LACUL POOPÓ, BOLIVIA
Copiii din Llapallapani învață cum să împletească paie ca să-și poată câștiga existența ca adulți, vânzând pălării, brelocuri, cercei și alte obiecte de artizanat. Uru rămași în micile sate de pescari se zbat să supraviețuiască, sperând că lacul lor, acum secat, se va reface.
3.000 km2. O să fie greu de recuperat.”
Apa dispăruse. Lângă barcă zăceau aruncate nişte cizme negre de cauciuc. Un craniu de peşte alb strălucitor reflecta soarele orbitor. Vântul s-a oprit brusc, învăluind în tăcere această scenă post-apocaliptică. Apa înseamnă viaţă, iar locul ăsta nu avea nici una, nici alta.
Pe tot globul, schimbarea climei face ca multe lacuri să se încălzească mai repede decât oceanele sau aerul. Arşiţa grăbeşte evaporarea, conspirând cu proasta gestionare a resurselor de către om pentru a adânci probleme ca lipsa apei, poluarea şi pierderea habitatului pentru păsări şi peşti. Dar, deşi „schimbările climatice îşi lasă amprenta peste tot, ele nu arată la fel în toate lacurile”, spune Catherine O’Reilly, expert în ecologie acvatică la Universitatea Statului Illinois şi unul dintre coordonatorii unui studiu despre lacurile din întreaga lume, derulat de 64 de cercetători.
De pildă, în lacul Tai din estul Chinei, apele reziduale de la ferme şi din canalizări stimulează cianobacteriile, care cresc mai repede în ape mai calde. Acum, aceste organisme pun în pericol sursele de apă potabilă pe care se bizuie două milioane de oameni. Lacul Tanganyika din Africa de Est s-a încălzit atât de mult, încât pune în pericol captura piscicolă cu care se hrănesc milioane de oameni din patru ţări sărace învecinate. Apa din spatele uriaşului baraj hidroelectric Guri din Venezuela a ajuns în ultimii ani la niveluri critice, atât de scăzute încât guvernul a fost nevoit să reducă programul şcolilor în efortul de a raţionaliza consumul de electricitate. Chiar şi Canalul Panama, ale cărui ecluze au fost de curând lărgite şi adâncite ca să poată deservi cargoboturi uriaşe, are probleme: din cauza lui El Niño, cantitatea de precipitaţii din zonă scade, afectând lacul artificial Gatun, care furnizează nu numai apa necesară pentru ecluze, ci şi apa potabilă pentru o mare parte a ţării.
Dintre toate provocările cu care se confruntă lacurile într-o lume în curs de încălzire, cel mai frapant exemplu îl constituie bazinele de drenaj închise, unde apele ajung, formând lacuri, dar nu se mai varsă în râuri sau în mare. Aceste lacuri terminale – sau endoreice – sunt, de cele mai multe ori, puţin adânci, cu apă sărată şi extrem de sensibile la orice perturbări. Dispariţia Mării Aral din Asia Centrală este un exemplu dezastruos care arată ce se poate întâmpla cu astfel de ape intracontinentale. În acest caz, principalele vinovate au fost ambițioasele proiecte sovietice de irigaţii care au redirecționat apele care o alimentau.
Scenarii similare se derulează în cazul lacurilor terminale de pe aproape orice continent, într-o combinaţie de consum excesiv şi secetă tot mai gravă. Imagini din satelit dezvăluie şocantul tribut plătit. Lacul Ciad din Africa s-a micşorat enorm, rămânând doar o aşchie din fosta lui întindere din anii ’60, fapt care agravează criza pescuitului şi irigaţiilor. Persoanele strămutate şi refugiaţii care depind acum de lac solicită şi mai mult această resursă. Crizele şi tensiunile se acumulează în Sahel, o regiune aridă şi apăsată de arşiţă, amplificând conflictele şi migraţia în masă. Marele Lac Sărat din Utah sau Marea Salton şi lacul Mono din California au trecut şi ele prin perioade de recesiune, micşorând zone critice pentru înmulţirea unor specii de păsări și locuri de recreere pentru vâslași.
După Marea Caspică, lacul Urmia din Iran a fost cândva cel mai mare lac sărat din Orientul Mijlociu. Şi el a scăzut însă cu aproximativ 80% în ultimii 30 de ani. Majoritatea stolurilor de flamingo care se ospătau cu artemii au dispărut. La fel şi pelicanii, egretele şi raţele. În urma lor au rămas cheiuri care nu mai duc nicăieri, schelete ruginite de ambarcaţiuni blocate în mâl şi întinderi de sare albicioase, golaşe. Vânturile care biciuiesc fostul fund al lacului duc pulberea de sare spre câmpurile cultivate, făcând solul, treptat, neroditor. Furtunile ridică praful toxic, sărat, inflamând ochii, pielea şi plămânii oamenilor până la distanţe de 90 km de lac – de pildă, în Tabriz, un oraş cu peste 1,5 milioane de locuitori. În ultimii ani, pe turcoazul splendid al lacului Urmia au apărut pete roşii ca sângele – bacterii şi alge care se dezvoltă și își schimbă culoarea când creşte salinitatea şi lumina pătrunde în apele puţin adânci. Mulţi dintre turiştii care veneau aici la băi îşi caută alte destinaţii.
Deşi schimbările climatice au intensificat seceta şi au ridicat temperaturile de vară în jurul lacului Urmia, accelerând evaporarea, asta e doar o parte din poveste. Lacul susţine mii de puţuri ilegale şi o
mulțime de proiecte de baraje şi irigaţii care îi deviază afluenţii ca să ude livezi de mere, lanuri de grâu şi de floarea-soarelui. Specialiştii se tem că Urmia ar putea cădea victimă a aceleiaşi exploatări excesive ca şi Marea Aral. Şi se pare că vocile lor s-au făcut auzite până la Teheran. Hassan Rouhani, preşedintele Iranului, a promis 5 miliarde de dolari ca să resusciteze Urmia, eliberând mai multă apă din baraje, eficientizând sistemele de irigaţii şi încurajând culturi mai puțin însetate.
AltiplAno, câmpiA de mAre Altitudine din Bolivia, se întinde într-un loc neobişnuit, unde Anzii Americii de Sud se despart în două lanţuri muntoase. Peisajul bătut de vânturi rămâne cafeniu în cea mai mare parte a anului. Ierburile şi tufişurile de aici cresc robuste şi cât mai aproape de sol. Iar oamenii care îşi încropesc cu greu existenţa în acest peisaj deloc ospitalier sunt la fel de viguroşi. Spre capătul de nord al platoului se află lacul Titicaca, la o înălțime de 3.810 m, călare pe graniţa dintre Peru şi Bolivia. În extremitatea lui sudică se întinde Salar de Uyuni, un deşert de sare de un alb orbitor. Poopó stă între ele, o zonă de tranziţie între cel mai înalt lac cu navigaţie comercială şi cea mai mare câmpie de sare din lume.
Cercetătorii bănuiau de mult că Poopó, sufocat treptat de sedimente şi complet secat, o să devină la un moment dat un deşert de sare ca Salar de Uyuni. Dar se estima că moartea acestui lac nu se va produce decât peste cel puţin o mie de ani, spune Milton Pérez Lovera, profesor de ştiinţele naturii la Universitatea Tehnică Oruro şi membru al unei echipe care monitorizează corpurile de apă din podișurile Boliviei. O combinaţie de factori – între care schimbările climatice, seceta, devierea apelor în amonte pentru agricultură şi minerit – a accelerat procesul, spune el, secătuind lacul şi transformându-l în deşert. Pérez Lovera spune că Poopó s-ar putea umple din nou, parţial, poate chiar în acest an, dacă La Niña va aduce mai multe ploi în Anzi. Dar nici el, nici alţi oameni de ştiinţă nu mai cred că lacul îşi va recâştiga funcţia ecologică de habitat de bază pentru păsările de apă care iernau aici – inclusiv trei specii de flamingo, dintre care una vulnerabilă. Cercetătorii sunt la fel de sceptici când se întreabă dacă şi când s-ar mai putea reface rezervele piscicole locale, cândva foarte bogate, care au hrănit mii de ani populaţiile indigene.
Soarta lacului Poopó e strâns legată de cea a populaţiei uru, un grup de indigeni cunoscuţi sub numele de „oamenii apei”. De-a lungul anilor, lacul a tot scăzut ca întindere şi adâncime, obligându-i pe pescarii uru să se avânte tot mai departe ca să prindă peşte. În 2014 şi 2015, în lacul tot mai scăzut, peştii au murit după ce temperatura apei a crescut mult peste obişnuitele 15-25ºC. Pluteau cu milioanele cu burta în sus. Când Franz Ascui Zuna, numit de Ministerul Sănătăţii din Bolivia să monitorizeze cel mai mare sat uru, Llapallapani, a înregistrat o temperatură a apei de 38ºC, a pus şi un diagnostic: lacul „avea febră”.
În scurt timp, raţele, egretele, flamingii şi alte specii de păsări care trăiau în mod obişnuit în preajma lacului au început să flămânzească şi, în final, fie au murit, fie au zburat în alte părţi. În 2015, într-un episod de evaporare fulgerătoare, apa rămasă în lac a dispărut, căci rămăşiţele sale supraîncălzite au fost luate de vânturile de pe Altiplano. Guvernul a declarat stare de dezastru în zona Poopó şi a trimis fiecărei familii din satele din împrejurimi ceva paste, orez, ulei de gătit şi zahăr. Apoi ploile au umplut la loc o porţiune din lac, determinând autorităţile federale ca la începutul lui 2017 să sărbătorească şi să dea publicităţii fotografii făcute din elicopter. Însă la scurt timp după aceea, preşedintele bolivian Evo Morales a făcut turul lacului şi a confirmat ceea ce localnicii deja ştiau: stratul superficial de apă scădea rapid. Imaginile preluate din satelit în octombrie 2017 arătau, încă o dată, că
DIN LACUL CIAD DIN AFRICA MAI E DOAR O FÂȘIE. LACUL URMIA DIN IRAN A SCĂZUT CU 80% ÎN 30 DE ANI. AU MAI RĂMAS DOAR SCHELETELE AMBARCAȚIUNILOR, ÎNȚEPENITE ÎN MÂL.