cei din tri­bul Mo­suo prac­ti­că un obi­cei ca­re se nu­mește zo­u­hun, o că­să­to­rie în ca­re băr­bații stau se­pa­rați de soți­i­le și co­pi­ii lor și au un rol ne­sem­ni­fi­ca­tiv în veni­rea pe lu­me a ce­lor din ur­mă, deși fi­nan­ciar ei sunt cei ca­re spri­ji­nă fa­mi­lia. În afa­ră de câte­va vi­zi­te scur­te – pen­tru sex, noap­tea, sau pen­tru a lua ma­sa de prânz împreu­nă – ei trăi­esc se­pa­rat. Fi­ii lor (in­clu­siv fra­te­le Ra­dei, de 33 de ani) pleacă de aca­să când împli­nesc 30 de ani, când ho­tă­răsc să trăias­că sin­guri sau își cau­tă de mun­că. Aces­te că­să­to­rii sunt mo­no­ga­me și fe­mei­le ac­cep­tă vi­zi­te doar de la ta­tăl co­pi­i­lor. Chiar și așa, aven­tu­ri­le nu sunt ce­va ne­o­bișnu­it, atât timp cât sunt dis­cre­te. În lim­ba­jul Mo­suo, nu exis­tă cu­vin­te­le „soț” sau „ge­lo­zie”. Prânzul e con­di­men­tat cu pi­per sichuan și mâncat în li­niște. Zen­gheng (52 de ani) es­te tă­cut și nu ma­ni­fes­tă ni­ci­un fel de afe­cți­u­ne față de ma­ma Ra­dei, iar aces­ta e un lu­cru obișnu­it. De înda­tă ce băr­bații pleacă, fe­mei­le încep din nou să vor­be­as­că între ele. Da­bu se întoar­ce spre mi­ne cu un rânjet vi­cle­an. „Băr­bații vor­besc o altă lim­bă față de noi”, șop­tește ea. „Avem ne­voie de ei, dar ne prețu­im li­ber­ta­tea.” Fa­mi­li­i­le chi­ne­ze pre­fe­ră fi­ii în lo­cul fi­i­ce­lor, iar asta a dus la o aglo­me­ra­re mas­cu­li­nă în ța­ra cu cea mai nu­me­roa­să po­pu­lație de pe glob. Lu­cru­ri­le nu stau la fel în ace­as­tă co­mu­ni­ta­te ca­re se întin­de pe un pla­tou înalt, la poa­le­le Mu­nți­lor Hi­ma­laya, între pro­vin­ci­i­le Yunnan și Sichuan, un­de s-a năs­cut le­gen­da Shan­gri-la. În sa­te­le de la mar­gi­nea la­cu­lui Lugu, bi­ju­te­ria ținutului Mo­suo, fe­te­le sunt pre­fe­ra­te, în de­tri­men­tul băi­eți­lor. Cei apro­xi­ma­tiv 40 000 de mem­bri ai aces­tei mi­no­ri­tăți et­ni­ce con­si­de­ră că tot ce es­te vi­tal în ace­as­tă lu­me vi­ne de la fe­meie, mo­tiv pen­tru ca­re re­gi­u­nea poar­tă de­nu­mi­rea de Re­ga­tul fi­i­ce­lor. La ba­za tra­diți­ei Mo­suo stă cre­di­nța că fe­mei­le sunt mai va­lo­roa­se și su­pe­ri­oa­re din punct de ve­de­re in­te­lec­tual băr­bați­lor. Viața de fa­mi­lie se află sub con­tro­lul unui sis­tem ma­triar­hal, ca­re deți­ne pro­pri­e­tăți, ad­mi­nis­tre­a­ză drep­tu­ri­le de moște­ni­tor și are ul­ti­mul cu­vânt în de­ci­zi­i­le ca­re țin de tre­bu­ri­le cas­ni­ce. Toți co­pi­ii sunt cres­cuți de fa­mi­lia din par­tea ma­mei, iar la naște­re pri­mesc nu­me­le de fa­mi­lie al aces­teia. Unchii din par­tea ma­mei trăi­esc sub ace­lași aco­pe­riș cu fe­mei­le și au gri­jă de co­pii, pre­luând ro­lul ta­tă­lui. „În cul­tu­ra noas­tră, fe­te­le sunt foar­te im­por­tan­te”, ex­pli­că Ra­da. „Dar nu ne go­nim băr­bații.” Mo­suo es­te pro­ba­bil cea mai cu­nos­cu­tă din­tre so­ci­e­tăți­le ma­triar­ha­le din toa­tă lu­mea. Însă mai sunt și alte­le. Mi­nang- ka­bau, din Su­ma­tra de Vest, Indo­ne­zia, are pa­tru mi­li­oa­ne de lo­cu­i­tori și es­te cea mai ma­re co­mu­ni­ta­te cu tra­diții ca­re si­tue­a­ză fe­mei­le în cen­trul ate­nți­ei. Ca și în ca­zul Mo­suo, fe­mei­le con­duc gos­po­dă­ria, în timp ce băr­bații se ocu­pă de tre­bu­ri­le po­li­ti­ce și spi­ri­tua­le. (Mi­nan­gka­bau prac­ti­că ma­ria­jul for­mal; fe­mei­le dorm în ca­me­ra lor, iar băr­bații tre­bu­ie să pă­ră­se­as­că lo­cu­i­nța la ră­să­ri­tul soa­re­lui.) În Gha­na, lo­cu­i­to­rii Akan trăi­esc în „cla­nuri ma­triar­ha­le” – struc­turi so­cia­le în ca­re fe­meia con­du­ce și dic­te­a­ză ran­gul și suc­ce­si­u­nea. În nord-es­tul Indi­ei, în gru­pul et­nic Ga­ro, pro­pri­e­tăți­le și ro­lu­ri­le po­li­ti­ce sunt moște­ni­te de la ma­mă la fi­i­că. To­tuși, tra­diția spu­ne că ru­de­le fi­i­cei mai mari tre­bu­ie să-l ră­pe­as­că pe po­te­nția­lul mi­re, ca­re, con­form tra­diți­ei, tre­bu­ie să încer­ce să fu­gă. Da­că es­te prins și con­vins să se că­să­to­re­as­că, el poa­te trăi în ca­sa fe­meii. Cu­plul se poa­te des­pă­rți în ori­ce mo­ment, fă­ră să-și atra­gă re­proșuri din par­tea co­mu­ni­tății. Aces­te so­ci­e­tăți înde­păr­ta­te sunt ne­o­bișnu­i­te într-o so­ci­e­ta­te glo­ba­lă do­mi­na­tă de pa­triar­hie. Ama­zoa­ne­le mi­to­lo­gi­ce des­pre ca­re po­ves­tesc tur­cii mo­derni sunt pre­zen­ta­te ca fe­mei răz­boi­ni­ce, fru­moa­se, ca­re fo­lo­se­au băr­bații pen­tru a se re­pro­du­ce. (Fi­ii erau omo­râți sau dați spre crește­re băr­bați­lor; fi­i­ce­le erau cres­cu­te de fe­mei, erau învăța­te să se lup­te și să vâne­ze.) Isto­ri­cii își dis­pu­tă ade­vă­rul și ori­gi­ni­le aces­tui mit. Cu toa­te aces­tea, exis­tă do­ve­zi ca­re ates­tă o cul­tu­ră ma­triar­ha­lă preis­to­ri­că. Ace­as­ta da­te­a­ză di­nain­te de cul­tu­ra gre­a­că, în ca­re oa­me­nii adu­ce­au ofran­de zeițe­lor, iar fe­mei­le erau vene­ra­te pen­tru ca­pa­ci­ta­tea lor de a da viață. De exem­plu, în Epo­ca de Bronz, pe Insu­la Cre­ta, fe­mei­le Mi­noan con­du­ce­au în toa­te as­pec­te­le vi­eții, in­clu­siv ce­re­mo­ni­i­le re­li­gi­oa­se. Se­xul era o co­mu­ni­u­ne ri­tua­li­că, iar da­to­ri­tă par­te­ne­ria­te­lor între fe­mei și băr­bați, ni­ve­lul vi­o­le­nței în pe­ri­oa­da res­pec­ti­vă era foar­te scă­zut. Mi­le­nii mai târziu, întâlnim o di­na­mi­că si­mi­la­ră în cul­tu­ra Mo­suo. Cri­me­le sunt re­du­se; nu exis­tă cu­vin­te­le „cri­mă” sau „vi­ol”. Dar pen­tru că cei din Mo­suo nu au un lim­baj scris, es­te greu de des­co­pe­rit ca­re sunt ori­gi­ni­le lor. Is­to­ria es­te pre­da­tă de la o ge­ne­rație la alta, prin viu grai, lă­sând loc de in­ter­pre­tări. Unii an­tro­po­lo­gi cred că Mo­suo se trag din Mon­go­lia, în timp ce alții spun că sunt din sud-ves­tul Chi­nei, un­de au avut fer­me și au cres­cut vi­te pen­tru mai bine de 2000 de ani. Dar pen­tru că mul­te cro­nici se re­fe­ră la Mo­suo cu de­nu­miri di­fe­ri­te, iar gu­ver­nul i-a cla­si­fi­cat în mod greșit ca fă­când par­te din gru­pul mi­no­ri­tar Na­xi, nu exis­tă in­for­mații cla­re des­pre apa­riția lor ca et­nie. În schimb, exis­tă le­gen­de. Ra­da își amin­tește po­ves­tea Zeiței Mu­nți­lor, ca­re se între­ză­rea la mar­gi­nea la­cu­lui. A fost oda­tă o fe­meie fru­moa­să și înțe­le­ap­tă pe nu­me Ge­mu, cea mai do­ri­tă fe­meie din ți­nut. Într-o zi, în timp ce cu­le­gea plan­te în pă­du­re, s-a întâlnit cu vână­to­rul He Long. A fost dra­gos­te la pri­ma ve­de­re. Au fost ne­des­pă­rțiți până când a apă­rut dia­vo­lul. Din in­vi­die, i-a tran­sfor­mat pe amândoi în pi­e­tre. Ge­mu a de­venit Zeița Mu­nți­lor, iar He Long s-a tran­sfor­mat într-o in­su­lă pe ca­re o pu­te­ai ve­dea, dar la ca­re nu pu­te­ai ajun­ge. Se spu­ne că la­cri­mi­le Zeiței au for­mat la­cul Lugu. În zi­le­le noas­tre, a apă­rut o altă ame­ni­nța­re: tu­riștii. Zvo­nul des­pre fe­mei­le pu­ter­ni­ce și fru­moa­se atra­ge în fi­e­ca­re an vi­zi­ta­tori din toa­te pă­rți­le Chi­nei. Nu­mai în 2012, 1,5 mi­li­oa­ne de tu­riști au vi­zi­tat re­gi­u­nea la­cu­lui Lugu. Și în vre­me ce acest lu­cru a dus la o crește­re a veni­tu­ri­lor ță­rii, oa­me­nii se tem că tu­ris­mul in­tens poa­te de­gra­da una din­tre ul­ti­me­le cul­turi ma­triar­ha­le. Acest lu­cru s-ar pu­tea întâmpla pen­tru că ge­ne­rați­i­le

În lim­ba­jul MO­SUO, nu exis­tă cu­vin­te­le „SOȚ” sau „GE­LO­ZIE”

mai ti­ne­re iau con­tact cu străi­nii, se că­să­to­resc cu oa­meni din afa­ra tri­bu­lui și se mu­tă în alte orașe. Exis­tă du­bii le­ga­te de fe­lul în ca­re va pu­tea su­pra­vi­ețui tra­diția Mo­suo, în opo­ziție cu mo­de­lul pa­triar­hal ca­re deți­ne mo­no­po­lul, în toa­tă lu­mea. Con­flic­tul es­te ac­cen­tuat în Lu­os­hui, orașul cel mai dez­vol­tat. Pe fa­le­ză, un șir in­ter­mi­na­bil de ho­te­luri ief­ti­ne își ex­pun pro­du­se­le de ar­ti­za­nat kit­sch re­a­li­za­te de co­mu­ni­ta­tea Mo­suo. Băr­bații îmbră­cați în veșmin­te tra­diți­o­na­le dis­tri­bu­ie flu­tu­rași pen­tru spec­ta­co­le cul­tu­ra­le, ba­ruri ka­rao­ke și ca­zi­no­uri. Noap­tea, pros­ti­tua­te­le veni­te din alte pă­rți ale Chi­nei po­ze­a­ză în fe­te Mo­suo pen­tru băr­bați ex­ci­tați de fan­te­zii cu lo­cal­ni­ce. Pes­ca­rii se plâng că hoar­de­le de vi­zi­ta­tori și deșeu­ri­le prost ges­ti­o­na­te au po­luat la­cul Lugu și au epu­i­zat re­zer­ve­le de pești, abun­den­te pe vre­muri. Dar în zo­ne­le agra­re de din­co­lo de apă, viața cur­ge în alt ritm. Aco­lo, tim­pul nu exis­tă. Fă­ră să ți­nă cont de mi­ro­sul înțe­pă­tor, Gei Ke încar­că ulti­ma tra­nșă de porci în ca­mi­o­nul unui om de afa­ceri. Dau no­roc și pri­mește un te­anc de ban­cno­te. Ke (48 de ani), are un aer cool și pa­re cu ze­ce ani mai tână­ră. A fost că­să­to­ri­tă, dar soțul ei a mu­rit acum do­uă­zeci de ani, din cau­za unei afe­cți­uni car­dia­ce. Am­bii co­pii s-au mu­tat la oraș: fi­i­ca ei stu­dia­ză me­di­ci­na, fi­ul ei e in­gi­ner. Deși are un iu­bit de mul­tă vre­me, nu vrea să-l pre­zin­te fa­mi­li­ei. „Îl văd din când în când.” Între­ba­tă da­că exis­tă și alți băr­bați, ea zâmbește. De ce­a­lal­tă par­te, Ra­da întru­chi­pe­a­ză ten­si­u­nea din­tre ge­ne­rații, ca­re își fa­ce loc în co­mu­ni­ta­te. Vor­bește re­pe­de, are mul­tă încre­de­re în ea. Ar pu­tea să lo­cu­ias­că într-o me­tro­po­lă ca Shan­ghai. Are blu­gii ru­pți în ge­nun­chi, o poșe­tă cu țin­te me­ta­li­ce, iar în pă­rul ei ne­gru se ză­rește o șu­viță vop­si­tă în al­bas­tru-me­ta­lic. Te­le­fo­nul îi vi­bre­a­ză la fi­e­ca­re mi­nut. Pri­mește me­sa­je de la pri­e­teni pe We­chat, rețe­aua de so­cia­li­za­re pre­fe­ra­tă a chi­ne­zi­lor. Ma­jo­ri­ta­tea no­pți­lor și le pe­tre­ce în apar­ta­men­tul ei din orașul Lugu Lake, un­de se află cea mai ma­re co­mu­ni­ta­te Sichuan de la mar­gi­nea la­cu­lui, însă și-a păs­trat și ca­me­ra din ca­sa în ca­re a co­pi­lă­rit, în sa­tul na­tal, aflat la 15 mi­nu­te de con­dus în afa­ra orașu­lui. Aco­lo lo­cu­i­esc și acum ma­ma ei, bu­ni­ca, trei mă­tuși și doi un­chi. Da­că n-ar fi avut șan­sa să-i cu­noas­că, la 13 ani, pe ne­mții ca­re fă­ce­au fil­me des­pre Lugu Lake și des­pre co­mu­ni­ta­tea Mo­suo, Ra­da ar fi ră­mas o fa­tă ne­e­du­ca­tă, ca ma­ma și mă­tușa ei. (În zi­le­le noas­tre, co­pi­ii Mo­suo se bu­cu­ră de edu­cație, dar ge­ne­rați­i­le mai ve­chi, din ca­re fa­ce par­te și Ra­da, mer­ge­au foar­te rar la școa­lă.) Pri­e­te­nii ame­ri­cani ai ce­lor ca­re fă­ce­au fil­me în zo­nă, ca­re stă­te­au în Li­jiang, cel mai apro­piat oraș, au ac­cep­tat să o șco­le­as­că pe Ra­da gra­tu­it. Ea s-a mu­tat în Li­jiang în 2005 și pe par­cur­sul a cinci ani a învățat să scrie și să ci­te­as­că în man­da­ri­nă și în en­gle­ză. Engle­za ei s-a îmbu­nă­tățit, la fel și cu­noști­nțe­le des­pre lo­ca­lu­ri­le ir­lan­de­ze din zo­nă. A că­lă­to­rit în ma­ri­le orașe din Chi­na și până la ur­mă a ajuns și în Eu­ro­pa, ca am­ba­sa­doa­re a cul­tu­rii Mo­suo. Ra­da a de­venit un fel de „floa­re ra­ră” pen­tru vi­zi­ta­to­rii ca­re in­va­dau zo­na. Era prin­tre puți­ne­le din tra­diția Mo­suo ca­re știau să vor­be­as­că engle­za. De ace­ea, acum no­uă ani a fost an­ga­ja­tă de age­nția de tu­rism lo­ca­lă ca ghid pen­tru dem­ni­ta­rii ca­re vi­zi­tau zo­na și pen­tru echi­pe­le de fil­ma­re. Ra­da își pe­tre­ce ma­jo­ri­ta­tea tim­pu­lui încer­când să dis­tru­gă mi­tul des­pre pro­mis­cu­i­ta­tea fe­mei­lor Mo­suo. Din do­ri­nța de sen­zați­o­nal, ele sunt pre­zen­ta­te astfel de că­tre me­dia sau în broșu­ri­le de tu­rism ca­re înce­ar­că să vândă o ima­gi­ne fal­să. Într-o du­pă-amia­ză no­roa­să ne oprim pe po­dul Wal­king Mar­ria­ge, una din­tre prin­ci­pa­le­le atra­cții de pe mar­gi­nea la­cu­lui. În tre­cut, po­dul căp­tușit de nu­feri fă­cea le­gă­tu­ra între do­uă sa­te și fa­ci­li­ta ac­ce­sul îndră­gos­tiți­lor din­tr-un sat în altul, în tim­pul no­pții. Astă­zi, po­dul nu mai păs­tre­a­ză ro­man­tis­mul de altă­da­tă. Mu­lți­mi de tu­riști se înghe­su­ie să-și fa­că sel­fi­euri, mă­nâncă îngheța­tă și-și împle­tesc pă­rul în co­dițe. „Cei din et­nia Mo­suo sunt exo­tici și plini de mis­ter”, spu­ne Ron Li, un croi­tor de 45 de ani din Guan­gzhou, so­sit cu un grup de tu­riști. Puțin mai înco­lo, o gașcă de băr­bați de do­uă­zeci și ce­va de ani între­a­bă niște tu­ris­te ca­re sunt ce­le mai po­pu­la­re lo­ca­luri. În afa­ră de cei ca­re vând mânca­re și de ne­gus­to­rii de su­veni­re, re­pre­zen­ta­nții cul­tu­rii Mo­suo sunt rari. Ra­da se stre­coa­ră prin­tre tu­riști și po­ves­tește ca­re sunt con­ce­pți­i­le greși­te le­ga­te de cul­tu­ra ei: că fe­mei­le gâdi­lă pal­ma po­te­nția­li­lor par­te­neri se­xua­li, atunci când dau mâna, pen­tru a-și ma­ni­fes­ta in­te­re­sul; că fe­mei­le au o gră­ma­dă de par­te­neri ca­re se pe­rin­dă la ușa lor; că, de mul­te ori, nu știu ca­re es­te nu­me­le ta­tă­lui co­pi­i­lor lor. „Asta nu fa­ce o im­pre­sie bu­nă”, spu­ne ea. Cer­ce­tă­to­rii au re­mar­cat că, în tre­cut, une­le fe­mei Mo­suo au avut între 30 și 40 de par­te­neri pe par­cur­sul între­gii vi­eți, dar zi­le­le ace­lea de li­ber­ti­naj sunt de mult apu­se. Astă­zi, fe­mei­le pot avea câte­va că­să­to­rii – câte una pe rând – de-a lun­gul vi­eții, sau, în anu­mi­te cir­cum­sta­nțe, câte­va re­lații fă­ră obli­gații. Aven­tu­ri­le sunt ra­re – da­că și când se întâmplă, ni­meni nu știe. Ta­tăl și ma­ma Ra­dei s-au cu­nos­cut în ado­les­ce­nță. Sunt împreu­nă de mai bine de trei­zeci de ani, iar cei doi spun că și-au fost fi­de­li unul altu­ia. În con­tra­di­cție cu po­ves­tea ro­man­ti­că în ca­re băr­ba­tul îi fa­ce avan­suri fe­meii, cei doi s-au cur­tat re­ci­proc. Ma­ma Ra­dei, Bi Ma Ra­da (53 de ani), îl vi­zi­te­a­ză din când în când pe Zen­gheng, în lo­cu­i­nța lui ca­re se află la ze­ce

„ Noap­tea, pros­ti­tua­te­le veni­te din alte PĂ­RȚI ale Chi­nei po­ze­a­ză în fe­te Mo­suo pen­tru băr­bați ex­ci­tați de fan­te­zii cu lo­cal­ni­ce”

mi­nu­te de ca­sa ei. Nu exis­tă nici noți­u­nea de di­vo­rț. Da­că voiau să se des­par­tă, ar fi pu­tut pur și sim­plu să me­ar­gă fi­e­ca­re pe dru­mul lui, dar Ra­da spu­ne că acest gen de că­să­to­rie a fă­cut ca le­gă­tu­ra din­tre ei să de­vi­nă pu­ter­ni­că și să ră­mână me­reu proas­pă­tă, oda­tă cu tre­ce­rea tim­pu­lui. În vor­be­le ei se sim­te nos­tal­gie. Acum un an, a încheiat o re­lație ca­re du­ra­se trei ani, cu un băiat Mo­suo. Era pre­gă­ti­tă să-l pre­zin­te pă­ri­nți­lor ei, dar el a dat do­va­dă de ires­pon­sa­bi­li­ta­te, chel­tu­ind fă­ră rost ba­nii fa­mi­li­ei lui. Așa că ea a ho­tă­rât să ple­ce. A fost o des­pă­rți­re grea, mai ales într-un loc în ca­re toa­tă lu­mea se cu­noaște cu toa­tă lu­mea. Dar acum, Ra­da se bu­cu­ră de li­ber­ta­te. Spu­ne că nu-și do­rește ca ur­mă­to­rul ei par­te­ner să fie nea­pă­rat Mo­suo sau să ac­cep­te o că­să­to­rie con­form tra­diți­ei, dar tre­bu­ie să-i res­pec­te cul­tu­ra și ne­voia de in­de­pen­de­nță. Să ți­nă pa­sul cu ea. În di­mi­neața ur­mă­toa­re Ra­da mer­ge cu ma­ma ei la un tem­plu sa­cru, pe un deal abrupt, de un­de se ve­de tot sa­tul. Ma­ma ei poar­tă niște hai­ne sport și o pă­lă­rie de ca­mi­o­na­giu, în spa­te ca­ră un coș de nu­i­e­le. Ra­da ți­ne pa­sul cu ea, având gri­jă să nu-și mur­dă­re­as­că pan­to­fii al­bi mar­ca Adi­das Stan Smith. În vârful dealu­lui sunt ri­di­ca­te ste­a­guri de ru­gă­ci­u­ne, ca­re fâlfâie în bă­taia vântu­lui. Ma­ma Ra­dei pu­ne câte­va cren­guțe de pin în șe­mi­neul unui stu­pa (un altar bu­dist) și apoi le dă foc. Când vi­ne se­a­ra, tu­riștii iau par­te la un spec­ta­col cul­tu­ral pus în sce­nă spe­cial pen­tru ei, la pa­vi­li­o­nul de lângă lac. Înce­pe un spec­ta­col de lu­mini în ca­re băr­bații Mo­suo, îmbră­cați în ciz­me de cow­boy și pă­lă­rii pe cap, dan­se­a­ză. La un mo­ment dat lu­mi­na se mi­cșo­re­a­ză și unul din­tre băr­bați se cață­ră pe o sca­ră, ca să-i cânte o se­re­na­dă iu­bi­tei lui, a că­rei si­lue­tă se dis­tin­ge du­pă cor­ti­nă. Apoi mer­ge și el în spa­te­le cor­ti­nei. Spec­ta­to­rii sus­pi­nă de bu­cu­rie. Ade­vă­ra­ta hăr­mă­laie înce­pe abia în cli­pa în ca­re pu­bli­cul es­te in­vi­tat pe sce­nă, să fa­că po­ze cu in­ter­preții. În lu­ni­le ur­mă­toa­re, tu­riștii su­fo­că orașul. Pen­tru că dru­mu­ri­le au fost as­fal­ta­te, dru­mul de la Li­jiang nu mai du­re­a­ză o zi între­a­gă, ci doar trei ore. Un nou ae­ro­port s-a des­chis lângă Lugu Lake, împreu­nă cu o stație de au­to­buz mo­der­nă. Toa­tă ace­as­tă dez­vol­ta­re i-a ofe­rit Ra­dei un job sta­bil și po­si­bi­li­ta­tea de a se ex­tin­de și în afa­ra sa­tu­lui ei na­tal. Vi­i­to­rul e con­fuz, însă, pen­tru ea. Deși tu­ris­mul a adus be­ne­fi­cii eco­no­mi­ce, re­cu­noaște că tu­riștii au un im­pact ne­ga­tiv asu­pra „fe­lu­lui na­tu­ral în ca­re trăim”. „Spe­răm că toa­tă ate­nția ace­as­ta n-o să ne dis­tru­gă”, spu­ne ea. Înain­te să se întoar­că în oraș, Ra­da o vi­zi­te­a­ză pe bu­ni­ca ei și be­au împreu­nă o ca­nă de ce­ai. Cu­rând, vor ajun­ge aca­să ma­ma și mă­tușa Ra­dei, de la mun­ca câmpu­lui. „Lu­crăm câmpul și de ti­ne-i nu­ma’ gu­ra, Sa­da­ma. Când ai de gând să faci niște co­pii, să ne aju­te? De ce nu ai un băr­bat? Da­că îmbă­trânești prea mult, ni­meni n-o să te mai ia.” Ra­da nu ba­gă în se­a­mă cu­vin­te­le lor. „Îmi fac viața grea întot­de­au­na. Fac glu­me pe se­a­ma mea”, spu­ne Ra­da. „Ele nu înțe­leg că sunt fe­ri­ci­tă acum. Sunt li­be­ră să ex­plo­rez.” În au­gust, Ra­da a că­lă­to­rit în Ger­ma­nia și Aus­tria pen­tru a aju­ta la pre­zen­ta­rea unui do­cu­men­tar des­pre tra­diția Mo­suo, în ca­re apa­re și ea. S-a bu­cu­rat să își re­va­dă ve­chii pri­e­teni, să-i învețe pe cei­la­lți oa­meni des­pre cul­tu­ra ei și să mă­nânce brânza de ca­re i-a fost poftă, de la pri­ma ei vi­zi­tă. Dar atra­cția Eu­ro­pei, cu toa­te no­u­tăți­le pe ca­re le ofe­ră ea, s-a spul­be­rat re­pe­de. În su­fle­tul ei a apă­rut do­rul de ca­să. „Întot­de­au­na mă voi întoar­ce aici. E un loc foar­te spe­cial, cel mai fru­mos pe ca­re-l știu.” Îi amin­tesc că, da­că se va sta­bi­li aici, într-o bu­nă zi va de­ve­ni da­bu, șe­fa gospodăriei. „Da”, spu­ne ea. „Mi-ar plă­cea.”

mc

Fe­mei­le Mo­suo in­ter­pre­te­a­ză un spec­ta­col cul­tu­ral pen­tru tu­riștii chi­ne­zi

Bi Ma Ra­da se întoar­ce în sa­tul ei, du­pă ce a fost la un tem­plu bu­dist, ca să se roa­ge pen­tru o re­col­tă bu­nă

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.