LACUL URMIA, IRAN

Cei veniți vara la scaldă se bălăcesc în apele înroșite de bacterii și alge iubitoare de sare. Turiști din tot Iranul au venit aici, generații după generații, dar numărul lor a scăzut pe măsură ce suprafața lacului s-a diminuat cu circa 80% din anii ’80 până azi, stârnind temerea că e ultima generație care se va mai juca în apele lui.

lacul era aproape secat.

Morales a căutat să evite orice culpabilizare a guvernului pentru această criză, invocând ciclurile naturale de secare şi refacere a lacului. Tatăl său îi povestise cândva cum a mers cu bicicleta pe fundul lacului dintr-un sat din apropiere, unde copilărise. Într-adevăr, lacul a mai secat şi apoi s-a refăcut – cel mai recent, pe la jumătatea anilor ’90. Totuşi, cercetătorii subliniază că situaţia s-a înrăutăţit de atunci. Iar acum bazinul hidrografic şi oamenii săraci care trăiesc în el sunt într-o situaţie și mai incertă.

Pe drum, în satul Puñaca Tinta María, am urmărit un bătrân cu cizme de cauciuc şi pălărie de paie, cocârjat peste o săpăligă cu coadă scurtă cu care amesteca nişte lut cu apa sărată scoasă dintr-un puţ săpat manual. În fiecare zi, de când secase lacul, Féliz Mauricio trudea să facă nişte cărămizi de chirpici. „Nu mai avem lac”, spune el. „Nu mai avem peşti. Nu mai avem nimic.” Mauricio, de 77 de ani, descinde dintr-un lung şir de pescari indigeni. Fiind un vârstnic uru respectat, e cunoscut pentru iscusinţa cu care împleteşte din stuf mici bărci de pescuit, folosind tulpini uriaşe de trestie numite totora; la fel de priceput e şi când pregăteşte o masă cu ofrande la ceremoniile tradiţionale, invocând ploi îmbelşugate şi sezoane de pescuit rodnice.

După socotelile lui Mauricio, el, soţia şi fiica lor sunt una dintre puţinele familii care au mai rămas în casele de chirpici cu acoperiş de stuf de pe malurile a ceea ce a fost cândva lacul Poopó. Un fiu al lui s-a mutat în altă parte ca să păstorească oi şi vite; altul e muncitor în construcţii în oraşul Cochabamba. Vecinii lui din Puñaca Tinta María şi de prin alte sate s-au împrăştiat şi ei. Unii s-au angajat prin fabrici de textile şi confecţii din Chile şi Argentina. Alţii s-au mutat la oraş şi lucrează cu ziua ori coboară în minele de unde extrag cositor, cupru, argint şi alte metale. Câteva zeci s-au îndreptat spre ceea ce ar putea fi viitorul iubitului lor Poopó, lucrând în minele de sare de pe Salar de Uyuni.

În schema globală a lucrurilor, poate că soarta populaţiei uru pare lipsită de însemnătate. Astăzi se estimează că mai există 5.000 de indigeni, iar în jurul lacului Poopó trăiau mai puţin de o mie înainte să sece. Dar cei obligaţi să se mute în altă

parte se alătură unei lungi procesiuni de oameni din toată lumea dezrădăcinaţi de perturbările de mediu provocate de schimbarea climei. ONU a avertizat în urmă cu un deceniu că populaţiile indigene vor fi printre primele afectate de schimbările climatice, fiindcă multe se bazează pe abundenţa resurselor naturale, asigurându-şi existenţa din vânătoare şi pescuit. Conform estimărilor, 23,5 milioane de oameni au fost nevoiţi să plece din casele lor în 2016 din cauza dezastrelor provocate de fenomene meteo, conform Centrului de Monitorizare a Strămutărilor Interne din cadrul Consiliului Norvegian pentru Refugiaţi. Ceea ce a depășit cele 6,9 milioane de persoane strămutate în acel an din cauza conflictelor şi violenţelor.

La nivel statistic, cei care fug din faţa dezastrelor „naturale” sunt mai numeroşi decât cei care fug de nişte decenii din faţa războaielor şi conflictelor. Însă aceste cifre nu-i includ şi pe cei obligaţi să-şi părăsească ţinuturile natale din cauza secetei sau a degradării treptate a mediului. Aproape 2,5 miliarde de persoane trăiesc în zone unde cererea de apă pentru consumul uman depăşeşte rezervele. Cei mai mulţi dintre strămutaţi rămân în ţările lor natale. Dacă trec dincolo de frontieră, nu se califică pentru protecţia ONU ca refugiaţi, fiindcă nu pot susţine că fug din faţa unor acte de violenţă sau persecuţie. „Trăim în epoca celor mai mari migraţii forţate de după Al Doilea Război Mondial”, spune William Lacy Swing, Directorul General al Organizaţiei Internaționale pentru Migraţie din cadrul Naţiunilor Unite. „De această dată însă, pe lângă război, clima se profilează ca unul dintre factorii principali. Va trebui să-i sprijinim pe cei afectați de schimbările climatice ca să poată migra cu demnitate.”

„stop!” a ţipat pillco Zolá în jeepul nostru bătut de vânturi. „Dă înapoi!” Goneam pe o întindere plată şi nisipoasă, pe câmpiile înalte de deasupra lacului Poopó. Fără să ne dăm seama, traversaserăm un mic pod peste un canal de irigaţii. Canalul era gol, ca şi râul Desaguadero din preajmă, cu excepţia unei mici băltoace pe care am găsit-o mergând pe jos, prin albia care cotea. Peste 65% din apa lacului provine din râul Desaguadero, care şerpuieşte 300 km prin podișul Boliviei după ce izvorăşte din lacul Titicaca. Sute de canale de

irigaţii şi alte sisteme de deviere au fost construite de-a lungul său pentru minerit şi culturi agricole. Fermele şi oraşele folosesc apă și din râul Mauri, un afluent important din Bolivia şi Peru.

Alte 22 de pâraie sezoniere sau râuri se varsă în Poopó din munţii care îl înconjoară. Mai toate sunt folosite pentru operaţiuni agricole sau miniere, cum ar fi mina de cositor de stat din Huanuni, un orăşel extrem de sărac. Când am vizitat locul, un tobogan care ieşea din instalaţia construită pe un versant al dealului proiecta cu zgomot, direct în râu, deşeuri de culoarea cenuşii. Ele se adaugă la plumbul, cadmiul, arsenicul şi celelalte metale grele care poluează lacul şi îl umplu de sedimente.

La o oră de mers cu maşina, un baraj construit în 1961 pe râul Tacahua conţine un strat gros de sedimente, cu o pojghiţă de apă pe deasupra. „Avem cinci baraje ca ăsta”, mi-a spus Pillco Zolá în timp ce mergeam pe jos prin canalul deversor, acum uscat, uitându-ne spre fundul lacului de acumulare aflat mult mai jos. „N-are sens să construieşti baraje într-o zonă semiaridă. Noi nu facem decât să oprim apa în amonte, făcând-o să se evapore.”

În medie, regiunea lacului Poopó adună cam 38 cm de ploaie pe an, din noiembrie până în martie, după care urmează şapte luni uscate. Însă sezoanele ploioase devin tot mai scurte, atunci când mai ajung să aibă loc. Altiplano a suferit de mai multe ori de seceta provocată de El Niño, fenomen care, anticipează cercetătorii, se va produce mai des într-un climat mai cald. În 2015-2016, El Niño a adus cea mai dramatică secetă şi cele mai mari temperaturi înregistrate vreodată în podișul bolivian, spune Pérez Lovera. Altiplano tinde să reţină căldura între lanţurile muntoase, mi-a explicat el, ceea ce înseamnă că temperaturile au crescut cu 0,9ºC pe parcursul unui singur deceniu, accelerând pierderea de apă prin evaporare.

Creşterea temperaturilor atmosferice din Anzi, în ultimii 40 de ani, a declanşat şi retragerea rapidă a gheţarilor, topind jumătate din gheaţa care înconjoară bazinul Titicaca-Poopó.

Când încep să se topească, gheţarii asigură un flux de apă suplimentar, explică Dirk Hoffmann, un cercetător german care locuieşte în La Paz, co-autor al cărţii Bolivia într-o lume cu 4 grade mai caldă. „Însă probabil că am atins nivelul maxim în cele mai multe circuri glaciare”, spune el, ceea ce înseamnă că apa din topirea gheţarilor va scădea acum în regiune, până când va dispărea.

Între timp, cererea de apă a crescut vertiginos, concomitent cu populaţia Boliviei, care e cu 42% mai numeroasă acum decât la jumătatea anilor ’90. Anul trecut, guvernul a săpat un canal într-un braţ al râului Desaguadero, plin de sedimente, ca să ducă apa mai repede în Poopó. De asemenea, a furnizat roabe, târnăcoape şi ceva hrană ca să-i sprijine pe muncitorii uru disperaţi, care au ridicat un val de pământ de 1,5 metri pe fundul lacului, în speranţa că vor putea concentra apa într-o mică porţiune, astfel încât să reziste mai mult timp. Dar hidrologii ca Pillco Zolá consideră astfel de eforturi absolut zadarnice. Nişte soluţii mai realiste ar fi să se dărâme barajele, să se treacă la sisteme de irigaţii mai eficiente şi să se reducă volumul de apă deviat de pe făgaş. Totuşi, există prea puţină voinţă politică pentru întreruperea alimentării cu apă a fermierilor din amonte şi chiar și mai puţine fonduri pentru proiectele legate de apă din Bolivia, una dintre cele mai sărace naţiuni din America Latină.

O comisie peruano-boliviană, care guvernează în comun lacul Titicaca, a construit stavile gândite pentru a lăsa mai multă apă în râul Desaguadero în anii secetoşi. Dar pe măsură ce nevoia de apă creşte în amonte, în Peru, aceste stavile ar putea deveni inutile într-un viitor nu foarte îndepărtat. Mark Bush, specialist în paleoecologie la Institutul pentru Tehnologie din Florida, subliniază că nici nu e nevoie ca nivelul apei din lacul Titicaca să scadă foarte mult pentru ca râul să înceteze să mai curgă. Fenomenul s-a mai produs de trei ori până acum, în diverse momente care au rămas pierdute în negura timpurilor.

„Altiplano este o zonă extrem de sensibilă la evaporare”, spune Bush. Deşi specialistul avertizează că modelele climatice nu surprind foarte bine zona Anzilor, pronosticul lui este că, în curând, regiunea ar putea atinge un punct critic. „Prognoza pentru oraşe ca La Paz şi satele din jurul lacului Poopó este foarte sumbră, ţinând cont de ceea ce considerăm că se va întâmpla în viitor”, spune Bush. „Până la jumătatea secolului am putea asista la o încălzire cu cel puţin un grad Celsius, ceea ce înseamnă că ne-am apropia de pragul care

ar face lacul Titicaca să se evapore complet sau măcar să-şi reducă drastic volumul.”

La sud de poopó, pe câmpiile înalte, pe ţărmul lacului apar zone tot mai întinse de peisaj arid, cu stânci sculptate de vânt şi turme de lame, alpaca, oi şi câteva vicunia sălbatice. La începutul primăverii, mare parte din pământ rămâne gol, cu solul expus după ce se recoltează quinoa, care hrănește pofta insațiabilă a Europei şi Statelor Unite pentru această cereală bogată în proteine.

Momentul nu e bine ales. Înainte de însămânţarea culturilor anuale, vânturile din deşertul Atacama din Chile erodează câmpurile goale, cărând în lac de două ori mai multe tone de sedimente decât înainte, când ierburile şi tufişurile specifice locului nu erau defrişate ca să facă loc culturilor de quinoa. Rezultatul: lacul, care avea cândva 3,5 metri adâncime, se umple acum de nisip şi praf mult mai rapid decât se estimase.

Dincolo de podișuri, Salar de Uyuni – o suprafaţă încrustată cu poligoane de mărimea unei mese – e întreruptă doar de drumuri şi movile de sare clădite din cristale desprinse din sol, care aşteaptă să fie expediate spre fabricile de sare din apropiere. Acesta să fie viitorul lacului Poopó? Paulino Flores, un fost lider al comunităţii uru, speră că nu, dar se pregăteşte pentru orice eventualitate. Flores, de 57 de ani, şi familia lui s-au mutat în Colchani, un orăşel din apropiere, ca să lucreze în fabricile de sare.

Flores spune că a ajuns să stăpânească fiecare etapă a producţiei: desprinde sarea din solul dur cu târnăcopul şi lopata, o cară până la fabrică, o curăţă de impurităţi, o mărunţeşte şi o pune în saci. În timp ce vorbeşte, îşi freacă mâinile aspre, pătate de sare, privind cu ochii mijiţi spre soare, pe sub căciula lui tricotată, tradiționalul chullo andin.

Flores s-a gândit să facă o fabrică de sare pe malurile lacului Poopó, colaborând cu grupul non-guvernamental Centrul pentru Ecologie şi Populaţiile din Anzi. Directorul executiv al grupului, Gilberto Pauwels, spune că el şi colegii lui explorează toate posibilitățile de a-i ajuta pe indigenii uru să-şi câştige existenţa şi prin alte metode ca să-şi păstreze comunităţile şi să-şi menţină vie cultura. Puñaca Tinta Mariá e doar unul dintre satele pe jumătate părăsite de pe lângă lacurile secate, care i-au lăsat pe pescarii și vânătorii de altă dată să orbecăie în căutarea unui mod de a-și hrăni familiile. E un tipar care se tot repetă, în toată lumea.

Flores visează ca lacul să se refacă, iar peştii şi păsările de apă să se întoarcă aici. Vorbeşte cu nostalgie despre viaţa lui de odinioară, căci a crescut vânând şi pescuind cu tatăl lui şi alte neamuri. Existenţa lor se învârtea în jurul lacului Poopó. Uru se consideră descendenţii primilor oameni stabiliți în Altiplano, cu 3.700 de ani în urmă. Un studiu genetic din 2013 sugerează că s-ar putea să aibă dreptate, căci localnicii de acum prezintă trăsăturile distinctive ale unor neamuri andine străvechi. Aceşti oameni care s-au bizuit pe forţele proprii, trăind cândva pe plauri, au rezistat aici mai mult decât Imperiul Incaş şi au supravieţuit brutalităţii conchistadorilor. Însă acum indigenii uru din jurul lui Poopó sunt nevoiţi să-și lase ţinuturile de baştină, din cauză că iubitul lor lac dispare. „Dacă nu mai există lacul, nu mai există nici uru,” spune Flores. „Lacul ăsta ne hrăneşte şi ne asigură un viitor.”

„TRĂIM ÎN EPOCA CELOR MAI MARI MIGRAȚII FORȚATE DE DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. VA TREBUI SĂ-I SPRIJINIM PE CEI GRAV AFECTAȚI DE SCHIMBĂRILE CLIMATICE CA SĂ POATĂ MIGRA CU DEMNITATE.” William Lacy Swing, Director General al Organizației Internaționale pentru Migrație a ONU