Înecaţi în plastic

Au fost găsite deșeuri de plastic (cercurile roz) în ocean, din Arctica până în Antarctica și de la suprafață până pe fundul său. Milioane de tone pătrund în mări în fiecare an, o mare parte provenind din locuri în care au fost aruncate cu nepăsare pe uscat și în râuri (albastru deschis) și apoi duse de apă în mare (galben). Curenții oceanici poartă reziduurile plutitoare până în colțurile îndepărtate ale lumii.

folii lipicioase, ușoare ca aerul, extind durata de viață a alimentelor proaspete. În airbaguri, incubatoare, căști de protecție sau, pur și simplu, prin livrarea de apă potabilă curată către oamenii săraci, în acele sticle de unică folosință acum demonizate, materialele plastice salvează vieți în fiecare zi.

Într-una dintre aplicațiile lor timpurii, au salvat specii sălbatice. La jumătatea secolului al XIX-lea, clapele de pian, bilele de biliard, pieptenii și tot felul de fleacuri erau făcute dintr-un material natural rar: fildeșul de elefant. Populația de elefanți fiind în pericol, iar fildeșul, scump și rar, o companie de biliard din New York a oferit o recompensă de 10.000 de dolari oricui putea să găsească o alternativă.

După cum povestește Susan Freinkel în cartea ei, Plastic: A Toxic Love Story, John Wesley Hyatt, inventator amator, a acceptat provocarea. Noul său material, celuloidul, era făcut din celuloză, polimer prezent în toate plantele. Compania lui Hyatt s-a lăudat că acesta va elimina nevoia de „a răscoli Pământul în căutarea unor substanțe care

devin tot mai rare”. Celuloidul a cruțat cel puțin câțiva elefanți, dar a contribuit și la schimbarea biliardului dintr-un joc exclusiv aristocratic într-unul accesibil în multe baruri.

Acesta este un exemplu banal al unei revoluții profunde introduse de plastic – o eră a abundenței materiale. Revoluția s-a accelerat la începutul secolului al XX-lea, odată ce materialele plastice au început să fie făcute din același lucru care ne dădea energie abundentă și ieftină: petrolul. Companiile petroliere eliminau gaze reziduale precum etilena prin coșurile rafinăriilor lor. Chimiștii au descoperit că puteau folosi acele gaze ca elemente de bază, sau monomeri, pentru a crea tot soiul de polimeri inediți – de exemplu, tereftalatul de polietilenă sau PET – în loc să lucreze doar cu polimeri deja existenți în natură. S-a deschis o lume plină de posibilități. Absolut orice putea fi făcut din plastic și așa a fost, pentru că materialele plastice erau ieftine.

Erau atât de ieftine, încât am început să facem lucruri pe care nu intenționam să le păstrăm. În 1955, revista Life a sărbătorit eliberarea gospodinei americane de corvoadă. Sub titlul „Viața în care totul se aruncă”, o fotografie arăta o familie care arunca farfurii, cești și tacâmuri în aer. Curățarea obiectelor ar dura 40 de ore, spunea textul – „numai că nu este nevoie ca vreo gospodină să se deranjeze”. Când au început materialele plastice să-și arate latura întunecată? Am putea spune că atunci când deșeurile din fotografie au ajuns pe jos.

Șase decenii mai târziu, aproximativ 40 de procente din cele peste 406 de milioane de tone de plastic produse anual sunt de unică folosință, o mare parte utilizate sub formă de ambalaje menite să fie aruncate la câteva minute după cumpărare. Producția a crescut într-un ritm atât de vertiginos, încât practic jumătate din plasticul fabricat vreodată a fost făcut în ultimii 15 ani. Anul trecut, Coca-Cola, poate cel mai mare producător de sticle de plastic din lume, a recunoscut pentru prima oară exact câte produce: 128 de miliarde pe an. Nestlé, PepsiCo și altele produc și ele valuri de sticle.

Creșterea producției de plastic a depășit cu mult capacitatea gestionării deșeurilor: de aceea, oceanele sunt sub asalt. „Nu-i de mirare că am stricat sistemul”, spune Jambeck. „O astfel de creștere ar da peste cap orice sistem nepregătit.” În 2013, un grup de cercetători a evaluat din nou viața în care totul se aruncă. Scriind în revista Nature, ei au declarat că plasticul de unică folosință ar trebui clasificat nu ca prieten al gospodinei, ci ca material periculos. În ultimii ani, creșterea producției a fost stimulată în mare măsură de consumul masiv de ambalaje de plastic de unică folosință în economiile în creștere din Asia – unde sistemele de colectare a gunoiului pot fi subdezvoltate sau inexistente. În 2010, potrivit unei estimări făcute de Jambeck, jumătate din deșeurile de plastic prost gestionate ale lumii au fost generate de doar cinci țări asiatice: China, Indonezia, Filipine, Vietnam și Sri Lanka.

„Să zicem că reciclezi 100% în toată America de Nord și Europa”, spune Ramani Narayan, profesor de inginerie chimică la Universitatea de Stat Michigan, care lucrează și în India natală. „Tot n-ai diminua cantitatea de plastic descărcată în oceane. Dacă vrei să faci ceva în această privință, trebuie să mergi acolo, în țările acestea, și să te ocupi de deșeurile prost gestionate.”

RÂUL PASIG CURGEA CÂNDVA

maiestuos prin centrul Manilei, capitala Filipinelor, și se vărsa în imaculatul Golf Manila. Era un canal navigabil prețuit și o mândrie civică. Acum se află în primele zece râuri din lume care poartă deșeuri de plastic în mare. Până la 65.300 de tone curg în aval în fiecare an, mai ales în timpul musonului. În 1990, Pasig a fost declarat mort din punct de vedere biologic.

Comisia pentru Reabilitarea Râului Pasig, înființată în 1999, lucrează la curățarea râului, cu unele semne de reușită. Jose Antonio Goitia, directorul executiv al comisiei, spune optimist că Pasig ar putea fi refăcut într-o bună zi, deși recunoaște că nu are o modalitate ușoară de a face asta. „Poate că cel mai bun lucru ar fi să se interzică pungile de plastic”, spune el.

Restul provocărilor sunt clare în fiecare zi. Râul este alimentat de 51 de afluenți, unii dintre ei sufocați de deșeuri de plastic de la așezările informale de pe maluri. Un afluent din apropierea Chinatown, unde cocioabele șubrede sunt înghesuite între

Producția de plastic a atins un ritm vertiginos: practic jumătate din plasticul fabricat vreodată a fost făcut în ultimii 15 ani.

clădiri moderne, este atât de copleșit de reziduuri de plastic, încât poți păși pe el, renunțând la pod. Plajele din Golful Manila, cândva locuri de recreație pentru 13 milioane de locuitori ai zonei metropolitane a Manilei, sunt pline de gunoaie, o mare parte din ele fiind plastic. Toamna trecută, Break Free From Plastic, o coaliție care include Greenpeace și alte grupuri, a curățat o plajă pe Insula Freedom, promovată ca district ecoturistic; voluntarii au strâns 54.260 de bucăți de plastic, de la încălțăminte la recipiente de alimente. Când am vizitat-o câteva săptămâni mai târziu, plaja era din nou plină de sticle, ambalaje și sacoșe.

Scena din Manila este tipică pentru centrele urbane mari și supraaglomerate din Asia. Filipine este o țară dens populată, cu 105 milioane de locuitori care încă se luptă cu cele mai elementare probleme de sănătate publică, inclusiv boli transmise prin intermediul apei, precum tifosul și diareea bacteriană. Nu-i de mirare că are probleme cu gestionarea exploziei de gunoaie de plastic. Manila are un sistem metropolitan de colectare a gunoiului, care include peste 17 administrații locale separate – o sursă de haos și ineficiență. În 2004, regiunea deja era pe cale să epuizeze terenurile pe care să depoziteze gunoiul în siguranță. Lipsa de spațiu pentru gropi de gunoi – și deci criza – continuă și astăzi.

O mică parte din efort este preluată de industria neoficială a reciclării din Manila: mii de culegători de deșeuri. Armando Siena, 34 de ani, este unul dintre ei. El și soția lui, Angie, 31 de ani, au trăit toată viața înconjurați de gunoaie. S-au născut pe Smokey Mountain, o groapă de gunoi notorie la nivel internațional, care a fost închisă oficial în anii ’90. Acum, ei trăiesc cu cei trei copii în apropierea cheiului din Manila, într-un apartament cu o cameră, luminat de un singur bec, mobilat cu o pereche de scaune din plastic și fără instalații sanitare, așternuturi sau refrigerare. Apartamentul se află în Aroma, o mahala plină cu gunoaie numită, alături de o alta, Happyland. În fiecare zi, Siena merge cu o bicicletă șubredă dincolo de limitele Aromei, căutând pe străzi gunoaie reciclabile pe care le poate îndesa în ataș. Recipientele de supă din plastic sunt descoperiri valoroase, aducând 20 de pesos (38 de cenți) pe kilogram. Siena își sortează încărcătura și o vinde unui magazin de vechituri deținut de unchiul lui, care transportă deșeurile cu camionul la stațiile de reciclare de la periferia Manilei.

Culegătorii de deșeuri precum Siena fac parte din soluție, susțin unii activiști; doar că au nevoie de un salariu decent. În mahalaua Baseco, situată pe cheiul din Manila, un mic atelier de reciclare administrat de Plastic Bank din Vancouver (Columbia Britanică) plătește o primă pentru sticlele și plasticul dur colectate de culegătorii de deșeuri. Apoi vinde acel plastic la un preț mai mare către multinaționale, care își comercializează produsele reciclate ca fiind responsabile social.

Siegler, economistul din Vermont, a lucrat în suficiente țări și a făcut suficiente calcule ca să privească cu scepticism asemenea scheme. „Nu există suficientă valoare în materialele plastice pentru ca asta să funcționeze”, spune el. „Este mai ieftin să finanțezi un sistem de gestionare a deșeurilor decât să subvenționezi colectarea plasticului”.

Deșeurile care supraîncarcă plajele și canalele navigabile din Manila întăresc ideea lui Siegler. O mare parte din ele sunt pliculețe – pachețele cu capătul detașabil care au conținut cândva o singură porție de șampon, pastă de dinți, cafea, condimente sau alte produse. Sunt vândute cu milioanele către oameni săraci precum Siena și familia lui, care nu își permit să cumpere mai mult de o porție deodată. Pliculețele zboară prin Manila ca frunzele care cad din copaci. Nu sunt reciclabile, așa că niciun

culegător de deșeuri nu le va recupera. Crispian Lao, membru al Comisiei Naţionale pentru Gestionarea Deșeurilor Solide, spune: „Acest segment al ambalajelor este în creștere și a devenit o adevărată provocare pentru gestionarea deșeurilor solide.”

Când a curăţat Insula Freedom, Greenpeace a publicat o evidenţă a mărcilor de pe pliculeţele colectate de voluntarii săi. Nestlé a ieșit pe primul loc, Unilever pe al doilea. Cei care aruncă gunoiul aiurea nu sunt singurii de vină, spune Abigail Aguilar de la Greenpeace. „Credem că cei care produc și promovează utilizarea materialelor plastice de unică folosinţă au un rol major.” O purtătoare de cuvânt a Unilever la Manila mi-a spus că această companie dezvoltă un pliculeţ reciclabil.

DUPĂ CE ZBORUL 370 AL MALAYSIA AIRLINES

a dispărut de pe ecranele radarelor în martie , în timp ce se îndrepta de la Kuala Lumpur la Beijing, căutarea aeronavei s-a extins din Indonezia până în sudul Oceanului Indian. A captivat planeta timp de săptămâni. Nu a apărut niciun semn al epavei. În mai multe rânduri, când imaginile din satelit au dezvăluit grupuri de obiecte plutind pe suprafaţa mării, au crescut speranţele că acestea se vor dovedi a fi părţi din avion. Nu erau. Erau numai gunoaie bucăţi de containere de transport sparte, unelte de pescuit abandonate și, desigur, sacoșe de plastic.

Kathleen Dohan, cercetător și președinte al Earth and Space Research din Seattle, a văzut o oportunitate în oroare: imaginile din spaţiu împingeau în prim plan o problemă mult timp neglijată. „Aceasta este prima dată când întreaga lume privește”, mi-a spus ea atunci. „Este un moment potrivit pentru ca oamenii să înţeleagă că oceanele noastre sunt gropi de gunoi.” Dohan a sesizat un moment critic în conștientizarea publică iar evenimentele de atunci încoace sugerează că ar fi putut avea dreptate.

Cel mai încurajator lucru legat de problema deșeurilor de plastic este recenta explozie de atenţie care i se acordă și chiar de eforturi serioase, deși răzleţe, de a o aborda. O listă parţială a veștilor bune din încoace ar include, într-o ordine aleatorie: Kenya s-a alăturat unei liste tot mai mari de ţări care au interzis pungile de plastic, impunând amenzi piperate și închisoare pentru cei care încalcă interdicţia. Franţa a declarat că va interzice farfuriile și paharele de plastic până în

. Anul acesta intră în vigoare interdicţii asupra microsferelor din cosmetice (sunt exfolianţi) în SUA, Canada și Marea Britanie și patru alte ţări. Industria le elimină treptat.

Corporaţiile reacţionează la opinia publică. Coca-Cola, care produce și apa Dasani, a anunţat un obiectiv de „a colecta și recicla echivalentul a”

din ambalajele sale până în . Aceasta și alte multinaţionale, inclusiv Pepsico, Amcor și Unilever, au promis să treacă la ambalaje reutilizabile, reciclabile sau decompozabile în compost până în . Iar Johnson & Johnson revine de la plastic la hârtie pentru tijele beţișoarelor de urechi.

Și persoanele fizice fac o schimbare. Ellen MacArthur, o practicantă britanică de iahting, a creat o fundaţie care a acordat premii în valoare de două

milioane de dolari unor inventatori care reproiectează ambalajele de plastic și le fac mai reciclabile. Adrian Grenier, actor la Hollywood, și-a împrumutat imaginea campaniei împotriva paielor de băut din plastic. Iar Boyan Slat, de ani, din Olanda, merge înainte cu jurământul lui din adolescenţă de a curăţa cea mai mare insulă de gunoaie din Pacificul de Nord. Organizaţia lui a strâns peste de milioane de dolari pentru a construi un utilaj de măturare a oceanului, încă în dezvoltare.

Toate aceste măsuri ajută într-o anumită măsură chiar și curăţarea plajelor, oricât de zadarnică pare uneori. O curăţenie pe o plajă l-a implicat pe Thompson în problema plasticului acum un sfert de secol. Însă soluţia reală, crede el acum, este să împiedicăm de la bun început intrarea plasticului în ocean și apoi să regândim întreaga abordare a acestui material uimitor. „Am muncit mult ca să ne asigurăm că plasticul își face treaba, dar foarte puţin la ceea ce se întâmplă cu acel produs la finalul vieţii sale”, spune el. „Nu zic că materialele plastice sunt dușmanul, însă industria poate face multe pentru a ajuta la rezolvarea problemei.”

Există două modalităţi fundamentale prin care industria poate ajuta, dacă vrea sau e obligată. Mai întâi, împreună cu cercetători universitari, precum Jambeck, poate proiecta noi materiale plastice și produse din plastic care sunt fie biodegradabile, fie mai reciclabile. Materialele noi și reciclarea pe scară largă, alături de simpla evitare a utilizării lor inutile, reprezintă soluţii pe termen lung la problema deșeurilor de plastic. Însă metoda cea mai rapidă de a face o mare schimbare, spune Siegler, e tehnologia simplă. E vorba de mai multe camioane de gunoi și gropi de gunoi. „Lumea vrea un răspuns atrăgător”, spune el. „Realitatea e că trebuie doar să colectăm gunoiul. În majoritatea ţărilor în care lucrez, nici măcar nu poţi să-l iei de pe stradă. Avem nevoie de camioane de gunoi și ajutor să oficializăm faptul că aceste deșeuri trebuie colectate regulat și depozitate la gropile de gunoi, reciclate sau arse ca să nu ajungă peste tot.”

A doua modalitate prin care industria ar putea să ajute: ar putea să plătească. Siegler a propus o taxă internaţională de doi cenţi per kilogram de pastă de plastic fabricată. Taxa ar strânge șase miliarde de dolari pe an, care s-ar putea folosi pentru a finanţa sistemele de colectare a gunoiului în ţările în curs de dezvoltare. Ideea n-a prins. Însă în toamna lui , un grup de oameni de știinţă au reînviat conceptul unui fond global. Grupul a cerut un acord internaţional modelat după acordul pentru climă de la Paris. La întrunirea din Nairobi din decembrie, de ţări, inclusiv SUA, au adoptat unul. Acordul Naţiunilor Unite pentru Mări Curate nu impune o taxă pe plastic. E neobligatoriu și inofensiv. De fapt, e doar o declaraţie a unei intenţii bune intenţia de a pune capăt poluării cu plastic a oceanului. În privinţa aceasta, seamănă mai puţin cu Acordul de la Paris și mai mult cu tratatul de la Rio de Janeiro, în care lumea a promis să combată schimbările climatice periculoase în . Ministrul mediului din Norvegia, Vidar Helgesen, a numit acest nou acord un prim pas puternic.