PĂSĂRI DEȘTEPTE

Fa­ceți cu­noști­nță cu Fi­ga­ro, un ca­ca­du Gof­fin. A învățat sin­gur cum să taie o bu­ca­tă de car­ton ca să fa­că o uneal­tă. Să nu mai fo­lo­sim „min­te de găi­nă” sau „crei­er cât o vra­bie” drept in­sul­te. Mai nou, aflăm că pă­să­ri­le sunt

National Geographic Romania - - Sumar - Text: Vir­gi­nia Mo­rell Fo­to: Char­lie Ha­mil­ton Ja­mes

Acum un se­col, cer­ce­tă­to­rii cre­de­au că pă­să­ri­le nu au crei­e­re ca­pa­bi­le de fun­cții cog­ni­ti­ve mai înal­te, așa cum se re­gă­sesc la oa­meni și alte ma­mi­fe­re. Acum știm mai bi­ne.

Fău­ri­rea de unel­te

La un avia­riu de cer­ce­ta­re din Aus­tria, Fi­ga­ro se împău­nea­ză cu dis­po­zi­ti­vul pe ca­re l-a fă­cut ca să ajun­gă la o alu­nă. Pri­ma lui uneal­tă a fost un bețișor cu ca­re a tras spre el o pia­tră scă­pa­tă pes­te gard.

În fi­e­ca­re com­par­ti­ment e o co­moa­ră, un dar adus de ci­ori: o măr­gi­că au­rie, un cer­cel cu per­lă, un șu­rub, o pi­e­să de Le­go roșie, ci­o­buri mă­run­te, co­lo­ra­te și in­co­lo­re, un os de pui, o pi­e­tri­ci­că, un cris­tal de cua­rț și mul­te alte­le.

Deși puțin mur­da­re, toa­te sunt păs­tra­te cu gri­jă, ca niște gi­u­va­e­re ra­re, da­ta­te și ca­te­go­ri­si­te. Ga­bi ale­ge do­uă, că­ro­ra le spu­ne Ce­le Mai Pre­fe­ra­te, și mi le întin­de să le ad­mir. Una e o ini­mi­oa­ră de un roz per­lat, ce­a­lal­tă, un drep­tun­ghi mic, ar­gin­tiu, cu cu­vântul „SU­PER” șta­nțat pe o par­te. „Mi le aduc fi­in­dcă mă iu­besc”, spu­ne ea des­pre obi­ec­te­le apa­rent atent ale­se, apoi adau­gă că se aște­ap­tă ca într-o zi pă­să­ri­le să îi adu­că un lu­crușor pe ca­re să scrie „PRIETEN”. „Știu tot ce îmi pla­ce mie – ju­că­rii și lu­cruri scli­pi­ci­oa­se – fi­in­dcă mă ur­mă­resc. Ca spi­o­nii.”

Chiar în di­mi­neața ace­ea, o ci­oa­ră – pro­ba­bil cea pe ca­re fratele lui Ga­bi a po­re­clit-o Ba­by­fa­ce, fi­in­dcă are un pe­tic ușor de re­cu­nos­cut de pe­ne gri – i-a adus un peștișor mort și l-a pus la ve­de­re: pe scă­ri­le din­spre cur­tea din spa­te. „Mi-au mai adus un pește mort. Nu știu de ce”, spu­ne Ga­bi, în timp ce pu­ne ră­mășițe­le ar­gin­tii ale peștișo­ru­lui – un ghi­drin – într-o pun­gă de plas­tic, scrie o eti­che­tă cu da­ta și pu­ne pun­ga în con­ge­la­tor. „Nu sunt pre­fe­rații mei. Dar ăsta e mai bi­ne păs­trat; ce­lă­lalt nu mai avea cap.” Oda­tă, Ba­by­fa­ce i-a lă­sat și un cap de pui de pa­să­re. „Cam scârbos.” În du­pă-amia­za ace­leiași zi­le, i-a mai dat un dar – unul mai po­tri­vit din punc­tul de ve­de­re al lui Ga­bi. Ea și fratele ei dă­du­se­ră fu­ga în cur­tea din spa­te să pu­nă mânca­re în tă­vițe­le păsărilor. Pe una a um­plut-o cu ara­hi­de în coa­jă, iar pe ce­a­lal­tă cu hrană pentru câini. Do­uă ci­ori au zbu­rat în co­ni­fe­re­le din jur. Una era Ba­by­fa­ce, ca­re ți­nea în ci­oc ce­va por­to­ca­liu. S-a mu­tat pe un ca­blu, chiar dea­su­pra lui Ga­bi, și i-a dat dru­mul să ca­dă drept la pi­ci­oa­re­le ei. „Ui­te! O ju­că­rie!”,

Da­ruri

Mi­ca Ga­bi Mann s-a împri­e­te­nit cu ci­ori-ame­ri­ca­ne din car­ti­e­rul ei din Se­at­tle, dându-le nuci, alu­ne și hrană pentru câini. În schimb, ele îi aduc da­ruri – prin­tre ele, o ini­mi­oa­ră de plas­tic si­de­fie, una din­tre pre­fe­ra­te­le fe­tei.

a stri­gat ea, luând de pe jos un ca­la­mar mi­nia­tu­ral de cau­ci­uc și fă­când pi­rue­te de bu­cu­rie – în timp ce Ba­by­fa­ce îi ur­mă­rea dan­sul de la lo­cul său de sus. „Ve­zi, știe exact ce îmi pla­ce.”

Oa­re ci­o­ri­le chiar se com­por­tă ome­nește – aduc da­ruri unei pri­e­te­ne ca­re a fost bu­nă cu ele? Poate o ci­oa­ră – sau ori­ce altă pa­să­re – să ia ast­fel de de­ci­zii? Cer­ce­tă­to­rii ca­re stu­dia­ză cor­bii, ci­o­ri­le și alte cor­vi­de (fa­mi­lia de păsări cântă­toa­re ca­re in­clu­de ci­o­ri­le, gaițe­le, coțo­fe­ne­le și alte­le) spun că da. De fapt, ase­mă­nă­ri­le din­tre oa­meni, alte pri­ma­te și pă­să­ri­le aces­tea îi fas­ci­nea­ză pe oa­me­nii de știință ca­re stu­dia­ză ori­gi­nea abi­li­tăți­lor in­te­lec­tua­le – ale noas­tre și ale altor ani­ma­le. „Pă­să­ri­le au apu­cat pe o ca­le evo­lu­ti­vă com­plet di­fe­ri­tă față de ma­mi­fe­re, dar au ajuns la so­luții cog­ni­ti­ve apa­rent si­mi­la­re”, spu­ne Nat­han Eme­ry, ex­pert în bi­o­lo­gie cog­ni­ti­vă de la Uni­ver­si­ta­tea Que­en Ma­ry din Lon­dra, „așa că ne ofe­ră o ra­ră oca­zie de a înțe­le­ge ce pre­si­uni evo­lu­ti­ve ge­ne­re­a­ză anu­mi­te abi­li­tăți men­ta­le”.

Și to­tuși, până în se­co­lul nos­tru, mu­lți oa­meni de știință ar fi luat în râs ide­ea că o ci­oa­ră poate fi mof­tu­roa­să sau ge­ne­roa­să, pentru că se cre­dea – des­pre ele ca des­pre toa­te pă­să­ri­le (și ma­jo­ri­ta­tea ma­mi­fe­re­lor) – că sunt niște me­ca­nis­me sim­ple, ro­bo­ti­ce, ca­pa­bi­le doar de re­a­cții in­stinc­ti­ve la sti­mu­lii din jur. Pă­să­ri­le erau con­si­de­ra­te toa­te „crei­er de găi­nă” sau „min­te de vra­bie” înain­te chiar ca Lud­wig Edin­ger să le in­ter­pre­te­ze greșit ana­to­mia sis­te­mu­lui ner­vos cen­tral, pe la 1900. El cre­dea că pă­să­ri­le nu au ne­o­cor­tex, zo­na gândi­rii din crei­e­rul ma­mi­fe­re­lor în ca­re se pe­trec mare par­te din fun­cți­i­le noas­tre cog­ni­ti­ve su­pe­ri­oa­re – me­mo­ria fun­cți­o­na­lă, pla­ni­fi­ca­rea și re­zol­va­rea de pro­ble­me.

În ci­u­da aces­tui pre­su­pus de­fi­cit men­tal, expe­rții în psi­ho­lo­gie cog­ni­ti­vă au fo­lo­sit pă­să­ri­le de-a lun­gul se­co­lu­lui al XX-lea pentru stu­dii asu­pra gândi­rii la ani­ma­le. Pre­fe­rații lor erau po­rum­beii co­muni, cu crei­e­rul cât o ara­hi­dă fă­ră coa­jă, dar și ca­na­rii și cin­te­ze­le-ze­bră, cu crei­e­re și mai mici. Cer­ce­tă­to­rii au des­co­pe­rit că po­rum­beii au o me­mo­rie im­pre­si­o­nan­tă și se pri­cep re­mar­ca­bil

în a de­o­se­bi fețe­le și ex­pre­si­i­le uma­ne, li­te­re­le al­fa­be­tu­lui și chiar pic­turi de Mo­net de ce­le de Pi­cas­so. Alți oa­meni de știință au de­mon­strat me­mo­ria re­mar­ca­bi­lă a alu­na­ri­lor-americani, gaițe­lor-de­tu­fiș și piți­goi­lor-de-mun­te. Alu­na­rii, de exem­plu, adu­nă și pun la păs­tra­re în fi­e­ca­re toam­nă pes­te 30.000 de se­mi­nțe de pin, pe ca­re le dis­tri­bu­ie în câte­va mii de as­cun­ză­tori mici, pe ca­re tre­bu­ie să le ți­nă min­te pe tim­pul ier­nii.

În anii 1950, cer­ce­tă­to­rii au înce­put să stu­di­e­ze cum își învață cânte­ce­le păsări ca vră­bi­i­le, ca­na­rii și cin­te­ze­le-ze­bră. Au des­co­pe­rit ase­mă­nări iz­bi­toa­re între cânte­cul păsărilor și vor­bi­rea uma­nă. Ca să nu mai vor­bim de Alex, un pa­pa­gal-gri pe ca­re Ire­ne Pep­per­berg, ex­per­tă în psi­ho­lo­gia com­pa­ra­ti­vă, l-a învățat să re­pro­du­că su­ne­te din lim­ba en­gle­ză (Pep­per­berg su­bli­nia­ză că Alex nu a învățat efec­tiv en­gle­za). Până când a mu­rit, la 31 de ani, în 2007, Alex a ajuns să stă­pâneas­că vreo su­tă de su­ne­te en­gle­zești pentru cu­lori, obi­ec­te, ci­fre și for­me. Pro­nu­nța clar „ver­de”, „lână”, „lemn”, „nu­că” și „ba­na­nă” și le fo­lo­sea pentru a co­mu­ni­ca cu oa­me­nii. Înțe­le­gea „la fel” și „di­fe­rit”, știa să nu­me­re până la opt și asi­mi­la­se con­cep­tul ab­stract de ze­ro, sau „ni­mic”, cum îi spu­nea el. Alex își fo­lo­sea ta­len­tul ca să răs­pun­dă când nu îi con­venea ce­va: îi spu­nea lui Pep­per­berg „cal­me­a­ză-te” când era prost dis­pu­să și a ce­rut „hai îna­poi” când îi era dor de ca­să, cât a fost bol­nav și a stat la ve­te­ri­nar. În plus, în fi­e­ca­re se­a­ră îi ura noap­te bu­nă, chiar și înain­te să moa­ră. „Fii cu­min­te. Pe mâi­ne. Te iu­besc.”

Dar, pentru că oa­me­nii de știință înțe­le­se­se­ră greșit crei­e­rul păsărilor, ma­jo­ri­ta­tea des­co­pe­ri­ri­lor lui Pep­per­berg des­pre Alex au fost ig­no­ra­te sau lua­te în râs; s-a te­mut că alți cer­ce­tă­tori cre­de­au că îi dă ea in­di­cii as­cun­se lui Alex. „Avea crei­e­rul cât un mi­ez de nu­că”, re­cu­noaște Pep­per­berg, „așa că unii au cre­zut că in­ven­tez sau că trișe­a­ză.” (Pep­per­berg a fil­mat mul­te din­tre ex­pe­ri­men­te­le ei cu Alex.) Bi­neînțe­les, și o pa­să­re ca­re trișe­a­ză tot in­te­li­gen­tă ar fi, dar efec­tul a fost pur și sim­plu că puțini oa­meni de știință din do­me­ni­ul cog­ni­tiv i-au re­cu­nos­cut reuși­te­le lui Alex – până mai târziu, cu câți­va ani înain­te să moa­ră. Ca­pa­ci­ta­tea lui Alex de a imi­ta lim­ba­jul – și, din câte se pă­rea, de a fo­lo­si cu­vin­te din en­gle­ză în con­tex­tul co­rect – a dus la stu­dii asu­pra pa­pa­ga­li­lor pentru o mai bu­nă înțe­le­ge­re a ori­gi­ni­lor învăță­rii vo­ca­le, adi­că a ca­pa­ci­tății de a imi­ta su­ne­te într-un scop anu­me. E o abi­li­ta­te pe ca­re pa­pa­ga­lii o au în co­mun cu pă­să­ri­le cântă­toa­re, co­li­brii, oa­me­nii, ce­ta­ce­e­le și alte câte­va spe­cii.

În ce­le din ur­mă, des­co­pe­ri­ri­le au de­ter­mi­nat o echi­pă in­ter­nați­o­na­lă de cer­ce­tă­tori să re­a­na­li­ze­ze ve­chi­ul mo­del Edin­ger al ana­to­mi­ei neu­ra­le avia­re. În 2005, s-a pu­bli­cat o re­e­va­lua­re ca­re ară­ta că, de fapt, crei­e­re­le păsărilor au struc­turi neu­ra­le nu­mi­te pal­li­um, ca­re se­a­mă­nă cu ne­o­cor­te­xul ma­mi­fe­re­lor, și alte zo­ne aso­cia­te cu gândi­rea com­ple­xă. Re­zul­ta­te­le ple­dau pentru adop­ta­rea unei noi no­men­cla­turi și înțe­le­geri a ana­to­mi­ei sis­te­mu­lui ner­vos cen­tral al păsărilor.

„Com­po­nen­te­le crei­e­ru­lui păsărilor sunt aran­ja­te di­fe­rit față de ale ma­mi­fe­re­lor”, ex­pli­că Ni­co­la Clay­ton, psi­ho­log la Uni­ver­si­ta­tea Cam­brid­ge, ca­re stu­dia­ză gândi­rea cor­vi­de­lor. „Crei­e­re­le ma­mi­fe­re­lor sunt struc­tu­ra­te ca un ham­bur­ger, iar

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.