CĂLĂTORIE FANTASTICĂ
UNDEVA ÎN SPAȚIU, DOI CĂLĂTORI NEOBOSIȚI ÎMPLINESC 40 DE ANI
Așa cum prețuim creațiile durabile – Odiseea lui Homer, un pod încă în picioare, iubirea trainică – să lăudăm și sondele spațiale gemene Voyager, lansate în urmă cu 40 de ani și care acum părăsesc sistemul solar pentru a pluti veșnic printre stele.
Fiecare de dimensiunea și greutatea unui automobil subcompact, sondele Voyager ilustrează perfect high tech-ul anilor 1970. Computerele lor sunt mai slabe decât cele din ceasurile digitale de azi, camerele lor TV analogice sunt mai primitive decât cele care au filmat Dallas. Dar au făcut istorie cu fiecare planetă cercetată.
Jupiter, care pare liniștită prin telescop, a fost arătată de Voyager ca având sute de uragane dezlănțuite, o auroră strălucitoare la polul nord și trei inele subțiri. Inelele lui Saturn, numărabile pe degetele de la o mână, s-au dovedit a include mii de bucle și elemente aparent interconectate, pe care teoreticienii le presupuneau imposibile. („Credeam că știm totul”, a spus astronomul Brad Smith. „Ha!”) Vulcani activi, cândva găsiți numai pe Pământ, au apărut din abundență pe satelitul Io al lui Jupiter și, în mod șocant, pe Triton al lui Neptun, unde au fost observate gheizere cu azot erupând la 40 de grade peste zero absolut pe scara Kelvin. Două dintre cele mai promițătoare medii din sistemul solar pentru viață extraterestră – satelitul înghețat al lui Jupiter, Europa, și Enceladus al lui Saturn – au fost scoase la iveală de misiunea Voyager. Cu miezurile palpitând și încălzite prin interacțiuni mareice, Europa și Enceladus par să aibă sub gheață vaste oceane sărate, unde ar putea prolifera organisme vii.
Un efort științific la scară mare, care a însumat aproximativ 10.000 de ani de muncă, misiunea a fost descrisă ca fiind „una dintre cele mai mari călătorii de explorare întreprinse de specia noastră”. Totuși, era cât pe-aci să nu aibă loc.
Perspectiva unui „mare tur” al planetelor exterioare s-a născut în 1965 din cugetările unui doctorand la aeronautică pe nume Gary Flandro, care pe atunci lucra cu jumătate de normă în sudul Californiei, la Jet Propulsion Laboratory al NASA, cel mai important centru mondial de explorare interplanetară. La șase ani, Flandro primise „Wonders of the Heavens”, o carte care arăta planetele aliniate ca niște pietre de pășit. „M-am gândit ce grozav ar fi să traversăm tot sistemul solar și să trecem pe lângă fiecare dintre acele planete exterioare”, și-a amintit el.
Desemnat la JPL să imagineze posibile misiuni dincolo de Marte, Flandro a trasat cu creionul pe hârtie viitoarele poziții ale lui Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. A constatat că ele urmau să se alinieze în așa fel încât o navă spațială ar fi putut utiliza impulsul gravitațional al planetelor ca să se arunce de la una la alta, prinzând suficientă viteză pentru a vizita toate cele patru planete în 10 sau 12 ani, în locul deceniilor pe care le-ar fi necesitat altminteri o asemenea aventură. Fereastra de lansare a misiunii se deschidea pentru câteva luni la sfârșitul anilor '70, apoi se închidea pentru alți 175 de ani.
Era o idee ambițioasă într-o perioadă în care apogeul explorării interplanetare era Mariner 4 , care făcuse 21 de fotografii neclare deasupra lui Marte. Nicio sondă nu funcționase aproape un deceniu în spațiu. Niciuna nu avea inteligența de a gestiona întâlniri planetare complexe la distanțe mari, fără control uman permanent. Folosirea impulsului gravitațional pentru a trece pe lângă mai multe planete funcționa în teorie, dar nu fusese încercată niciodată în practică. „Mi s-a spus: «E imposibil, nu-mi mai irosi timpul»”, și-a amintit Flandro.
NASA n-a prea avut încredere, dar a propus totuși un mare tur planetar, însă Congresul l-a respins, aprobând o versiune simplă și mai ieftină, care nu se aventura mai departe de Saturn.
Călătorii spațiali de la JPL au răspuns în tradiția celor mai curajoși exploratori din epocile anterioare. Au acceptat bucuroși planul, s-au asigurat unii pe alții că, de fapt, Congresul nu înțelegea situația și s-au apucat liniștiți să proiecteze și să construiască două nave spațiale
inteligente și solide, capabile să ajungă până la Neptun. Din designul sondelor au fost eliminate orice defecte care le-ar fi limitat viaţa. Senzorii solari din sistemele de navigaţie au fost proiectaţi să poată funcţiona și unde soarele scade în intensitate. Au fost dezvoltate tehnici de economisire a combustibilului pentru a menţine misiunea viabilă mult timp după ce trebuia să se încheie. „Pur și simplu, am făcut-o și nu am vorbit despre asta”, și-a amintit William Pickering, directorul JPL de atunci.
Șiretlicul a funcţionat. După ce Voyager s-a dovedit a fi atât un corn al abundenţei știinţific, cât și un popular emisar global în marele necunoscut, Congresul a finanţat misiunea extinsă pe care JPL o condusese pe furiș de la bun început.
Sondele Voyager au pregătit calea pentru următoarele sonde Galileo pe orbita lui Jupiter și Cassini pe orbita lui Saturn , care au petrecut ani în șir strângând fotografii și date înainte de a li se da comanda să se autoincinereze în atmosferele superioare ale planetelor pentru a garanta că nu vor contamina un satelit care ar putea adăposti forme de viaţă. Acum, sondele Voyager se apropie și ele de finalul vieţii lor știinţifice. Se așteaptă ca semnalele lor radio tot mai slabe, care raportează acum despre surprinzător de complexa bulă de plasmă care înconjoară Soarele și marchează limita dintre sistemul solar și spaţiul interstelar, să tacă în jurul anului
, când generatoarele lor electrice alimentate cu plutoniu se vor opri.
După aceea, sondele Voyager vor funcţiona mai mult ca niște capsule ale timpului decât ca nave spaţiale. Cu acea eventualitate în minte, JPL a atașat la fiecare sondă o copie a „discului de aur”, care conţine muzică, fotografii și sunete de pe Pământ pentru eventualii extratereștri care ar putea să o intercepteze într-o zi. Discurile ar trebui să rămână citibile cel puţin un miliard de ani înainte de a ceda eroziunii cauzate de micrometeoriţi și particulele subatomice de mare viteză numite raze cosmice.
Asta înseamnă mult timp. Acum un miliard de ani, cele mai complexe forme de viaţă de pe Pământ erau covoarele de cianobacterii numite stromatolite din apa de maree. Peste un miliard de ani, Soarele tot mai luminos va fi început să vaporizeze oceanele Pământului. Totuși, sondele Voyager vor fi tot undeva în spaţiu, emisari ai unei specii care le-a expediat fără speranţa întoarcerii.