Coborârea de pe munte

DUPĂ CE A SUPRAVIEȚUIT UNEI AVALANȘE, ALPINISTUL ȘI FOTOGRAFUL CORY RICHARDS A SURPRINS MOMENTUL. DAR APOI?

AM FĂCUT ACEASTĂ FOTOGRAFIE la vreo oră după ce am ieșit dintr-o avalanșă care aproape ne-a omorât pe mine și pe doi prieteni în timp ce coboram de pe al 13-lea cel mai înalt munte din lume. Era 4 februarie 2011 și tocmai terminaserăm prima ascensiune de iarnă pe Gasherbrum II din Pakistan. De atunci, această imagine a fost publicată pe coperta National Geographic, a apărut pe afișe și panouri publicitare și a circulat pe Internet. Într-un fel, a devenit „brandul” meu și a dus la multe misiuni. Însă, de-a lungul anilor, povestea pe care o sugerează – a unui alpinist eroic care tocmai a păcălit moartea – m-a deranjat profund.

Întotdeauna mi-a fost greu să consider cățăratul ca fiind eroic, deși înțeleg cum unii îl pot percepe așa. Dacă stai la poalele unui pisc himalayan, înțelegi rapid că pentru a ajunge în vârf va fi nevoie de o forță, o rezistență, o concentrare și un curaj excepționale. Dar eu am crezut întotdeauna că un act de eroism necesită un soi de scop mai înalt decât a-ți risca viața pentru a vedea dacă poți ajunge în vârf. Sigur, pot argumenta că alpinismul susține economiile locale în dezvoltare în multe locuri, inclusiv în Pakistan, și că escaladarea unor piscuri izolate explorează ceva vital din psihicul uman. Dar hai să nu ne amăgim: e în mare parte o distracție costisitoare și periculoasă și implică o lipsă de măsură în satisfacerea propriilor porniri.

Nu a fost ideea mea să escaladez Gasherbrum II. Am fost invitat de doi alpiniști veterani, Simone Moro și Denis Urubko, să mă alătur expediției lor. Eram un tânăr cățărător care progresase de la piscurile din America de Nord și Alpi și a ajuns în sfârșit la zona supremă de încercare, Himalaya. Simone și Denis erau niște modele în lumea alpinismului, care inițiaseră noi trasee pe unii dintre cei mai înalți și mai periculoși

VALURI DE PANICĂ AU ÎNCEPUT SĂ MĂ NĂPĂDEASCĂ BRUSC, CA NIȘTE MINI AVALANȘE. UN TERAPEUT MI A EXPLICAT ÎN CELE DIN URMĂ CĂ SUFEREAM DE STRES POST TRAUMATIC.

munţi din lume.

Este greu de descris cât de entuziasmat am fost când mi-au cerut să îi însoţesc într-o încercare de iarnă pe Gasherbrum II. Alpiniștii își aleg partenerii de căţărat cu extremă atenţie. Poate fi o decizie de viaţă și de moarte într-o expediţie. Ai nevoie de cineva care poate tolera suferinţa prelungită degerături ale feţei, foame chinuitoare, amorţeală în degete, oboseala copleșitoare , păstrându-și voinţa de a înainta și coerenţa în reacţiile la o urgenţă.

Faptul că acești doi alpiniști legendari m-au invitat să mă alătur expediţiei lor a fost cam ca o hirotonisire. Asta poate suna ciudat, dar pentru mulţi alpiniști, căţăratul este un fel de religie. Știu că pe mine m-a salvat, oferindu-mi o cale de ieșire dintr-o adolescenţă dificilă. Am abandonat liceul, m-am apucat de alcool și de droguri și o vreme am trăit pe stradă. Căţăratul a fost salvarea mea. Mi-a dat un scop unic, mi-a concentrat mintea și corpul și m-a făcut sănătos.

Cu cât mă căţăram, cu atât părea că mă îndepărtez de insecurităţile și furia care îmi definiseră atât de mult viaţa. După orice ascensiune, indiferent cât de periculoasă sau inofensivă, mă pomeneam privind lumea de jos și descopeream că puteam în sfârșit să respir adânc, mulţumit, relaxat. Dar apoi coboram înapoi și zbuciumul meu interior revenea. Când Simone și Denis m-au invitat să particip la o ascensiune potenţial istorică, am simţit că dacă aș reuși cumva să ajung pe acel vârf, aș fi „reparat” definitiv.

Am ajuns pe vârf printr-un efort nebunesc într-o fereastră de vreme senină. Căţăratul pe timp de iarnă se reduce de fapt la sincronizare să fii în stare să te strecori pe munte între furtunile subite care încarcă piscurile cu zăpadă instabilă. Dar ajungerea pe vârf este doar punctul de la jumătatea drumului. Incidentele fatale au loc adesea la coborâre, când alpiniștii își fac drum printre câmpurile minate cu crevase crăpături adânci ascunse sub straturi subţiri de zăpadă și troienelor de câteva tone, care pot declanșa în orice clipă avalanșe turbate.

Ne grăbeam toţi trei legaţi laolaltă , sperând să depășim un șir de furtuni care se deplasau înspre noi, când am auzit vuietul. Ghizii montani te învaţă că dacă ești prins într-o avalanșă, ar trebui să încerci să înoţi spre vârf. Ţin minte că am încercat zadarnic să îmi mișc braţele și să dau din picioare, dar foarte curând eram învârtit ca într-o mașină de spălat furioasă. Zăream vag cerul albastru, apoi întuneric, apoi albastru, apoi întuneric, apoi negru. Gura și nasul îmi erau pline de zăpadă fină, care îmi umplea acum și costumul de puf. Vuietul a fost înlocuit de o liniște profundă și în corp a început să-mi pătrundă un frig apăsător.

E greu de exprimat în cuvinte groaza acelei experienţe să fii prins ca o pradă în dinţii unui monstru primordial, așteptând să ţi se rupă coloana vertebrală, să îţi pierzi cunoștinţa, să te înghită muntele. Dar am supravieţuit cu toţii.

Departe de a mă repara, experienţa mea pe Gasherbrum II m-a distrus. Cu timpul, valuri de panică au început să mă năpădească brusc, ca niște mini-avalanșe. Mă treceau transpiraţii. Deveneam brusc iritat sau furios. Era ca și cum haosul adolescenţei mele s-ar fi întors, mai mare și mai întunecat. Ca să scap, am băut mult și mi-am înșelat soţia, ceea ce a adăugat rușine și dezgust de sine peste toate celelalte. Am ajuns încă o dată îngropat și sufocat. Am divorţat, mi-am pierdut principalul sponsor, m-am făcut de râs, am rănit oameni la care ţin. Nu există scuză pentru comportamentul rău și deciziile proaste. Dar uneori haosul care urmează oferă puţină claritate.

Un terapeut mi-a explicat în cele din urmă că sufeream de tulburare de stres post-traumatic și, cu dragostea și cu sprijinul multor oameni, am reușit treptat să ies din ea. Am renunţat la băutură, am început să fac din nou căţărări și m-am întors în Himalaya. Am ajuns să admit că ideea de a mă face bine prin cucerirea unui vârf era la fel de iluzorie ca aceea că fotografia cu mine după avalanșă ar reprezenta un erou.

Totuși, nu pot să scap de fotografie. Pare că mă urmărește ca o fantomă a unui eu trecut, reamintindu-mi cât de fragil sunt de fapt. Cât de fragili suntem cu toţii.