PĂSĂRI DEȘTEPTE

Faceți cunoștință cu Figaro, un cacadu Goffin. A învățat singur cum să taie o bucată de carton ca să facă o unealtă. Să nu mai folosim „minte de găină” sau „creier cât o vrabie” drept insulte. Mai nou, aflăm că păsările sunt

Acum un secol, cercetătorii credeau că păsările nu au creiere capabile de funcții cognitive mai înalte, așa cum se regăsesc la oameni și alte mamifere. Acum știm mai bine.

Făurirea de unelte

La un aviariu de cercetare din Austria, Figaro se împăunează cu dispozitivul pe care l-a făcut ca să ajungă la o alună. Prima lui unealtă a fost un bețișor cu care a tras spre el o piatră scăpată peste gard.

În fiecare compartiment e o comoară, un dar adus de ciori: o mărgică aurie, un cercel cu perlă, un șurub, o piesă de Lego roșie, cioburi mărunte, colorate și incolore, un os de pui, o pietricică, un cristal de cuarț și multe altele.

Deși puțin murdare, toate sunt păstrate cu grijă, ca niște giuvaere rare, datate și categorisite. Gabi alege două, cărora le spune Cele Mai Preferate, și mi le întinde să le admir. Una e o inimioară de un roz perlat, cealaltă, un dreptunghi mic, argintiu, cu cuvântul „SUPER” ștanțat pe o parte. „Mi le aduc fiindcă mă iubesc”, spune ea despre obiectele aparent atent alese, apoi adaugă că se așteaptă ca într-o zi păsările să îi aducă un lucrușor pe care să scrie „PRIETEN”. „Știu tot ce îmi place mie – jucării și lucruri sclipicioase – fiindcă mă urmăresc. Ca spionii.”

Chiar în dimineața aceea, o cioară – probabil cea pe care fratele lui Gabi a poreclit-o Babyface, fiindcă are un petic ușor de recunoscut de pene gri – i-a adus un peștișor mort și l-a pus la vedere: pe scările dinspre curtea din spate. „Mi-au mai adus un pește mort. Nu știu de ce”, spune Gabi, în timp ce pune rămășițele argintii ale peștișorului – un ghidrin – într-o pungă de plastic, scrie o etichetă cu data și pune punga în congelator. „Nu sunt preferații mei. Dar ăsta e mai bine păstrat; celălalt nu mai avea cap.” Odată, Babyface i-a lăsat și un cap de pui de pasăre. „Cam scârbos.” În după-amiaza aceleiași zile, i-a mai dat un dar – unul mai potrivit din punctul de vedere al lui Gabi. Ea și fratele ei dăduseră fuga în curtea din spate să pună mâncare în tăvițele păsărilor. Pe una a umplut-o cu arahide în coajă, iar pe cealaltă cu hrană pentru câini. Două ciori au zburat în coniferele din jur. Una era Babyface, care ținea în cioc ceva portocaliu. S-a mutat pe un cablu, chiar deasupra lui Gabi, și i-a dat drumul să cadă drept la picioarele ei. „Uite! O jucărie!”,

Daruri

Mica Gabi Mann s-a împrietenit cu ciori-americane din cartierul ei din Seattle, dându-le nuci, alune și hrană pentru câini. În schimb, ele îi aduc daruri – printre ele, o inimioară de plastic sidefie, una dintre preferatele fetei.

a strigat ea, luând de pe jos un calamar miniatural de cauciuc și făcând piruete de bucurie – în timp ce Babyface îi urmărea dansul de la locul său de sus. „Vezi, știe exact ce îmi place.”

Oare ciorile chiar se comportă omenește – aduc daruri unei prietene care a fost bună cu ele? Poate o cioară – sau orice altă pasăre – să ia astfel de decizii? Cercetătorii care studiază corbii, ciorile și alte corvide (familia de păsări cântătoare care include ciorile, gaițele, coțofenele și altele) spun că da. De fapt, asemănările dintre oameni, alte primate și păsările acestea îi fascinează pe oamenii de știință care studiază originea abilităților intelectuale – ale noastre și ale altor animale. „Păsările au apucat pe o cale evolutivă complet diferită față de mamifere, dar au ajuns la soluții cognitive aparent similare”, spune Nathan Emery, expert în biologie cognitivă de la Universitatea Queen Mary din Londra, „așa că ne oferă o rară ocazie de a înțelege ce presiuni evolutive generează anumite abilități mentale”.

Și totuși, până în secolul nostru, mulți oameni de știință ar fi luat în râs ideea că o cioară poate fi mofturoasă sau generoasă, pentru că se credea – despre ele ca despre toate păsările (și majoritatea mamiferelor) – că sunt niște mecanisme simple, robotice, capabile doar de reacții instinctive la stimulii din jur. Păsările erau considerate toate „creier de găină” sau „minte de vrabie” înainte chiar ca Ludwig Edinger să le interpreteze greșit anatomia sistemului nervos central, pe la 1900. El credea că păsările nu au neocortex, zona gândirii din creierul mamiferelor în care se petrec mare parte din funcțiile noastre cognitive superioare – memoria funcțională, planificarea și rezolvarea de probleme.

În ciuda acestui presupus deficit mental, experții în psihologie cognitivă au folosit păsările de-a lungul secolului al XX-lea pentru studii asupra gândirii la animale. Preferații lor erau porumbeii comuni, cu creierul cât o arahidă fără coajă, dar și canarii și cintezele-zebră, cu creiere și mai mici. Cercetătorii au descoperit că porumbeii au o memorie impresionantă și se pricep remarcabil

în a deosebi fețele și expresiile umane, literele alfabetului și chiar picturi de Monet de cele de Picasso. Alți oameni de știință au demonstrat memoria remarcabilă a alunarilor-americani, gaițelor-detufiș și pițigoilor-de-munte. Alunarii, de exemplu, adună și pun la păstrare în fiecare toamnă peste 30.000 de semințe de pin, pe care le distribuie în câteva mii de ascunzători mici, pe care trebuie să le țină minte pe timpul iernii.

În anii 1950, cercetătorii au început să studieze cum își învață cântecele păsări ca vrăbiile, canarii și cintezele-zebră. Au descoperit asemănări izbitoare între cântecul păsărilor și vorbirea umană. Ca să nu mai vorbim de Alex, un papagal-gri pe care Irene Pepperberg, expertă în psihologia comparativă, l-a învățat să reproducă sunete din limba engleză (Pepperberg subliniază că Alex nu a învățat efectiv engleza). Până când a murit, la 31 de ani, în 2007, Alex a ajuns să stăpânească vreo sută de sunete englezești pentru culori, obiecte, cifre și forme. Pronunța clar „verde”, „lână”, „lemn”, „nucă” și „banană” și le folosea pentru a comunica cu oamenii. Înțelegea „la fel” și „diferit”, știa să numere până la opt și asimilase conceptul abstract de zero, sau „nimic”, cum îi spunea el. Alex își folosea talentul ca să răspundă când nu îi convenea ceva: îi spunea lui Pepperberg „calmează-te” când era prost dispusă și a cerut „hai înapoi” când îi era dor de casă, cât a fost bolnav și a stat la veterinar. În plus, în fiecare seară îi ura noapte bună, chiar și înainte să moară. „Fii cuminte. Pe mâine. Te iubesc.”

Dar, pentru că oamenii de știință înțeleseseră greșit creierul păsărilor, majoritatea descoperirilor lui Pepperberg despre Alex au fost ignorate sau luate în râs; s-a temut că alți cercetători credeau că îi dă ea indicii ascunse lui Alex. „Avea creierul cât un miez de nucă”, recunoaște Pepperberg, „așa că unii au crezut că inventez sau că trișează.” (Pepperberg a filmat multe dintre experimentele ei cu Alex.) Bineînțeles, și o pasăre care trișează tot inteligentă ar fi, dar efectul a fost pur și simplu că puțini oameni de știință din domeniul cognitiv i-au recunoscut reușitele lui Alex – până mai târziu, cu câțiva ani înainte să moară. Capacitatea lui Alex de a imita limbajul – și, din câte se părea, de a folosi cuvinte din engleză în contextul corect – a dus la studii asupra papagalilor pentru o mai bună înțelegere a originilor învățării vocale, adică a capacității de a imita sunete într-un scop anume. E o abilitate pe care papagalii o au în comun cu păsările cântătoare, colibrii, oamenii, cetaceele și alte câteva specii.

În cele din urmă, descoperirile au determinat o echipă internațională de cercetători să reanalizeze vechiul model Edinger al anatomiei neurale aviare. În 2005, s-a publicat o reevaluare care arăta că, de fapt, creierele păsărilor au structuri neurale numite pallium, care seamănă cu neocortexul mamiferelor, și alte zone asociate cu gândirea complexă. Rezultatele pledau pentru adoptarea unei noi nomenclaturi și înțelegeri a anatomiei sistemului nervos central al păsărilor.

„Componentele creierului păsărilor sunt aranjate diferit față de ale mamiferelor”, explică Nicola Clayton, psiholog la Universitatea Cambridge, care studiază gândirea corvidelor. „Creierele mamiferelor sunt structurate ca un hamburger, iar