VERI ÎNDEPĂRTAȚI
Ar fi greu de găsit două animale la fel de diferite ca girafa și o ascidie nevertebrată precum Ciona
savignyi, în dreapta. Totuși, ele au în comun un strămoș cordat din cambrian. În timp ce girafa întinde la extrem noțiunea de coloană vertebrală, o ascidie posedă un notocord central numai trecător, în stadiul larvar. Cu coada sa musculoasă, larva înoată timp de câteva zile până când găsește o suprafață potrivită de care să se atașeze. Odată fixată ascidia își absoarbe propria coadă și se transformă într-un adult
nevertebrat și imobil.
ediacarani: arhitectura lor mai delicată. Dintr-o privire, par peticiți, dar o cercetare atentă dezvăluie că structura lor e fractală. Adică, tipare similare se repetă la scări progresiv mai mici. O frondă mare era alcătuită din fronde mai mici, iar acele fronde mai mici erau alcătuite din fronde și mai mici, toate similare cu excepția dimensiunii. Forma de bază se imită la trei sau patru scări. Este posibil ca acea structurare fractală să ajute la explicarea modului în care au putut deveni mari. Oferea o oarecare rigiditate, maximizând totodată suprafața de absorbție și, poate, reflecta o optimizare genetică. O formulă simplă în genom s-ar putea să fi specificat: construiește o mică unitate asemănătoare cu o frondă, apoi repetă acea operație la nesfârșit, adăugând una peste alta, pentru a mă face mare.
Acest soi de structură fractală a apărut la creatura asemănătoare cu un șarpe pe care Marc Laflamme și cu mine am văzut-o în roca gri-violetă de la Mistaken Point. Apare și la câțiva alți ediacarani, numiți colectiv rangeomorfi, denumiți după un exemplar namibian al formei, cunoscut sub numele de Rangea. În ziua petrecută pe rocile din Newfoundland, Laflamme mi-a atras atenția asupra multor altor rangeomorfi, inobservabili de la 3 m, dar stranii când erau priviți îndeaproape. Aici era Beothukis mistakensis, o frondă în formă de paletă, denumită după locul descoperirii sale. Acolo era Fractofusus, o formă ca un fus, îngustată la ambele capete. Trăia turtită pe fundul mării. Deși au dominat milioane de ani ecosistemul din adâncul mării de la Mistaken Point și au înflorit în alte părți în apă puțin adâncă, acești rangeomorfi au dispărut cu toții, nelăsând descendenți cunoscuți. Până acum 541 de milioane de ani dispăruseră aproape în totalitate din registrul fosil. De aceea, unii oameni de știință au sugerat că ediacaranii reprezintă „experimente eșuate” în evoluția timpurie a vieții pluricelulare.
DE CE Au DIsPĂruT brusC EDIACArANII? Oare a fost absolută extincția sau au existat descendenți în diferite forme? Iar dacă sfârșitul nu a fost atât de brusc și complet, ce i-a terminat pe ediacarani ca ediacarani, murind specie după specie în obscuritate? Colegul lui Laflamme, Simon Darroch, a oferit un posibil răspuns. În după-amiaza vizitei noastre
ASCENSIUNEA CREATURILOR DIN „LUMEA VIERMILOR” A FOST O VESTE PROASTĂ
PENTRU EDIACARANI.
la Mistaken Point, Darroch a băgat mâna în rucsacul lui și a scos o surpriză: mici bucăți de piatră maro plată din stratele din ediacaranul târziu pe care le studiază în Namibia. Le adusese de la laboratorul lui de la Vanderbilt pentru a-mi arăta niște ichnofosile. O ichnofosilă, distinctă de fosila unui corp, înregistrează urmele activității animale – deplasare, mestecare, defecare – așa cum sunt conservate ele în rocă. E o înregistrare a comportamentului, nu a formei corpului. Orice astfel de urme sunt notabile în perioada ediacarană, deoarece majoritatea ediacaranilor nu puteau să facă acele lucruri: să se deplaseze, să mestece sau să defecheze.
„Acesta este un ecosistem foarte static, sesil”, a spus Darroch, referindu-se la un strat fosilifer pe care stăteam, din ediacaranul timpuriu, cunoscut pentru bogăția sa.
Ediacaranul mai târziu, după cum dezvăluiau rocile namibiene, a fost mult diferit. O mare diferență a fost că, „pentru prima oară, avem o săpare de tuneluri complexă”, a spus el. Experții nu sunt de acord cu privire la momentul în care au apărut prima oară tiparele complicate ale creaturilor care săpau tuneluri, dar, în orice caz, acele urme semnalau o mare schimbare de la ediacaran la cambrian. Creaturile ca niște viermi se zvârcoleau de mult pe fundul mării; acum săpau și tuneluri în el. Darroch mi-a arătat o mică lespede marcată cu urme de linii punctate. „Sunt la suprafață și dispar, apoi vin iarăși la suprafață.” Aceea era dovada unui organism cu o musculatură complicată, care îi permitea să se miște în trei dimensiuni. Dacă se mișca în felul acela, avea un capăt anterior și unul posterior. Pe capătul anterior, probabil o gură. În gură, poate dinți. Acestea erau niște noi instrumente și capacități extraordinare la acea vreme. Viermii se târau înăuntru, viermii se târau afară, tulburând covoarele microbiene, posibil ronțăind direct ediacarani. Într-o lucrare recentă, Darroch și coautorii săi (conduși de James Schiffbauer și incluzându-l pe Laflamme) au denumit această perioadă cambriană timpurie „Lumea viermilor”. Nu era un loc pentru ediacarani.
Răspândirea viermilor nu a fost singurul factor care a adus uitarea pentru ediacarani și a declanșat explozia cambriană – au existat și modificări în structura chimică a oceanului care le-au permis animalelor să capete părți dure (schelete, dinți și cochilii bogate în calciu), o creștere generalizată a modurilor de deplasare (nu doar săparea de tuneluri) și ascensiunea obiceiurilor de prădător, printre altele. Însă răspândirea viermilor în acel moment tranzițional, în perioada ediacarană târzie, poate să fi jucat un rol crucial. La câteva săptămâni după ieșirea noastră la Mistaken Point, am vorbit cu James Gehling, un important cercetător al ediacaranului. Mergi sus în Munții Flinders din Australia de Sud, în apropiere de Dealurile Ediacara, mi-a spus el la telefon din biroul lui din Adelaide, și uită-te la prima formațiune de strate sedimentare cambriene. „E doar șvaițer.” Găurit tot de creaturi similare viermilor care învolburaseră nisipul și „reciclaseră” ediacaranii cu corpul moale. „Acolo începe cambrianul”, a spus Gehling. „Apariția musculaturii pentru a săpa tuneluri.”
Guy Narbonne, de la Universitatea Queen’s din Ontario, e în mare parte de acord cu importanța săpării de tuneluri. Însă împreună cu studenta sa postuniversitară Calla Carbone, el a dus Lumea viermilor cu un pas mai departe. Pe baza analizei atente a unor ichnofosile din ediacaranul târziu și cambrianul timpuriu, Narbonne și Carbone au observat o diferență semnificativă în modul în care circulau acele creaturi asemănătoare cu viermii. Până la cambrianul timpuriu, animalele care săpau tuneluri au devenit mai sistematice în căutările lor după hrană, precum și mai musculoase. Își acopereau teritoriul mai eficient, urmărind mai bine resursele și trecând mai puțin peste propriile urme. „Reflectă evoluția deșteptăciunii”, mi-a spus Narbonne. „Interpretarea noastră este
că explozia cambriană apare când comportamentul a devenit codificat în genom”, a adăugat el. Au intitulat acea lucrare „Când viața a devenit inteligentă”.
Majoritatea experților ar fi de acord că inteligența, chiar și la un nivel exprimat de un vierme primitiv, nu exista în trusa de unelte a ediacaranului. Genomurile acelor creaturi e posibil să fi fost codificate pentru repetiție fractală – cel puțin la rangeomorfi, unde producea un soi simplu de complexitate – dar nu pentru receptivitate la împrejurări sau pentru eficiență.
Totuși, este o idee greșită să desconsiderăm ediacaranii ca fiind sortiți eșecului. Oamenii au făcut această greșeală cu pasărea dodo, când au etichetat-o ca emblemă a prostiei ghinioniste. Dar adevărata pasăre dodo, Raphus cucullatus, o pasăre mare, nezburătoare, frugivoră, endemică în insula Mauritius, prosperase în căminul ei pașnic timp de mii de ani – până când au sosit Homo sapiens și alți prădători. La fel și ediacaranii, cu propriile lor amenințări noi. Puteți să îi numiți „experimente eșuate“în evoluție dacă doriți, dar ei au reușit și au prosperat, în mediile lor preferate, dar dificile, timp de peste 30 de milioane de ani.
De-am fi și noi, oamenii, atât de trainici și norocoși!