POVESTEA LOR

CÂND A REÎNCEPUT RĂZBOIUL, SUTE DE MII DE LOCUITORI DIN SUDANUL DE SUD AU FUGIT DOAR CU CE AU PUTUT DUCE.

ÎN PRIMA EI ZI în nesfârșita așezare Bidibidi, Uganda, unde trăiesc aproape 300.000 de refugiați din Sudanul de Sud, fotografa suedeză Nora Lorek a întrebat o femeie recent sosită ce își luase de acasă. „Nimic”, i s-a răspuns, „numai niște haine în cearșaf.” Lorek a scris în grabă în carnet: „cearșaf ???? ”

În 2011, Sudanul de Sud a devenit cea mai nouă țară din lume. La scurtă vreme, în 2013, a început războiul civil. În 2016, după un acord de pace eșuat, refugiații s-au revărsat peste graniță în Uganda, unde li se permite să muncească, să lucreze pământul și să meargă la școală. Pentru unii, era a doua, a treia sau a patra oară când își părăseau casele. În august 2017 a sosit refugiatul cu numărul un milion, o suprasolicitare pentru ospitalitatea țării vecine.

Când Lorek a întrebat de cearșafuri, locuitorii din Bidibidi și-au scos la vedere milaya: pânze împodobite cu păsări, flori și modele brodate. Femeile învățaseră să le coasă de la mamele și bunicile lor. Le puneau pe pat, le atârnau pe pereți și adesea erau incluse în zestre.

Multor refugiați nu le-a mai rămas de acasă altceva decât milaya – care le permit și să-și câștige, cât de cât, pâinea. Rose Jaun, în vârstă de 38 de ani, a organizat o cooperativă în care femeile din Bidibidi brodează și vând milaya. „Așa avem timp să stăm de vorbă și câștigăm și bani”, i-a spus ea lui Lorek. 60 de femei produceau împreună două cearșafuri pe săptămână până când le-a încetinit lipsa materialului.

Femeile din așezare au grijă de propriii copii și, adesea, și de ai altora. În multe cazuri, soții au fost uciși sau au rămas acasă să lupte sau să-și apere pământul din Sudanul de Sud. După mai multe încercări de menținere a păcii eșuate de ambele părți, întoarcerea acasă li se pare refugiaților o speranță îndepărtată. O mamă i-a spus lui Lorek: „Stăm aici singure fiindcă acasă nu putem să ne întoarcem dacă nu este pace.”