Eu, ci­ti­toa­rea: Fa­ta ca­re nu vor­bea ni­ci­o­da­tă

Ti­mi­dă, AN­XI­OA­SĂ, mu­tă, se-nroșește ti­pa ca­re din ORI­CE – ape­la­ti­ve­le sunt pe ca­re LE AUZEA Mi­ru­na când lu­mea vor­bea Nu ri­pos­ta. ruși­ne des­pre ea. AR FI VRUT, dar îi era prea s-o fa­că

Marie Claire (Romania) - - Sumar - A CON­SEM­NAT: ADRIANA MOSCU

Ti­mi­di­ta­tea te fa­ce să te si­mți de par­că ai fi închis într-un cub de sti­clă. Cei din jur te văd, ți se adre­se­a­ză, te între­a­bă, te do­je­nesc, te ad­mi­ră, te com­pă­ti­mesc, îți spun că te iu­besc sau că te de­te­să. De­ge­a­ba, e ace­lași lu­cru pen­tru ti­ne. Nu re­a­cți­o­ne­zi. Nu scoți ni­ci­un su­net. Nu pri­vești pe ni­meni în ochi. Nu pen­tru că ți-a mușcat pi­si­ca lim­ba, cum le plă­cea co­le­gi­lor mei să cre­a­dă în Ge­ne­ra­lă. Nici pen­tru că pă­ri­nții tăi ți-au dat o proas­tă crește­re. Ci pen­tru că, pur și sim­plu, fri­ca te pa­ra­li­ze­a­ză. O fri­că de tot și de toa­te, vis­ce­ra­lă, im­po­si­bil de sta­bi­lit de un­de a ră­să­rit și înco­tro se îndre­ap­tă, cum te tran­sfor­mă și ce va mai ră­mâne din ti­ne du­pă ce se va fi dus. Ca să sim­pli­fi­căm lu­cru­ri­le, am fost ti­mi­dă. Până la pa­to­lo­gic. Ce se întâmplă în ace­as­tă si­tuație? Lu­mea in­te­ra­cți­o­nea­ză cu ti­ne și pu­ne ușor eti­che­ta: e in­tro­ver­ti­tă. Înce­ar­că să te me­na­je­ze, să-ți pu­nă cât mai puți­ne între­bări, se dis­ta­nțe­a­ză. Asta, în lu­mea adu­lți­lor. În cea a co­pi­i­lor, lu­cru­ri­le sunt ce­va mai bru­ta­le. Dar să o luăm cu înce­pu­tul. Sau, cel puțin, cu pri­ma si­tuație în ca­re îmi amin­tesc că m-am înroșit. Atunci, n-am bă­gat prea mult în se­a­mă mo­men­tul, pen­tru că am cre­zut că e nor­mal ca obra­jii mei de co­pil să se îmbu­jo­re­ze du­pă ce un­chi­ul mi-i strângea cu pu­te­re între de­ge­te, de câte ori mă ve­dea. Un­chi­ul avea fo­rță, nu glu­mă. De câte ori îmi apli­ca do­va­da de afec­ti­vi­ta­te, de atâtea ori îmi dă­de­au la­cri­mi­le de du­re­re. Nu­nțe­le­ge­am de ce el și cei­la­lți adu­lți ve­de­au în acest obi­cei o do­va­dă de iu­bi­re, când pro­vo­ca atâta su­fe­ri­nță. Nu doar eu tre­bu­ia să îndur iu­bi­rea un­chi­u­lui, cum­na­tul bu­ni­ci­lor, ci și ve­rișoa­ra mea. Într-un fel, mă bu­cu- ram, pen­tru că, alt­fel, aș fi cre­zut că are ce­va cu mi­ne. Și nu știu să-i fi greșit vre­o­da­tă. Dar, du­pă mai mul­te roșe­li suc­ce­si­ve, într-o zi mi-am dat se­a­ma că nu era doar o re­a­cție me­ca­ni­că la pre­si­u­nea de­ge­te­lor no­du­roa­se ale bă­trânu­lui. Înce­pu­sem să mă înroșesc de fu­rie și ne­pu­ti­nță. Un adult fă­ră min­te apli­ca un abuz cor­pu­lui meu de co­pil și, oda­tă cu el, sti­mei me­le de si­ne. Cam pe-atunci am de­prins obi­cei­ul să nu spun când mă doa­re, nici fi­zic, nici emoți­o­nal. Să-mi as­cund sen­ti­men­te­le, pen­tru că, așa cum am cre­zut mu­lți ani, ori­cum, ni­meni nu le înțe­le­gea și, da­că mi le-aș fi ex­pri­mat, în cel mai bun caz s-ar fi râs de ele, ori s-ar fi ig­no­rat. Așa că am con­ti­nuat să nu spun ce mi se întâmplă de-a lun­gul vi­eții. Și, cu cât nu spu­neam, cu atât obra­jii mei vor­be­au pen­tru mi­ne. Și în școa­la ge­ne­ra­lă, când am fost aproa­pe zil­nic vic­ti­ma bul­lyin­gu­lui, și mai de­par­te, când șe­fi agre­si­vi și păr­ti­ni­tori au abu­zat de con­for­mis­mul meu, și în re­lați­i­le per­so­na­le strâmbe din ca­re am ieșit de mul­te ori și­fo­na­tă, atât la pro­priu, cât și la fi­gu­rat. Un ochi din afa­ră ar pu­tea pri­vi cu dis­preț po­ves­tea mea. Ar pu­tea afir­ma cu ușu­ri­nță și de­tașa­re că am fost un om slab, lip­sit de voi­nță, înfrânt de soar­tă, o vic­ti­mă si­gu­ră ca­re, mă­car pa­rțial, me­ri­tă ce i se întâmplă. Da, ar pu­tea spu­ne asta. Ar avea însă și drep­ta­te? Îmi amin­tesc de pri­mii mei ani de viață ca de cea mai lu­mi­noa­să pe­ri­oa­dă a mea. Am fost un co­pil ve­sel, un ar­gint viu, cum spu­nea bu­ni­ca, in­ca­pa­bil să stea pe loc mai mult de do­uă se­cun­de. Eram un fel de că­pi­tan-șef al co­pi­i­lor din fața blo­cu­lui, ca­re fă­ce­au ade­sea cerc în ju­rul meu, ascul­tând cu ate­nție ce jo­curi năs­trușni­ce am mai in­ven­tat. Apoi, trep­tat, pof­ta

de viață s-a ri­si­pit și în lo­cul ră­mas gol s-a in­sta­lat tă­ce­rea. Pe cât de ne­vă­zu­tă, pe atât de apă­să­toa­re. Îi pu­te­am au­zi pe cei­la­lți vor­bind. Ba, chiar adre­sându-mi între­bări. Dar, une­ori, pur și sim­plu nu pu­te­am des­chi­de gu­ra să spun ce­va, ori­ce. Deveneam un spec­ta­tor mut în ori­ce grup, la ori­ce adu­na­re, în ori­ce eveni­ment, la ori­ca­re pe­tre­ce­re. În mo­men­te­le de ti­mi­di­ta­te ma­xi­mă, blo­ca­jul re­si­mțit era mai de­gra­bă fi­zic, de­cât men­tal. Nici crei­e­rul nu mă aju­ta prea mult. De par­că în lo­cul lui, adă­pos­te­am sub țe­as­tă o foaie al­bă de hârtie, cu ni­cio idee scri­să pe ea. Și, chiar da­că mi-aș fi re­a­min­tit atunci vreun cu­vânt, ori­cum aș fi fost in­ca­pa­bi­lă să-l ver­ba­li­zez, pen­tru că gu­ra mi se încleșta fă­ră vreo pu­te­re s-o con­tro­lez. Es­te mo­ti­vul pen­tru ca­re, timp de câți­va ani, am fost cu­nos­cu­tă drept ti­pa ca­re ta­ce. Unii mă între­bau di­rect: „Tu nu vor­bești ni­ci­o­da­tă”? În ast­fel de mo­men­te mă si­mțe­am de par­că ci­ne­va mă lo­vea re­pe­tat în ple­xul so­lar cu o bâtă. Chiar mai stu­pid era fap­tul că nu pu­te­am ar­ti­cu­la ni­ci­un cu­vânt, mo­ment în ca­re, de obi­cei, cei din încă­pe­re înce­pe­au să râdă zgo­mo­tos, iar eu deveneam sta­co­jie din cap până în pi­ci­oa­re, lă­sam ca­pul în pă­mânt ca și cum toc­mai aș fi co­mis o fap­tă abo­mi­na­bi­lă și deveneam un mo­nu­ment al ruși­nii. La un mo­ment dat, m-am ho­tă­rât că nu mai vreau să fiu ti­mi­dă pen­tru că, din­co­lo de ex­te­nua­rea psi­hi­că, obo­si­sem fi­zic pes­te ori­ce li­mi­tă. Mă du­rea tot cor­pul, me­reu încor­dat. Nu mai voiam și nu mai pu­te­am. Am înce­put cu un psi­ho­log, ca­re a ros­tit diag­nos­ti­cul de „an­xi­e­ta­te so­cia­lă”. Bi­neînțe­les, ea nu apă­ru­se pe ne­pu­să ma­să. Avea ori­gi­ni­le în co­pi­lă­rie, dar am aflat, în plus, că nu doar un­chi­ul că­ru­ia îi plă­cea să ci­u­pe­as­că mi­cuții de obra­ji era au­to­rul mo­ral, ci și pă­ri­nții ca­re, pe mă­su­ră ce crește­am, îmi im­pu­se­se­ră tot fe­lul de res­tri­cții și mă împo­vă­ra­se­ră cu tot fe­lul de frici, pen­tru a „ci­ze­la” mi­cul săl­ba­tic ca­re fu­se­sem în co­pi­lă­ria tim­pu­rie. Toa­tă ener­gia mea pu­ră, ne­con­tro­la­tă și cre­a­toa­re, fu­se­se înă­buși­tă cu me­to­dă. Mai to­tul înce­pea cu „nu”. Nu ave­am voie aia, nu ave­am voie ce­a­lal­tă; nu pu­te­am să pun mu­zi­că prea ta­re în ca­să, să dan­sez, să mă joc, să vor­besc prea ta­re; ni­ci­o­da­tă nu era ora po­tri­vi­tă pen­tru ni­mic; me­reu îi de­ran­jam pe alții cu acți­u­ni­le me­le; nu pu­te­am să mă apro­pii să mângâi un câi­ne pen­tru că mă pu­tea mușca; nu ave­am voie să mă­nânc un fruct nes­pă­lat din co­pac pen­tru că pu­te­am muri; nu mi se per­mi­tea să mă joc des­cu­lță în iar­bă pen­tru că pu­te­am in­tra cu pi­ci­o­rul într-un ci­ob; nu pu­te­am aler­ga pen­tru că tran­spi­ram și mi se aprin­de­au plă­mânii; nu ave­am voie fă­ră pă­lă­ri­oa­ră pe cap pen­tru că fă­ce­am in­so­lație; nu pu­te­am întârzia aca­să din oraș pen­tru că pu­te­am fi vi­o­la­tă; nu ave­am voie să-mi înfrunt șe­ful pen­tru că mă pu­tea da afa­ră; nu îmi era per­mis să îmi con­tra­zic par­te­ne­rul pen­tru că mă pu­tea pă­ră­si. La ma­tu­ri­ta­te, ta­blo­ul unui an­xi­os ti­mo­rat era con­tu­rat per­fect. Mai bine nu fă­ce­am ni­mic, de­cât să-mi pun viața în pe­ri­col. Mai bine ră­mâneam iner­tă, fă­ră să mă mișc și fă­ră să vor­besc. Oda­tă ce am de­con­spi­rat cau­ze­le ti­mi­di­tății me­le ex­ce­si­ve, psi­ho­lo­gul mi-a tra­sat un pro­gram prin ca­re ur­ma să fiu con­stant în cen­trul ate­nți­ei. Adi­că să ies din zo­na de con­fort – nu­mai gândul aces­ta mă pa­ra­li­za de groa­ză – și să mă an­ga­jez în acți­uni în ca­re eram ne­voi­tă să mă ex­pun, să atrag pri­vi­ri­le și ate­nția că­tre mi­ne. Am înce­put foar­te in­spi­rat cu un curs de pu­blic spe­a­king, un­de am învățat să vor­besc co­e­rent și su­sți­nut în fața unui au­di­to­riu. Mi-am luat bi­let în va­ca­nțe cu gru­puri de ne­cu­nos­cuți, neînsoți­tă de pri­e­teni, un­de am fost ne­voi­tă să so­cia­li­zez non-stop. Am încer­cat și ce­a­lal­tă va­rian­tă, și mai ex­tre­mă, și am ple­cat în va­ca­nță sin­gu­ră. Am in­trat în vor­bă cu lo­cal­ni­cii, mi-am luat ca­za­re la o gaz­dă, ca să nu mă izo­lez într-o ca­me­ră de ho­tel și să nu mai ies de-aco­lo tot con­ce­di­ul. Am mers în clu­buri, am dan­sat, m-am înscris la blind da­tes și la eveni­men­te de so­cia­li­za­re. La ca­pă­tul aces­tor ex­pe­ri­men­te, eram un alt om. Mă re­gă­si­sem, mă si­mțe­am bine cu mi­ne, îmi si­mțe­am tru­pul mult mai ușor și min­tea mult mai lim­pe­de. Mă pri­ve­am în oglin­dă și mă ve­de­am fru­moa­să. Ave­am un zâmbet sin­cer pe chip, ca­re lua­se lo­cul gri­ma­sei bine-cu­nos­cu­te. Un sin­gur lu­cru am avut de pi­er­dut din toa­tă ace­as­tă „afa­ce­re”: roșe­ața din obra­ji, ca­re, ani la rând, ți­nu­se loc cu brio pro­du­se­lor de be­au­ty, dis­pă­ru­se. Eram un pic prea pa­li­dă pen­tru gus­tul meu. Dar pen­tru asta s-a in­ven­tat blus­hul. Pe ca­re l-am des­co­pe­rit la pa­chet cu fe­ri­ci­rea.

mc

„Îi pu­te­am AU­ZI pe cei­la­lți vor­bind. Ba, chiar adre­sându-mi între­bări. Dar, une­ori, PUR ȘI SIM­PLU nu pu­te­am des­chi­de gu­ra să spun ce­va, ori­ce. DEVENEAM un spec­ta­tor mut în ori­ce grup, la ori­ce adu­na­re, în ori­ce EVENI­MENT, la ORI­CA­RE pe­tre­ce­re”

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.