62 Cum de­vii cea mai bu­nă ver­si­u­ne a ta

Marie Claire (Romania) - - Sumar - DE ANDRE­EA CIPCĂ

Ernest He­min­gway spu­nea că nu e ni­mic no­bil în a fi su­pe­ri­or unui alt om. No­bil e să fii su­pe­ri­or ce­lui ca­re erai tu ieri. Și, to­tuși, de ce­le mai mul­te ori com­pa­rați­i­le pe ca­re le fa­cem sunt între noi și cei­la­lți, cu ca­re am fost învățați să fim în com­pe­tiție de mici, din copilărie. Așa ajun­gem, la vârste înain­ta­te, să nu știm ci­ne sun­tem, ce vrem, înco­tro mer­gem. Iar de la con­fu­zie la ma­ni­pu­la­re e un pas mic. Pen­tru a afla cum pu­tem ajun­ge să fim mai buni, mai cal­mi, mai efi­ci­e­nți și mai plini de iu­bi­re, am stat de vor­bă cu Iri­na Ca­lo­mir, psi­ho­log, te­ra­peut in­di­vi­dual și de cu­plu.

Ca să pu­tem ști ce vrem sau cum pu­tem fi cea mai bu­nă ver­si­u­ne a noas­tră, tre­bu­ie să știm foar­te bi­ne ci­ne sun­tem. Să fim în con­tact cu noi înși­ne. De-a lun­gul vi­eții, însă, pre­luăm do­ri­nțe­le, vi­se­le, so­li­ci­tă­ri­le, ne­voi­le și ce­ri­nțe­le oa­me­ni­lor din ju­rul nos­tru. Pen­tru o lun­gă pe­ri­oa­dă de timp, tot ce fa­cem es­te să ne adap­tăm și să le sa­tis­fa­cem pe aces­tea, con­si­de­rând, de fapt, că ne apa­rțin, că sunt ale noas­tre. Iri­na spu­ne că în pri­ma pe­ri­oa­dă a vi­eții, crei­e­rul nos­tru emoți­o­nal preia din me­diu și de la pă­ri­nți ti­pa­re­le re­lați­o­na­le și com­por­ta­men­ta­le și ast­fel învățăm prin oglin­di­re sau prin con­se­ci­nță des­pre re­lații, des­pre cei­la­lți și des­pre noi înși­ne. Mai apoi, pe par­cur­sul vi­eții, adap­tăm re­a­li­ta­tea aces­tor ti­pa­re in­co­nști­en­te, emoți­o­na­le. Ast­fel ajun­gem să trăim într-un mod mai puțin co­nști­ent de si­ne și să ne dez­vol­tăm mai mult în ra­port cu cei­la­lți. Sun­tem no­ro­coși da­că am avut pă­ri­nți ca­re ne-au ghi­dat pe par­cur­sul ex­plo­ră­rii și au­to­cu­noaște­rii, înce­pând cu vârsta de doi, trei ani. Asta înse­am­nă că sun­tem mai mult în con­tact cu ci­ne sun­tem noi ca in­di­vi­zi. Avem o ima­gi­ne mai cla­ră des­pre abi­li­tăți­le noas­tre, des­pre struc­tu­ra noas­tră ge­ne­ti­că, des­pre ce ne pla­ce și ce nu, la ce sun­tem mai pri­ce­puți și ca­re sunt as­pec­te­le pen­tru ca­re avem ne­voie să de­pu­nem un efort mai ma­re. Vom ști mai clar ca­re sunt va­lo­ri­le noas­tre, lu­cru­ri­le în ca­re cre­dem, pa­si­u­ni­le noas­tre. Iar apoi, ca adu­lți, ne va fi mult mai ușor să ne des­co­pe­rim vul­ne­ra­bi­li­tăți­le, sen­si­bi­li­tăți­le, și să de­pis­tăm re­a­cți­i­le au­to­ma­te, dic­ta­te de ti­pa­re com­por­ta­men­ta­le do­bândi­te de-a lun­gul tim­pu­lui.

Cu cât sun­tem mai co­nec­tați la noi înși­ne, cu atât pu­tem să ana­li­zăm mai co­rect so­li­ci­tă­ri­le și ce­ri­nțe­le me­di­u­lui, so­ci­e­tății și ale ce­lor apro­piați no­uă, și pu­tem ale­ge mai co­nști­ent fe­lul în ca­re re­a­cți­o­năm. Pe de altă par­te, cu cât sun­tem mai puțin în con­tact cu ci­ne sun­tem noi ca in­di­vi­zi, cu atât pre­si­u­nea ex­te­ri­oa­ră, ca­re de mul­te ori vi­ne că­tre noi cu me­sa­je su­bli­mi­na­le, es­te pre­lua­tă mai ușor. Pen­tru că atunci când nu știi ci­ne ești, când nu ai fost ghi­dat să afli aces­te răs­pun­suri, ca adult exer­se­zi com­por­ta­men­te­le co­pi­lu­lui. Prei­ei și tes­te­zi mo­de­le­le din jur. Așa se ex­pli­că fap­tul că, une­ori, per­mi­tem unor fac­tori dău­nă­tori să ai­bă im­pact asu­pra noas­tră, fie că vor­bim des­pre un par­te­ner abu­ziv fi­zic sau emoți­o­nal, des­pre co­le­gi, par­te­neri de bu­si­ness sau pri­e­teni. To­tuși, da­că ac­cep­tăm fap­tul că, de-a lun­gul vi­eții, sun­tem într- un per­ma­nent pro­ces de cău­ta­re per­so­na­lă, de înțe­le­ge­re și evo­luție, și pri­vim acest lu­cru ca pe ce­va nor­mal, avem oca­zia să des­co­pe­rim mul­te lu­cruri des­pre noi și să evo­luăm fru­mos.

Des­pre încre­de­rea în noi Una din­tre con­diți­i­le ese­nția­le pen­tru a pu­tea fun­cți­o­na la ca­pa­ci­ta­tea noas­tră ma­xi­mă es­te să avem încre­de­re în noi. Dar ce es­te ace­as­tă încre­de­re des­pre ca­re se tot vor­bește? „ Când spu­nem că avem încre­de­re în noi, ne gândim că ne pu­tem des­cur­ca în anu­mi­te con­junc­turi, că nu ne te­mem de ne­cu­nos­cut și de si­tuații ad­ver­se, că vom pu­tea fa­ce față ne­pre­vă­zu­tu­lui și, în ace­lași timp, că, da­că nu ne vom des­cur­ca, vom pu­tea ce­re aju­to­rul fă­ră să ne te­mem. Ne pu­tem pri­vi atât apre­cia­tiv, cât și re­a­list. Atunci când avem încre­de­re, ne ra­por­tăm la noi înși­ne spu­nându-ne: „Am încre­de­re în mi­ne și știu că nu sunt per­fec­tă. Cu toa­te aces­tea, mă iu­besc și mă ac­cept, mă ghi­dez, am gri­jă să îmi res­pect pro­pri­i­le li­mi­te, dar și li­mi­te­le ce­lor­la­lți și mă aștept la ce e mai bun de la mi­ne, pen­tru că mă prețu­i­esc și pen­tru că am încre­de­re”, mai spu­ne spe­cia­lis­tul. Ca să me­nți­nem și să creștem încre­de­rea în si­ne, tre­bu­ie să ți­nem cont de trei as­pec­te:

Va­loa­rea noas­tră ca oa­meni exis­tă și es­te ne­con­diți­o­na­tă. Sun­tem im­por­ta­nți și va­lo­roși pen­tru că si­ne­le nos­tru es­te unic, preți­os, ese­nțial și bun. Va­loa­rea noas­tră nu are ne­voie să fie de­mon­stra­tă, nu de­pin­de de fac­to­rii ex­terni, de apre­ci­e­rea sau de res­pin­ge­rea ce­lor­la­lți. Tot ce tre­bu­ie să fa­cem es­te să o re­cu­noaștem, să o ac­cep­tăm și să o apre­ci­em. Pen­tru a înma­ga­zi­na acest tip de gândi­re, cu ca­re unii din­tre noi nu sun­tem obișnuiți, pu­tem înce­pe să ne cre­ăm o ru­ti­nă de me­di­tație, ca­re ne poa­te aju­ta să eli­mi­năm gându­ri­le ne­ga­ti­ve des­pre noi înși­ne. Ce mai pu­tem fa­ce es­te să înlo­cu­im gându­ri­le cri­ti­ce cu ce­le de au­toa­pre­ci­e­re. Iu­bi­rea es­te o ale­ge­re. Iu­bi­rea tre­bu­ie pri­vi­tă atât ca sen­ti­ment, dar și ca abi­li­ta­te, ati­tu­di­ne și ale­ge­re, atât față de noi înși­ne, față de co­pi­lul nos­tru in­te­ri­or, cât și față de fa­mi­lie, pri­e­teni și cei­la­lți oa­meni. Nu pu­tem oferi în re­lații da­că nu ne oferim întâi no­uă, da­că nu ți­nem cont de ne­voi­le noas­tre. Nu pu­tem să oferim din iu­bi­re de­cât atunci când noi sun­tem bi­ne, când sun­tem în con­grue­nță și ac­cep­ta­re cu noi înși­ne, cu ne­voi­le noas­tre. Alt­fel, vor­bim des­pre au­to­sa­cri­fi­ciu, ca­re es­te ne­să­nă­tos, pen­tru că întot- deau­na vi­ne cu o no­tă de plată în re­lație, cu ce­va ce în mod in­co­nști­ent îi voi ce­re ce­lu­i­lalt, mai de­vre­me sau mai târziu. De ace­ea, es­te ne­voie să fa­cem din pro­pria per­soa­nă o pri­o­ri­ta­te. Gri­ja față de noi înși­ne, față de să­nă­ta­tea noas­tră fi­zi­că, men­ta­lă și emoți­o­na­lă es­te un dar pe ca­re îl fa­cem ce­lu­i­lalt, dar și no­uă înși­ne. Dez­vol­ta­rea și expu­ne­rea sunt vi­ta­le. Es­te ne­voie să învățăm lu­cruri noi și să ne ex­pu­nem la acți­uni și ac­ti­vi­tăți pe ca­re să le pu­tem re­a­li­za, ast­fel încât să ne do­ve­dim efi­ci­e­nța și efi­ca­ci­ta­tea.

Crème de la crème Ac­to­rul ame­ri­can Hen­ry Win­kler spu­nea că „pri­ma res­pon­sa­bi­li­ta­te a fi­i­nței uma­ne es­te să dea mâna cu ea însăși”. Doar por­nind de la a ști ci­ne sun­tem ne pu­tem fo­lo­si de abi­li­tăți­le noas­tre, pre­cum și de pă­rți­le mai puțin dez­vol­ta­te, pen­tru a fun­cți­o­na op­tim. Pen­tru că în acest pro­ces es­te la fel de im­por­tant să ne cu­noaștem pă­rți­le lu­mi­noa­se din noi, cât și ce­le întu­ne­ca­te. Iri­na Ca­lo­mir spu­ne că în acest pro­ces es­te im­por­tant să ne dăm voie să greșim, să oprim au­to­cri­ti­ca și gându­ri­le ne­ga­ti­ve, să ne

per­mi­tem să fim cu­ri­oși în le­gă­tu­ră cu noi, cu pro­gre­sul și pașii pe ca­re îi fa­cem în fi­e­ca­re zi. Să ale­gem au­ten­ti­ci­ta­tea în lo­cul do­ri­nței de a fa­ce pe plac altcu­i­va, au­to­com­pa­si­u­nea în lo­cul per­fe­cți­o­nis­mu­lui, re­cu­noști­nța și bu­cu­ria în lo­cul fri­cii, cre­a­ti­vi­ta­tea în lo­cul com­pa­rați­ei, joa­ca și odih­na în lo­cul ex­te­nuă­rii, pre­ze­nța și cal­mul în lo­cul an­xi­e­tății zil­ni­ce, ac­cep­ta­rea în lo­cul ne­mu­lțu­mi­rii și cri­ti­cii, zâmbe­tul, mu­zi­ca și dan­sul în lo­cul con­tro­lu­lui ex­ce­siv, pre­ze­nța în lo­cul ru­mi­nați­i­lor le­ga­te de ce ar fi pu­tut fi sau ce am pu­tea evi­ta.

IA­TĂ CE PRO­PU­NE IRI­NA SĂ FACI, CONCRET, PEN­TRU TI­NE: Re­lația cu min­tea

Fii în con­tact cu gându­ri­le ta­le. Învață să le as­cu­lți, dar nu cre­de întot­de­au­na ce­ea ce îți spun ele. Gându­ri­le sunt ade­sea re­zul­ta­tul unor sche­me cog­ni­ti­ve, ochelari prin ca­re ve­dem lu­mea, re­lați­i­le și pe noi înși­ne. Aces­ta es­te mo­ti­vul pen­tru ca­re une­ori ne aju­tă ar­gu­men­ta­rea lor, în loc de a le con­si­de­ra drept re­a­li­ta­te. Din punct de ve­de­re evo­luți­o­nist, min­tea es­te cre­a­tă să se con­cen­tre­ze pe as­pec­te ne­ga­ti­ve, iar prin exer­ciții de re­cu­noști­nță o pu­tem aju­ta să pu­nă ac­cent pe ce avem și ce sun­tem, mai de­gra­bă de­cât pe ce nu avem, nu sun­tem, nu pu­tem sau nu fa­cem. A ve­dea pă­rți­le bu­ne și a fi re­cu­nos­că­tor de­vi­ne o abi­li­ta­te ca­re ne dă ener­gie să con­stru­im și as­pec­te ca­re nu sunt un­de ne do­rim să fie în acest mo­ment.

Re­lația cu cor­pul Accep­tă-ți cor­pul așa cum es­te el, din­co­lo de ri­go­ri­le și de ce­ri­nțe­le so­cia­le, apre­cia­ză-l pen­tru tot ce­ea ce fa­ce pen­tru ti­ne și su­sți­ne-l prin ru­ti­ne să­nă­toa­se. Cor­pul es­te cel ca­re îți per­mi­te să si­mți, să te miști, să îmbrățișe­zi, să guști, cel ca­re lu­cre­a­ză pen­tru ti­ne chiar și atunci când dor­mi sau când ești con­cen­trat în afa­ra lui. Som­nul, mișca­rea, viața se­xua­lă și ali­men­tația sunt câte­va as­pec­te de ca­re avem ne­voie să ți­nem cont atunci când vor­bim des­pre re­lația cu cor­pul nos­tru.

Re­lația cu emoți­i­le Învață să trăi­ești cu emoți­i­le ta­le, să le ac­ce­pți și să te bu­curi de me­sa­je­le pe ca­re ele ți le tran­smit. Ade­sea, fu­gim de emoții pen­tru că nu știm ce să fa­cem ca să le pu­tem trăi și pen­tru că mul­te din­tre ele au fost mo­de­la­te so­cial. Băr­bații au fost învățați să nu sim­tă tris­tețea, iar pen­tru fe­mei, fu­ria a fost o emoție re­fu­za­tă so­cial. În re­a­li­ta­te, emoția în si­ne nu es­te pe­ri­cu­loa­să, ci com­por­ta­men­tul aso­ciat aces­teia. Tre­bu­ie să învățăm să si­mțim emoția și să oprim com­por­ta­men­te­le au­to­ma­te aso­cia­te aces­teia, pen­tru ca în timp să pu­tem crea une­le noi, mai bu­ne, mai adap­ta­te si­tuați­ei.

Re­lați­i­le cu cei­la­lți Fii em­pa­ti­că, ofe­ră în re­lații din pre­a­pli­nul tău su­fle­tesc, nu din fri­că. Ale­ge oa­me­nii ală­turi de ca­re vrei să trăi­ești, oa­me­nii pe ca­re îi apre­ci­e­zi și re­lați­i­le să­nă­toa­se ba­za­te pe re­ci­pro­ci­ta­te. Fi­e­ca­re es­te cen­trul uni­ver­su­lui său, iar împreu­nă for­măm un ma­re uni­vers. Stu­di­i­le ara­tă că re­lați­i­le bu­ne sunt prin­ci­pa­lul mo­tor al stă­rii de bi­ne și al să­nă­tății fi­zi­ce și emoți­o­na­le, deci me­ri­tă să de­pu­nem efort și ener­gie pen­tru con­stru­i­rea lor.

Re­lați­i­le pro­fe­si­o­na­le De­fi­nește-ți clar ca­re sunt ari­i­le ta­le de in­te­res, dar și do­me­ni­ul în ca­re îți pla­ce să ac­ti­ve­zi și în ca­re ești pri­ce­pu­tă, ast­fel încât ener­gia in­ves­ti­tă să fie echi­li­bra­tă. Cla­ri­fi­că-ți lo­cul pe ca­re ca­ri­e­ra îl ocu­pă în viața ta, pre­cum și obi­ec­ti­ve­le pe ter­men me­diu și lung.

mc

Nu pu­tem SĂ OFERIM iu­bi­re din de­cât atunci sun­tem când noi bi­ne, CÂND SUN­TEM în con­grue­nță și ac­cep­ta­re cu noi înși­ne, cu NE­VOI­LE vor­bim NOAS­TRE. Alt­fel, des­pre au­to­sa­cri­fi­ciu, ca­re ne­să­nă­tos, es­te pen­tru că întot­de­au­na vi­ne cu o NO­TĂ DE PLATĂ în re­lație

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.