Ce l-a făcut pe Picasso atât de diferit?
TRASEUL LUI DE LA COPIL-MINUNE LA ARTIST EMBLEMATIC DEZVĂLUIE PROFUNZIMEA ARTEI SALE ȘI STRĂLUCIREA LUI NEOBOSITĂ.
Chiar lângă intrarea casei de licitaţii din Centrul Rockefeller, vibrantul portret geometric al lui Picasso, „Femme accroupie (Jacqueline)”, trece pe un coridor purtat de doi angajați de la transporturi de artă îmbrăcaţi în negru.
Pictată în sudul Franţei în octombrie 1954, pânza o prezintă pe Jacqueline Roque, amanta în vârstă de 27 de ani a lui Picasso, ulterior soția lui, stând cu braţele încrucişate peste o fustă peticită din triunghiuri verzi şi mov. Artistul, care avea atunci 72 de ani, a pictat „Femme accroupie” într-o singură zi, iar tabloul emană mişcări viguroase de pensulă, pigment gros, forme exuberante, ochi nealiniaţi şi un nas inversat. O lumină aurie înconjoară corpul lui Jacqueline. Chiar şi de pe perete, tabloul îţi atrage imperios atenţia. Seara, conducătorul licitaţiei, Adrien Meyer, va începe strigarea la 12 milioane de dolari și prețul va crește vertiginos, în timp ce doi reprezentanți ai Casei Christie’s se vor duela telefonic în numele clienţilor lor anonimi. Cu spatele drept, cu capul sus, ca un jaguar la pândă, Meyer va pendula între cei doi până când unul va da semn că a fost învins. În final, cu o lovitură de ciocănel, va anunţa preţul câştigător: 32,5 milioane de dolari.
Uimitor, dar deloc surprinzător. La aproape o jumătate de secol după moartea lui, Picasso continuă să vrăjească, să ameţească, să incite şi să provoace. De la începutul carierei sale artistice, ne-a spulberat cea mai elementară perspectivă asupra lumii cu feţele lui fracturate şi perspectivele frânte. A lucrat lacom, reinventându-şi mereu stilul în ritm rapid – perioada albastră şi cea roz, perioada africană, cubismul, suprarealismul. A creat mii de sculpturi, desene, gravuri în placă de cupru, piese de ceramică şi tablouri. La fel cum Albert Einstein a avut viziunea undelor gravitaţionale în cosmos, Picasso a văzut ondulările lumii în care trăim cu mult înainte să le percepem noi.
Aşezat pe o canapea retro în sufrageria lui din Geneva, Claude, fiul lui Picasso, reflectează la impactul operei tatălui său. „S-a apucat şi a distrus toate lucrurile cu care eram obişnuiţi”, spune el, „apoi a creat o viziune nouă pentru toţi”.
Cum evoluează un om de la nou-născut la geniu? Cum poate un singur suflet să redefinească felul în care vedem? Omul Picasso era dezordonat. Îi plăceau viaţa de la circ şi moartea de la luptele de tauri. Putea să fie şi zgomotos, şi tăcut; şi iubitor, şi dominant. Dar de la începuturile lui de copilminune şi până în ultimii ani, când picta muschetari şi matadori, Picasso a părut predestinat măreţiei artistice. Traseul lui către genialitate a fost la fel de clar trasat ca vopseaua pe pânză. A avut toate elementele necesare: o familie care i-a cultivat pasiunea creativă; curiozitate intelectuală şi putere de muncă, grupuri de oameni în jur care să-l inspire şi şansa de a se fi născut într-un moment când ideile noi din ştiinţă, literatură şi muzică i-au energizat opera, iar explozia presei l-a catapultat spre faimă. Spre deosebire de alte genii creatoare, care au murit de tinere – Sylvia Plath la 30 de ani, Wolfgang Amadeus Mozart la 35, Vincent van Gogh la 37 –, Picasso a trăit până la 91 de ani. Traseul vieţii lui nu a fost numai spectaculos, ci şi lung.
PABLO PICASSO S-A NĂSCUT pe 25 octombrie 1881, în Málaga, Spania. A fost un bebeluş atât
de letargic, încât s-a crezut că s-a născut mort. A fost readus la viaȚă, spunea el, de un fum din trabucul unchiului său, Salvador. Locurile de referinȚă din copilăria artistului vibrează azi de energie în acest oraş mediteranean însorit. Un cor cântă „Visul imposibil” din „Omul din La Mancha” în Biserica Santiago, unde bebeluşul Picasso a fost botezat cu apă sfinȚită. Plaza de la Merced, unde şi-a schiȚat primele desene în praful din preajma casei, geme de turişti care, dacă vor, pot să-şi comande în cafenele un hamburguesa Picasso de euro. Porumbeii aterizează pe pietre, apele Mării Alboran spală Țărmul, iar pe străzile din Malaga trec mai departe gitanos precum cei care l-au învăȚat demult pe Picasso să tragă pe nas din Țigară şi să danseze flamenco.
Sorbindu-şi ceaiul dintr-o ceaşcă roşie în curtea Muzeului Picasso din Malaga, nepotul artistului, Bernard Ruiz-Picasso, reflectează cum aceste influenȚe timpurii au modelat arta lui Picasso. În locul ăsta, totul e îmbibat de istorie şi senzualitate, spune el. În locul unde a trăit Picasso s-au împletit civilizaţii: feniciană, romană, iudaică, maură, creştină şi spaniolă. Aerul era plin de arome. Arătând spre un portocal din apropiere, Bernard spune că Picasso s-a inspirat şi din culoarea fructelor, de la violetul florilor care drapează arborii de jacaranda ai Spaniei, dar şi din albul şi bejul pietrelor fortăreȚei de secol al XI-lea Alcazaba din Malaga, ridicată pe colina Gibralfaro, la câȚiva paşi de muzeu.
„A păstrat în mintea lui toate acele senzaţii, imagini, arome şi culori, care i-au hrănit şi i-au îmbogăȚit creierul”, spune Bernard, care, împreună cu mama lui, Christine Ruiz-Picasso, a înfiinȚat muzeul – deschis în –, îndeplinind astfel dorinȚa bunicului lui.
Geniul e aproape întotdeauna cultivat de părinȚi şi profesori, care susȚin şi hrănesc seminȚele măreȚiei. Mama lui Picasso, María Picasso López, s-a rugat să aibă un fiu şi şi-a idolatrizat primul născut. „Mama lui era absolut nebună după el”, spune Claude Picasso, care e administratorul legal al moştenirii artistice a tatălui său. De la bun început, micul Pablo
a comunicat prin artă, desenând înainte să poată vorbi. Primul lui cuvânt a fost „piz”, o prescurtare de la „lápiz”, adică „creion”. Ca şi compozitorul Mozart, Picasso a avut un tată în aceeaşi breaslă: José Ruiz Blasco a fost pictor şi totodată primul profesor al fiului său. „A fost cel mai bun învăţăcel pe care l-a avut vreodată tatăl lui”, spune Claude. Picasso era încă un copil când măiestria lui a ajuns să o depășească pe cea a tatălui, care trebuie să fi fost „nu uimit, ci înmărmurit să vadă ce talent avea fiul lui”, spune Bernard.
Un asemenea amestec de uimire şi spaimă nu e deloc neobişnuit când vine vorba de copii-minune. Cuvântul latinesc prodigium are conotaţia a ceva neaşteptat, dar totodată „deloc binevenit şi poate chiar periculos”, spune David Henry Feldman, care cercetează de mult domeniul. Copiii-minune performează la un nivel avansat, de adult, încă înainte de adolescenţă, cântând sonatele pentru pian ale lui Ludwig van Beethoven sau rezolvând probleme complexe de matematică în timp ce alții de vârsta lor încă învaţă să sară coarda. „Asta îți cam clatină viziunea asupra lumii”, spune Feldman.
De unde vin aceste capacități timpurii? Copiiiminune apar rar, astfel încât sunt greu de găsit grupuri suficient de mari pentru cercetare, dar Ellen Winner, directoarea Laboratorului pentru Arte şi Gândire de la Colegiul din Boston a descoperit câteva trăsături de bază la cei pe care i-a studiat. Artiştii precoce au o memorie vizuală excelentă, o remarcabilă atenţie pentru detalii şi pot face desene realiste, creând iluzia perspectivei cu ani de zile
înaintea colegilor de-aceeaşi vârstă. Winner e de părere că aceşti copii au un talent înnăscut, pus în mişcare de o „furie de a stăpâni arta” – o pasiune atât de intensă, încât simt imboldul de a picta sau desena tot timpul.
Aceste caracteristici se regăsesc întru totul la Picasso, care se lăuda de mic cu talentul lui excepţional. După ce a văzut o expoziţie de desene de copii în 1946, a avut un comentariu devenit celebru, spunând că el n-ar fi putut niciodată să participe la o asemenea expoziţie, fiindcă „la 12 ani, eu desenam ca Rafael”. Diverşi membri ai familiei îşi aminteau că Picasso desena uneori ore în şir când era copil. Câteodată accepta comenzi – preferatul verişoarei lui, Maria, era un măgar – şi lucra până la epuizare. Primele lui desene păstrate datează, se pare, din 1890, când a împlinit 9 ani. Printre ele se află şi tabloul în ulei „Picadorul”, un toreador călare.
În câţiva ani, Picasso deja picta portrete iscusite ale rudelor şi prietenilor lui. La 16 ani, opera sa îi asigurase deja un loc în prestigioasa Academie Regală de Arte Frumoase San Fernando din Madrid. La Muzeul Prado i-a studiat pe maeştrii spanioli pe care îi admira, între care Diego Velázquez şi El Greco. Arta, spune Claude, era „singurul lucru care îl interesa. Doar asta era el. Un artist pe de-a-ntregul artist”.
CEI MAI MULŢI COPII-MINUNE nu ajung genii când cresc, indiferent cât de impecabil ar stăpâni ceea ce fac. Geniile trebuie să aibă o personalitate care să schimbe regulile jocului, să fie dotate cu curajul şi viziunea de a transforma radical un domeniu. Picasso era doar un băieţandru când Paul Cezanne, Georges Seurat şi alţi post-impresionişti s-au eliberat de tușele luminoase ale impresionismului, transpunând pe pânze forme bine definite şi intensitate emoţională.
Când i-a venit şi lui rândul, Picasso a şarjat cu impetuozitatea unui taur în luptă. Cu tabloul lui din 1907, „Domnişoarele din Avignon”, artistul a răsturnat complet tradiţiile în materie de compoziţie, perspectivă şi atracţie estetică. Pictura celor cinci femei goale într-un bordel – cu feţe distorsionate şi trupuri în linii dure, frânte – i-a alarmat chiar şi pe cei mai apropiaţi prieteni ai lui Picasso. Însă tabloul avea să devină baza unei mişcări radicale în artă, cubismul, şi să ajungă în fruntea listei celor mai importante picturi ale secolului al XX-lea. La momentul respectiv, „a dărâmat tot ce ştia toată lumea despre artă”, spune Claude.
Opera lui Picasso nu şi-a propus niciodată să placă. Pictorul evita comenzile, pictând ce avea el chef şi așteptându-se ca lumea să fie interesată,
spune fiul lui. Şi atunci, de ce ni se par fascinante tablourile lui? Ştiinţa ne oferă şi aici nişte argumente interesante. În domeniul recent apărut al neuro-esteticii, cercetătorii folosesc scanări ale creierului ca să înţeleagă mai bine reacţiile oamenilor în faţa artei de orice fel – de la nuferii lui Claude Monet până la dreptunghiurile lui Mark Rothko.
Într-un studiu, Edward Vessel, neurolog la Institutul Max Planck pentru Estetică Empirică din Frankfurt, a scanat creierul mai multor persoane, evaluându-le reacţiile stârnite de peste 100 de lucrări de artă. Ierarhizarea s-a făcut pe o scară de la 1 la 4, în care 4 corespundea lucrărilor care îi emoţionau cel mai puternic. Deloc surprinzător, sistemul vizual al participanţilor a fost implicat de fiecare dată când s-au uitat la un tablou. Dar numai cele mai emoţionante opere de artă – cele percepute a fi deosebit de frumoase, chiar izbitoare sau fascinante – au activat „reţeaua de reacție implicită” a creierului, care ne permite să ne concentrăm pe interior şi să ne accesăm cele mai intime gânduri şi sentimente. Un asemenea echilibru între vizualizare exterioară şi contemplare interioară este neobişnuit, spune Vessel. „E o stare unică a creierului.”
Această experiență creează o relaţie specială între spectator şi produsul artistic, aducând lucrările la viaţă. Eric Kandel, neurolog laureat al Premiului Nobel şi colecţionar avid de artă, spune că imaginile care ne provoacă, ca ale lui Picasso, invită spectatorii în procesul creativ, alături de artist. Creierul uman este capabil să preia indicii incomplete şi să reconstruiască imagini destul de coerente. „Avem
o uriaşă capacitate de a completa detaliile lipsă”, spune el.
Dar cum? Într-un studiu aflat în derulare, Kandel, codirector al Institutului Zuckerman de la Universitatea din Columbia, scanează creierul participanţilor care privesc picturi figurative şi abstracte de Rothko, Piet Mondrian şi alţi artişti. Colaboratoarea lui Kandel de la Columbia, Daphna Shohamy, spune că aşteaptă cu nerăbdare să vadă dacă arta abstractă provoacă o activitate mai intensă în hipocamp, depozitul de amintiri al creierului. Asta ar sugera că, la nivel biologic, oamenii se bazează intuitiv pe experienţele proprii când privesc şi procesează lucrări de artă complexe.
Picasso pare să fi înţeles această dinamică cu mult înainte ca ştiinţa creierului s-o fi putut confirma. „Tabloul”, a spus el cândva, „trăieşte doar prin cel care-l privește.”
TRASEUL SPRE MĂREŢIE nu este niciodată un drum solitar. Spiritul creator al lui Picasso şi-a găsit primii guru la cafeneaua Quatre Gats din Barcelona, unde se împrietenise cu artişti spanioli mai experimentaţi. Fiecare dintre ei a contribuit la „stimulii care au alimentat primele etape ale vertiginoasei ascensiuni a lui Picasso”, scrie vechiul său prieten şi biograf, John Richardson. La Paris, unde s-a mutat la 22 de ani, Picasso a plonjat într-un alt grup de minţi exuberante – scriitorii Guillaume Apollinaire şi Gertrude Stein, artiştii Henri Matisse, André Derain şi Georges Braque, omul care avea să devină partenerul în cubism al lui Picasso. La bande à Picasso, după cum era cunoscut acest prim grup al lui, i-a alimentat creativitatea şi spiritul competitiv.
Totuşi, comportamentele şi trăsăturile lui singulare predominau. Era mânat de o adevărată obsesie, de o devoţiune lacomă pentru arta lui, o furie neostoită de a o stăpâni. „Era aproape neurologic, ceva care îl obliga să fie foarte activ tot timpul”, spune Diana Widmaier Picasso, istoric de artă, nepoata lui Picasso şi a lui Marie-Thérèse Walter, una dintre cele mai radioase muze ale artistului, cu care a avut și o aventură secretă.
Picasso găsea ceva promiţător în orice, schiţând o bufniţă sau o capră pe o piatră luată din mare. A format faţa unui babuin sculptat din două maşinuţe de jucărie ale fiului lui; a meşterit celebrul lui „Cap de taur” dintr-o şa de bicicletă şi un ghidon ruginit, culese dintr-un morman de vechituri. Picasso producea neîncetat ceva – picturi, sculpturi, ceramică, ba chiar şi bijuterii. „Avea capacitatea de a se reînnoi permanent”, spune Diana. „Era atât de prolific,
că e aproape dezarmant.” Picasso spunea că nu ştie de unde provin aceste erupţii creative, dar îi galopau prin cap, iar bucățile deveneau un întreg în mâinile lui. Memoria colosală, excelentă, îi slujea ca un fel de depozit de inspiraţie. „Era ca un burete”, spune Emilie Bouvard, curator la Musée Picasso Paris. În biroul ei, nu departe de agitaţia vizitatorilor, o rog pe Bouvard să aleagă trăsătura care-i exemplifică cel mai bine abilitățile lui Picasso. „După părerea mea, e un ansamblu”, spunea ea. Capacitatea artistului de a cerne amintiri de pe mai multe straturi – o discuţie cu un poet, expresiile obsedante ale unor portrete de El Greco, amestecul pestriţ de senzaţii din Málaga, o oală cu vopsea din studioul lui. Reflectând asupra întrebării, Bouvard invocă o expresie din limba franceză – faire feu de tout bois (a face foc cu orice lemn). „În asta constă geniul lui Picasso”, spune ea.
Talent, susţinere, oportunitate, personalitate. Picasso le-a avut pe toate. Dar a avut şi noroc. A crescut într-o epocă în care fotografia răsturna accentul pe realismul tradiţional din pictură. Lumea artelor era pregătită să încalce reguli şi să spargă şabloane, spune András Szántó, specialist în sociologia artei la New York, iar presa era proaspăt echipată pentru a marca schimbarea. Conştient de statura lui, Picasso s-a priceput să-și facă din imagine un brand. „Era foarte conştient de talentul lui”, spune fratele Dianei şi nepotul lui Picasso, Olivier Widmaier Picasso. „Înţelegea că va fi cineva important în viitor.”
Încă de timpuriu, artistul a renunţat la numele tatălui său, Ruiz, şi l-a adoptat pe cel al mamei, mai