Me­da VICTOR

Me­da RE­PE­TĂ, în pre­zent, pen­tru spec­ta­co­lul Ham­let, în re­gia lui Dra­goș Gal­goțiu, la TE­A­TRUL ODEON, un­de e și an­ga­ja­tă. CÂT DE CU­RÂND, fil­mă­ri­le va înce­pe pen­tru un nou film, scris și re­gi­zat de Do­mi­nic Dem­bin­ski, cu un SCE­NA­RIU oni­ric du­pă ro­ma­nul Pă­du­re

Marie Claire (Romania) - - Prima Dată - INTERVIU DE ADRIANA MOSCU

CA­RE ES­TE PRI­MA TA AMINTIRE LE­GA­TĂ DE CO­PI­LĂ­RIE? Mi­ro­sul pă­mântu­lui și al ier­bii du­pă ploaie. DAR PRI­MA AMINTIRE DES­PRE FA­MI­LIA TA? Am fost un co­pil do­rit și mult iu­bit. Am si­mțit dra­gos­tea alor mei foar­te pu­ter­nic, me­reu. Atât a ma­mei, ca­re a avut o gri­jă imen­să pen­tru mi­ne – o are și acum –, cât și a gi­gan­ti­cu­lui meu pri­e­ten, ta­ti – ta­tăl meu. Am im­preg­na­te în ce­lu­le fi­gu­ri­le atât de fru­moa­se ale pă­ri­nți­lor mei: atunci când îmi vor­be­au, par­că ave­au în loc de cap, ini­mă. CÂND ȚI-AI DAT PRI­MA OA­RĂ SE­A­MA CE VREI SĂ DE­VII CÂND TE FACI MA­RE? În cla­sa I, când am dat exa­me­nul de pian pen­tru ad­mi­te­rea la Școa­la de Ar­tă. CA­RE ES­TE PRI­MUL TĂU ROL ÎNTR- O PI­E­SĂ? În cla­sa a VII-A, în cor­pul de ba­let al Ope­rei din Iași, un­de era ne­voie de niște co­pii în ro­luri de ju­că­rii. Eu eram un to­boșar. CA­RE ES­TE PRI­MUL ROL ÎNTR-UN FILM? Pri­ma apa­riție a fost într-un scurt me­traj al unui co­leg de la Re­gie film. CE ȚI- AI SPUS PRI­MA OA­RĂ DU­PĂ CE AI IN­TRAT LA TE­A­TRU? Enor­ma bu­cu­rie de a fi ad­mi­să a fost însoți­tă de un ames­tec de te­a­mă și cu­raj. Ur­ma o pe­ri­oa­dă pli­nă de ne­pre­vă­zut. CE AI GÂNDIT CÂND TE- AI VĂ­ZUT PRI­MA OA­RĂ PE ECRAN? M-am spe­riat te­ril­bil când a apă­rut pri­ma sce­nă cu mi­ne și am si­mțit ne­voia să mă as­cund în spa­te­le fo­to­li­u­lui. Du­pă ca­re, abia res­pi­rând, am ră­mas ne­mișca­tă și am re­a­li­zat că de acum asta e. S-a întâmplat la Cluj, la avan­pre­mi­e­ra fil­mu­lui Nun­ta mu­tă, a lui Ho­rațiu Mă­lă­e­le.

CA­RE ES­TE PRI­MUL LU­CRU PE CA­RE ÎL FACI DI­MI­NEAȚA? În ul­ti­me­le 21 de luni caut cu o enor­mă bu­cu­rie pri­vi­rea be­be­lușu­lui Da­da, soa­re­le ca­sei noas­tre, fi­i­ca mea. DAR PRI­MUL LU­CRU PE CA­RE ÎL FACI CÂND AJUN­GI ACA­SĂ? Ace­lași lu­cru ca di­mi­neața. ÎȚI AMINTEȘȚI DE PRI­MUL CONCERT LA CA­RE AI FOST? O, da. Ma­ma mea avea abo­na­ment la con­cer­te­le Fi­lar­mo­ni­cii din Iași. Îmi amin­tesc căs­ca­tul unor spec­ta­tori din ju­rul nos­tru și gându­ri­le me­le ca­re erau de­par­te, ușor bru­ia­te de mu­zi­că. CÂND TE- AI SI­MȚIT PEN­TRU PRI­MA OA­RĂ VUL­NE­RA­BI­LĂ? Atunci când am învățat să că­lă­resc. Și tot atunci s-a întâmplat un lu­cru mi­nu­nat, in­dus de acea fan­tas­ti­că fi­i­nță – vul­ne­ra­bi­li­ta­tea s-a tran­sfor­mat într-o ma­re încre­de­re. CÂND AI SI­MȚIT PRI­MA OA­RĂ CĂ AI UN CU­VÂNT DE SPUS? Într-una din cla­se­le pri­ma­re am pic­tat o pi­si­că nai­vă ca­re a ajuns la un con­curs în India. S-a întors de aco­lo cu pre­mi­ul I. CÂND AI ÎNVĂȚAT PEN­TRU PRI­MA DA­TĂ SĂ SPUI NU? De foar­te mi­că. Îmi do­re­am să ră­mân pen­tru tot­de­au­na la bu­ci­cii mei pe Va­lea Oltu­lui, iar când eram lua­tă de aco­lo ur­lam din ră­run­chi, plângând nă­pras­nic: „Nuuuu!”. CÂND AI SPUS PRI­MA OA­RĂ O MINCIUNĂ? Am avut o pro­fe­soa­ră de pian des­tul de co­le­ri­că și ca­re a reușit să mă cam spe­rie, drept pen­tru ca­re stă­te­am prin parc când ave­am ore­le dum­nea­ei, iar ma­mei îi po­ves­te­am cu

lux de amă­nun­te cum erau stu­di­i­le la pian. Până într o zi. (Râde.)

CI­NE A FOST PRI­MA TA PRI­E­TE­NĂ BUNĂ?

Da­na, scum­pa mea pri­e­te­nă din toa­te tim­pu­ri­le. Deși ea acum lo­cu­i­ește de ce­va vre­me la Pa­ris, es­te me­reu ace­e­ași, pri­e­te­na mea. Cred că ce­va din­co­lo de per­ce­pția noas­tră ne-a le­gat me­reu, ce­va blând, du­i­os, mă­reț și rar. Ea avo­ca­tă, eu cu ar­ta.

CÂND ȘI CI­NE ERA BĂIA­TUL DE CA­RE TE- AI ÎNDRĂ­GOS­TIT PEN­TRU PRI­MA DA­TĂ?

Ehe, era un băiat ca­re venea în va­ca­nțe la bu­nici, ca și mi­ne. El din Bu­cu­rești, cu câți­va ani mai ma­re ca mi­ne. Un băiat cu fața ci­u­pi­tă de văr­sat de vânt, des­tul de mic de sta­tu­ră și nu prea chi­peș. Dar mie ta­re-mi plă­cea de el, și el nici po­me­nea­lă să mă ba­ge în se­a­mă. Țin min­te că fă­ce­am tot fe­lul de ches­tii, ca­ra­ghi­oa­se de-a drep­tul, ca să-i atrag mă­car puțin ate­nția. Așa a fost vreo trei ani, până când s-au in­ver­sat ro­lu­ri­le.

CÂND AI FOST PRI­MA OA­RĂ CO­NȘTI­EN­TĂ DE PU­TE­REA FEMINITĂȚII TA­LE?

Am fă­cut o șe­di­nță foto prin cla­se­le a VI-A sau a VII-A, cu un ma­re fotograf din Iași, ca­re mi-a spus pen­tru pri­ma da­tă să am ma­re gri­jă de mi­ne, că „o să fiu râvni­tă”. Mi-au atras ate­nția vor­be­le lui. Nu prea înțe­le­ge­am eu ce și cum, dar par­că de atunci, ușor-ușor, am înce­put să mă pri­vesc. Bine, mie nu mi-a plă­cut vre­o­da­tă de mi­ne. M-am vă­zut gra­să și ci­u­da­tă me­reu. ÎN CE CONTEXT A TRE­BU­IT PEN­TRU PRI­MA DA­TĂ SĂ TE DESCURCI DE UNA SIN­GU­RĂ? Dru­mul de la ga­ra din Ve­neția până la Insti­tu­tul Cul­tu­ral Ro­mân, fi­ind pri­ma oa­ră aco­lo, sin­gu­ră cu niște ge­nți gi­gan­ti­ce, cu un de­sen drept har­tă, fă­cut de o sculp­to­riță, a fost de a drep­tul o iz­bândă. Apoi, ce­le ze­ce zi­le pe­tre­cu­te aco­lo – abia ter­mi­na­sem cla­sa a XII-A.

CE ȚI- AI CUM­PĂ­RAT DIN PRI­MII BANI CÂȘTIGAȚI DE TI­NE?

Fle­xi­bi­li (ace­le așa-nu­mi­te opin­cuțe pen­tru stu­di­i­le de ba­let) și poan­te. Îmi tre­bu­iau me­reu pen­tru că se uzau foar­te re­pe­de. A, și de­o­do­rant. (Râde.) CÂND AI CĂLĂTORIT PEN­TRU PRI­MA OA­RĂ ÎNTR- O ȚA­RĂ STRĂINĂ? CE IMPRESII ȚI- A LĂ­SAT? În cla­sa a V-a am fost în Fra­nța, într-un orășel mic, lângă Pa­ris. Era de Cră­ci­un. Am fost dis­pe­ra­tă, pen­tru că, în afa­ră de dul­ci­uri, nu-mi plă­cea ni­mic din mânca­rea lor. Acum, ador Pa­ri­sul și gas­tro­no­mia fran­ce­ză. CÂND AI PUR­TAT PRI­MA OA­RĂ TO­CURI? Eu am fost și am ră­mas o fi­de­lă pur­tă­toa­re de bocanci. Când mi-am pus pri­ma oa­ră to­curi în pi­ci­oa­re, erau niște san­da­le odi­oa­se cu plat­for­mă și to­curi uriașe, de pe ca­re am că­zut nu o da­tă, ci pe tot par­cur­sul ace­lei plim­bări eșua­te și stânje­ni­toa­re. Așa cum ve­dem prin co­me­dii niște fe­te co­che­te ca­re vor să me­ar­gă se­xy și pro­vo­ca­tor și ta­man pi­ci­oa­re­le nu le as­cul­tă. DAR RO­CHII? Am ac­cep­tat cu ma­re greu­ta­te să port o ro­chie la ban­che­tul cla­sei a VIII-A, la ru­gă­min­tea in­ten­să a ma­me me­le, ca­re mi-a fă­cut-o de co­man­dă. Era o ro­chiță ka­ki, sim­plă, des­tul de scur­tă și, bi­neînțe­les, asor­ta­tă cu iu­biții mei bocanci. Am fă­cut pact cu ma­ma – port ro­chie, dar doar cu bo­can­cii. CÂND TE- AI MACHIAT PEN­TRU PRI­MA OA­RĂ? Am stu­diat ar­ta ma­chia­ju­lui încă din școa­lă. La li­ceul de co­re­gra­fie, ave­am și o ma­te­rie ca­re ne învăța ar­ta ma­chia­ju­lui sce­nic. Nu prea îmi pla­ce cum îmi stă ma­chia­tă, de ace­ea, deși îmi plac la ne­bu­nie cos­me­ti­ce­le, le-am fo­lo­sit rar. Am încer­cat și nu m-am si­mțit con­for­ta­bil cu mi­ne. CÂND AI FO­LO­SIT PEN­TRU PRI­MA DA­TĂ PRO­DU­SE­LE DE ÎNGRI­JI­RE? Des­tul de tim­pu­riu, pen­tru că am in­trat în spec­ta­co­le­le de ba­let ale Ope­rei din Iași și am avut ace­as­tă ne­voie. CE IMPRESIE ȚI- A LĂ­SAT PRI­MA CAR­TE CITITĂ? Nu prea mi-o amin­tesc pe pri­ma, dar îmi amin­tesc cu o plă­ce­re imen­să mo­men­te­le când ta­tăl meu îmi ci­tea sau îmi spu­nea po­vești. Eram fas­ci­na­tă de vo­cea lui, închi­de­am ochii și ve­de­am cu­lo­ri­le, si­mțe­am mi­ro­su­ri­le, au­ze­am foșne­te­le; une­ori, ta­ta cre­dea că am ador­mit și ador­mea și el, iar eu, pen­tru că se oprea, des­chi­de­am ochii și aproa­pe că-l cer­tam și-i re­la­tam po­ves­tea de un­de ră­mă­se­se. DAR PRI­MUL SPEC­TA­COL VĂ­ZUT DE CA­RE ÎȚI AMINTEȘTI? Pi­e­sa de te­a­tru Fa­ta din da­fin, la Te­a­trul Nați­o­nal din Iași, în ca­re ju­ca și ta­tăl meu. Am împi­e­trit în scau­nul ace­la. A fost ce­va de do­me­ni­ul fan­tas­ti­cu­lui. Sa­la ace­ea im­pu­nă­toa­re a te­a­tru­lui din Iași, apoi, oa­me­nii mu­lți și cu­mi­nți ca­re pri­ve­au sce­na gran­di­oa­să. Întu­ne­ri­cul să­lii, ca­re par­că îți tăia res­pi­rația, su­pra­pus cu lu­mi­na sce­nei, ca­re pă­rea din altă lu­me. CÂND AI SI­MȚIT PRI­MA OA­RĂ CĂ FACI UN SACRIFICIU? Toa­tă pe­ri­oa­da șco­lii a fost un fel de sacrificiu. Stu­di­ul ba­le­tu­lui es­te un drum de­loc gin­gaș și grați­os, es­te ex­trem de dur și par­că nei­er­tă­tor. Zi­le­le me­le înce­pe­au cu stu­dii și se încheiau cu stu­dii de ba­let. Nu ave­am voie să mă­nânc ori­ce; nu ave­am voie să merg cu bi­ci­cle­ta, cu pa­ti­ne­le cu ro­ti­le și mul­te alte pri­vări des­tul de frus­tran­te. Eram pli­nă de vână­tăi mai me­reu, de la că­ză­tu­ri­le din sa­la de ba­let. Era un mod de viață ri­gid, dar de o frumusețe încântă­toa­re. Ba­let fă­ră sa­cri­fi­cii nu prea se poa­te. Ba­le­tul ră­mâne pen­tru mi­ne un sacrificiu înă­lță­tor. CÂND TE- AI SI­MȚIT PRI­MA OA­RĂ ÎMPLINITĂ? Simt acut împli­ni­rea cu fi­e­ca­re înce­put și sfârșit de spec­ta­col. Și am si­mțit ce­va mână în mână cu împli­ni­rea, ce­va ca și cum eram foar­te im­por­tan­tă, atunci când a venit pe lu­me fi­i­ca mea. Și când pot dă­rui ori­ce, simt împli­ni­rea cum ca­de încă o da­tă în mi­ne.

mc

PODU', RE­GIA HO­RAȚIU MĂ­LĂ­E­LE, TE­A­TRUL METROPOLIS

PAGANINI, RE­GIA MICK DAVIS, TE­A­TRUL METROPOLIS

AE­RO­PORT, RE­GIA ALEX NAGHI

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.