Ana Ularu, des­pre fru­mu­sețea ati­pi­că

Marie Claire (Romania) - - Sumar - DE ANDRE­EA CIPCĂ FO­TO: ALEX GÂLME­A­NU

Une­ori vrea să fie VOLUPTATE. urâtă cu Inter­pre­te­a­ză per­so­na­je în ca­re EXAGEREAZĂ pe urâţe­nie. do­rit mig­no­nă Și-ar fi să fie și glu­mește spu­nând că are o per­so­na­li­ta­te înal­tă. ati­tu­di­nea Asta și de lo­co­mo­ti­vă-tanc, atunci când lu­cre­a­ză, sim­tă, o fac să se une­ori, ca și cum ar fi o ENTITATE bizară, ne-fe­meie, ne-băr­bat

Mă uit la Ana și-mi dau se­a­ma din pri­me­le mo­men­te că aș pu­tea să stau să vor­besc cu ea ore în șir, că nu tre­bu­ie să-mi fac pro­ble­me că o să exis­te pau­ze stânje­ni­toa­re, sau că o să-mi răs­pun­dă mo­no­si­la­bic, aro­gant, sau că o să se as­cun­dă în spa­te­le unor ba­na­li­tăți per­fec­te. Sin­gu­ra te­a­mă e că n-o să avem timp să le po­ves­tim pe toa­te. În câte­va ore tre­bu­ie să prin­dă un avi­on, ple­a­că la Alba Iu­lia pen­tru ce­re­mo­nia pre­mi­i­lor UNITER. Fa­ce par­te din ju­riu. Dar noi ne-am întâlnit să vor­bim des­pre alte lu­cruri, de da­ta asta. Des­pre fru­mu­sețe, din­co­lo de ta­buuri sau pre­ju­de­căți. Mă uit în ochii ei. Albaștri. Aproa­pe că mă hip­no­ti­ze­a­ză. Cred că și ea știe asta. E im­po­si­bil să nu știe că are efec­tul ăsta asu­pra oa­me­ni­lor. Ges­ti­cu­le­a­ză, fu­me­a­ză, se en­tu­zias­me­a­ză, se ener­ve­a­ză, râde. E prea au­ten­ti­că, n-are cum să fie cen­zu­ra­tă sau am­ba­la­tă cu fun­diță. N-are rost să încerc să dau cu­vin­te­lor ei o for­mă „dră­guță”. Ea e mișto exact așa cum e. Ăsta e mo­ti­vul pen­tru ca­re n-am scos din vor­be­le

ei nici fuck-ul, nici en­gle­zis­me­le, nici ex­pri­mă­ri­le co­loc­via­le. O întreb da­că ei îi pla­ce de ea, în mo­men­tul ăsta. „Nu nea­pă­rat. Sunt OK. Tot tim­pul am fost cum­va com­ple­xa­tă, dar nu la mo­dul agre­siv. De­se­ori uit cum arăt. Efec­tiv am mo­men­te în ca­re nu știu cum arăt. Cred că e un soi de chi­mie în ca­pul meu. De mi­că mi s-a-ntâmplat să uit cum arăt. Când stau pe lângă oa­meni ca­re-mi plac foar­te mult, băr­bați sau fe­mei, ca­re mă fas­ci­nea­ză ma­jor, nu-mi mai ima­gi­nez de­loc fața mea. Cum­va le preiau rit­mul de vor­bi­re, mu­zi­ca­li­ta­tea, ges­tu­ri­le. Când văd oa­meni ca­re mă fas­ci­nea­ză, mă ima­gi­nez ca ei. E foar­te ci­u­dat. Nu știu da­că are le­gă­tu­ră cu me­se­ria. Cred că mai de­gra­bă me­se­ria m-a aju­tat să mă de­fi­nesc pe mi­ne și să mă ima­gi­nez mai mult. Când eram mi­că, eram foar­te, foar­te sla­bă, dar n-am avut ni­ci­o­da­tă vreo pro­ble­mă cu cor­pul meu. Am fă­cut mult sport în co­pi­lă­rie. Te­nis, înot, schi, ka­ra­te. Fi­ind hi­pe­rac­ti­vă, pen­tru mi­ne cor­pul a fost întot­de­au­na un ve­hi­cul de căță­rat în co­paci, de aler­gat, de fă­cut lu­cruri. De fi­e­ca­re da­tă când m-am mai îngrășat, de exem­plu, nu mi-a afec­tat va­ni­ta­tea. M-a de­ran­jat doar fap­tul că mă si­mțe­am gre­oaie. Că fă­ce­am lu­cru­ri­le mai încet. Si­mțe­am că n-am ener­gia mea. M-am îngrășat, de exem­plu, în pri­mul an de fa­cul­ta­te. Am in­trat băț, ave­am vreo 48 de ki­lo­gra­me, și m-am îngrășat enorm, pro­gre­siv, de-a lun­gul fa­cul­tății, din cau­za stre­su­lui. Nu e o fa­cul­ta­te ușoa­ră. La fel și când fil­mam Cu un pas înain­te, la Pro TV. Pe fon­dul obo­se­lii, ajun­se­sem de ne­re­cu­nos­cut. La mi­ne, for­ma na­tu­ra­lă e asta la ca­re sunt acum. Pen­tru că sunt un om ac­tiv, sunt osoa­să, din­tot­de­au­na am fost. Atunci ajun­se­sem efec­tiv pă­tra­tă. În se­cun­da în ca­re am ter­mi­nat de fil­mat și am ter­mi­nat și fa­cul­ta­tea, am slă­bit fă­ră să fac ni­ci­un efort. (N-am fost ni­ci­o­da­tă în stare să țin cu­ră de slă­bi­re, nici atunci când eram obli­gați pen­tru Cu un pas înain­te; mă du­ce­am să mă­nânc îngheța­tă, fun­cți­o­nam pe in­vers.) Am înce­put să merg din nou pe jos, să am timp, să dorm câte ore îmi tre­bu­ie mie, să nu mai mă­nânc ce ne dă­de­au pe pla­to­ul de fil­ma­re. Asta nu înse­am­nă că mâncam să­nă­tos. În con­ti­nua­re îmi plă­ce­au chip­su­ri­le. Dar și-a re­venit cor­pul. Și m-am mai îngrășat o da­tă, ca o ne­si­mți­tă, la Index Ze­ro. (Râde.) Mă rog, în Bul­ga­ria mânca­rea era proas­tă. Iar eu ju­cam o gra­vi­dă. Am pe­ri­oa­de în ca­re pur și sim­plu nu se pu­ne, deși mă­nânc în bez­na mi­nții de mult. Cred că e vor­ba de ca­li­ta­tea mâncă­rii.” Ana nu fa­ce par­te din ca­te­go­ria fe­mei­lor ca­re be­au apă pla­tă cu lă­mâie și mă­nâncă o frun­ză de sa­la­tă. Și nici nu vrea să pa­ră ce­ea ce nu e. Își co­man­dă un frap­pé cu îngheța­tă și tra­ge din­tr-o ți­ga­ră, o stin­ge, apoi își aprin­de alta. „Chip­suri forever. Dul­ci­uri forever. Îmi pla­ce mânca­rea, îmi plac por­că­ri­i­le. Îmi plac dul­ci­u­ri­le alea ief­ti­ne și su­per-proas­te. Am un pri­e­ten foar­te bun, Si­mon, ca­re acum lo­cu­i­ește în Ro­mânia și mer­ge la go­ur­met ham­bur­gers și-și ia ci­o­co­la­tă ne­a­gră, e atent la ce mă­nâncă și e tot tim­pul șo­cat de mi­ne. Eu apar cu Mil­ka și-mi zi­ce: «Parc-ai fi un co­pil. De ce nu-ți iei ci­o­co­la­tă ne­a­gră?» Și-i spun: «Pen­tru că nu-mi pla­ce. Mi se pa­re o in­sul­tă. O fi să­nă­toa­să, dar da­că vreau dul­ci­uri, vreau por­că­rii.»”

O PRIVESC ATENT.

Nu ara­tă de­loc ca o per­soa­nă ca­re mă­nâncă fă­ră dis­cer­nă­mânt. Dim­po­tri­vă. Tru­pul ei e su­bți­re, atle­tic. Îi amin­tesc că ne-am întâlnit oda­tă, la sa­la de sport. Aler­ga pe ban­dă cu de­ter­mi­na­rea unui spor­tiv de per­for­ma­nță. Râde. „Urăsc să merg la sa­lă. În pe­ri­oa­da în ca­re m-ai vă­zut tu la sa­lă a fost ce­lă­lalt an din viața mea în ca­re am avut un abo­na­ment de ca­re efec­tiv mi-am bă­tut joc. Ăsta e al doi­lea an. Atunci am plă­tit o su­mă des­tul de se­ri­oa­să și am fost doar de trei ori. Su­nă a răs­făț: vai, ui­te cum arăt și nu fac sport. Dar chiar nu fac sport. Am des­co­pe­rit ba­le­tul, în schimb. Mi-am fă­cut un abo­na­ment de opt in­trări și am fost de trei ori. Am un stil ma­jor de a-mi ba­te joc de bani. Și mă-njur sin­gu­ră. Adi­că mă ener­vez pe mi­ne. Dar am un soi de voluptate în a-mi ba­te joc de ba­nii ăia. De ge­nu’: ui­te cum nici azi nu fac ni­mic. Cel mai mult îmi pla­ce să merg pe jos. Am încă un me­ta­bo­lism foar­te bun. Nu știu cât o să mă mai ți­nă, pen­tru că fac 33 de ani. Pro­ba­bil că la un mo­ment dat n-o să mai pot să mă­nânc tot ce vreau.”

ANA NU ARDE CALORIILE LA FEL CA NOI TOȚI. O cu­nosc de ani buni și știu că are o agi­tație in­te­ri­oa­ră per­ma­nen­tă, un foc ca­re o mis­tu­ie con­ti­nuu. Toc­mai a ter­mi­nat de fil­mat trei vi­de­o­cli­puri pe mu­zi­ca tru­pei Gre­e­tin­gs Su­gar. E pri­ma oa­ră când a re­gi­zat. „Mi-a plă­cut la ne­bu­nie. Dar mă agit foar­te ta­re. Sunt cu ener­gia sus de tot, du­pă ca­re am o că­de­re. Cred că fur foar­te mult din per­so­na­li­tăți­le oa­me­ni­lor cu ca­re lu­crez. Am vă­zut asta la Tar­sem Sin­gh, când am fil­mat cu el. Să pre­su­pu­nem, prin ab­surd, că ar fi avut de fă­cut 45 de sec­vențe într-o sin­gu­ră zi. Le fă­cea pe toa­te, ori­cât de obo­sit ar fi fost. Dar da­că la fi­na­lul zi­lei îi spu­neai să mai fa­că încă una, nu mai pu­tea. Pen­tru că ăla era nu­mă­rul de lu­cruri pen­tru ca­re el se pro­gra­ma­se pe zi­ua res­pec­ti­vă.”

TOC­MAI PEN­TRU CĂ ȘTIU CÂT DE MULT SE IM­PLI­CĂ

în tot ce fa­ce, o întreb cum se sim­te du­pă ce ter­mi­nă un proi­ect de film. Da­că nu intră în de­pre­sie. Nu ezi­tă de­loc. „Ba da. Pen­tru că trăi­esc pen­tru asta și prin asta. Pen­tru că e pri­mul lu­cru pe ca­re am ști­ut să-l fac vre­o­da­tă. Adi­că am înce­put de­vre­me, la no­uă ani, cu Lo­li­ta (un spec­ta­col de te­a­tru, cu Ște­fan Ior­da­che), înain­te să știu ce e viața, înain­te să știu să-njur, să mă fi ți­nut de mână cu un băiat, înain­te să ori­ce. Când era min­tea mai proas­pă­tă, eu asta am ști­ut să fac. Și atunci când nu am asta, îmi fu­ge pă­mântul de sub pi­ci­oa­re. Acum, du­pă ce-am re­gi­zat cli­pu­ri­le, n-am in­trat în de­pre­sie. Asta a fost ca o pră­ji­tu­ră. Și când fac sce­no­gra­fie e OK. Dar du­pă ce fil­mez, am un fel de că­de­re. Sen­zația că n-o să mai exis­te o altă fil­ma­re du­pă.”

NU MI SE PA­RE CI­U­DAT CE- MI SPU­NE.

Am au­zit ace­e­ași măr­tu­ri­si­re și de la alți ac­tori. Ma­jo­ri­ta­tea trăi­esc cu te­a­ma asta, une­ori greu de înțe­les pen­tru un om obișnu­it. Îmi spu­ne că ni­ci­o­da­tă nu știe cum să-și re­vi­nă din sta­rea asta și că acum are un soi de tris­tețe, pen­tru că n-a mai fil­mat de câte­va luni. „Știu că sunt și pe­ri­oa­de în ca­re nu faci ni­mic. Dar am ui­tat cum e să nu faci. Și mă spe­rie un pic. Și mai e ce­va. Eu dau foar­te mul­te pro­be. Iar în ul­ti­ma pe­ri­oa­dă n-am mai dat la fel de mul­te, nu știu de ce. Asta mă pa­ni­che­a­ză. Ma­jo­ri­ta­tea sunt self-ta­pes, dar mă duc și în Los Ange­les, de do­uă ori pe an. Pen­tru că e altce­va când ești aco­lo, fi­zic. În Ro­mânia, dau pro­be și ajung pe ul­ti­ma su­tă de me­tri cu pri­e­te­na mea, Dia­na Ca­val­li­o­ti, cu pri­e­te­na mea, Andre­ea Va­si­le, cu ăia cinci oa­meni ca­re sun­tem în ace­e­ași bar­că. Mă uit la Ana, mon amo­ur, și zic: da, Ca­val­li­o­ti e mi­nu­na­tă, eu n-aș fi pu­tut să fac ro­lul ăsta. În mod bi­zar, când sunt mai puțini oa­meni la cas­ting, de­za­mă­gi­rea e mai mi­că. Când știi că dai o pro­bă cu încă do­uă mii de ga­gici din toa­tă lu­mea, ai sen­zația că e ca și cum te-ar pu­ne ci­ne­va să cauți un dia­mant în oce­an.”

42

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.