UN MAESTRU AL CAMUFLAJULUI
CĂUTAM din priviri potecuța prin stuf ca să ajung la mal. După câteva ore în apă sub asediul lipitorilor și țânțarilor, drumul de întoarcere către mal se dovedea anevoios din cauza crengilor scufundate și a brădișului des. Norocul a făcut să disting silueta longilină a stârcului exact lângă locul prin care urma să ies. Așa că am redevenit statuie printre smârcuri timp de încă o oră și am fost răsplătit în mod neașteptat cu două secunde de înfoiere, în care acest stârc roșu și-a stricat camuflajul.
În ciuda dimensiunilor impresionante (are o anvergură de până la 138 cm), este foarte posibil să treci pe lângă un stârc aflat la marginea stufului fără să-l vezi. Este capabil să stea nemișcat zeci de minute, pândind prada subacvatică, pe care o atacă fulgerător, folosindu-și gâtul lung și ciocul ascuțit ca pe un harpon. Când se simte în primejdie, „îngheață” într-o poziție verticală alungită, cu gâtul întins și ciocul ridicat în prelungirea sa, confundându-se perfect cu stuful. E mai mic și mai timid decât stârcul cenușiu (cu care împarte adesea coloniile), dar este foarte pretențios în alegerea locului și a condițiilor de cuibărit.
În Delta Dunării, perioada în care își pregătește cuibul coincide cu intrarea braconierilor în zonele de smârcuri în căutarea crapului și somnului. Deranjarea păsărilor poate avea efecte dramatice. Dacă la începutul secolului trecut era cel mai răspândit stârc din România, acum Ardea purpurea este încadrat în categoria speciilor periclitate din țară noastră.
„Desecarea mlaștinilor pentru agricultură a avut un efect devastator asupra populației cuibăritoare. În prezent, protejarea și reconstrucția ecologică a zonelor umede este vitală pentru conservarea speciei”, spune biologul Vlad Cioflec.