E periculos?
Bucățelele microscopice de plastic dăunează faunei marine, inclusiv peștilor și fructelor de mare pe care le mâncăm. Ne dăunează și nouă? Oamenii de știință încearcă să afle.
ÎNTR-UN LABORATOR AL Observatorului Terestru Lamont-Doherty de la Universitatea Columbia, din Palisades, New York, Debra Lee Magadini pune o lamelă sub microscop și aprinde lumina ultravioletă. Analizează tractul digestiv lichefiat al unui crevete cumpărat de la piața de pește și țuguiază buzele. După ce examinează fiecare milimetru din preparat, exclamă: „Colcăie de fibre!” În intestinul crevetelelui se văd, fluorescente, șapte firicele ondulate de plastic, evidențiate de substanța de contrast.
În lumea întreagă, cercetători ca ea privesc la microscop bucățele de plastic – fibre, fragmente sau microcapsule – ajunse în specii marine și de apă dulce, fie ele pescuite sau crescute în ferme. Oamenii de știință au găsit plastic în cantități microscopice în 114 specii acvatice, din care peste jumătate ajung la noi în farfurie. Acum încearcă să determine ce înseamnă asta pentru sănătatea umană.
Știința nu are încă dovezi că microplasticul – bucățelele mai mici de 5 milimetri – afectează peștii la nivel de populație. Sursa noastră de hrană nu pare amenințată – cel puțin din câte știm deocamdată. Dar s-au făcut suficiente studii cât să se arate că peștii și crustaceele pe care le consumăm au de suferit din omniprezența plasticului. Anual, între cinci și 13 milioane de tone de particule de plastic se scurg în ocean din zonele de coastă. Lumina soarelui, vântul, valurile și căldura le descompun în fragmente și mai mici, pe care planctonul, bivalvele, peștii și chiar balenele le iau drept hrană.
Experimentele arată că microplasticul dăunează vietăților acvatice, dar și țestoaselor și păsărilor: le blochează tractul digestiv, le atenuează impulsul de a mânca și le schimbă comportamentul de hrănire. Toate acestea le reduc creșterea și rata de înmulțire. Cu stomacul plin de plastic, unele specii mor de inaniție.
Pe lângă efectele mecanice, microplasticul are și un impact chimic, pentru că agenții poluanți liberi purtați de apă în mare – ca bifenilii policlorurați (BPC), hidrocarburile aromatice policiclice (HAP) și metalele grele – tind să adere la suprafețe.
Chelsea Rochman, profesor de ecologie la Universitatea Toronto, a ținut două luni polietilenă măcinată, din care se fac unele tipuri de pungi de plastic, în apa golfului San Diego. Apoi, timp de două luni, a oferit plasticul contaminat, împreună cu un regim alimentar controlat în laborator, unor peștișori-de-orezărie, folosiți frecvent în studii. Peștii care au înghițit plasticul tratat au suferit leziuni hepatice mai grave decât cei care au consumat
plastic necontaminat. (Peștii cu ficatul afectat metabolizează mai greu medicamentele, pesticidele și alți factori poluanți.) Un alt experiment a demonstrat că stridiile expuse la bucățele mici de polistiren (din care se fac recipientele pentru mâncare de unică folosință) produc mai puține ouă și spermatozoizi mai puțin mobili.
Lista organismelor de apă dulce și marine afectate de plastic cuprinde sute de specii.
E GREU DE DETERMINAT dacă microplasticul ne afectează în calitate de consumatori individuali de pește și fructe de mare, fiindcă ne scăldăm în materialul acesta mereu – de la aerul respirat la apa băută, fie ea de la robinet sau îmbuteliată, la mâncarea consumată și la hainele de pe noi. Mai mult, plasticul nu e unul singur. Are multe forme și conține o gamă largă de aditivi – pigmenți, stabilizatori anti-ultraviolete, substanțe hidrofuge, ignifuge, rigidizante, ca bisfenolul A (BPA), sau de înmuiere, ca ftalații – care pot contamina mediul.
Unii dintre acești compuși chimici sunt considerați disruptori endocrini – afectează funcționarea hormonilor și chiar contribuie la creșterea în greutate. Substanțele ignifuge pot afecta dezvoltarea creierului la făt și copil; alți compuși care se atașează de plastic pot cauza cancer sau defecte congenitale. Un precept de bază al toxicologiei spune că doza face otrava, dar multe astfel de substanțe chimice (BPA și rudele sale apropiate, de exemplu) par să afecteze animalele de laborator în cantități considerate sigure pentru om în unele țări.
Studierea impactului microplasticului marin asupra sănătății umane e dificilă, fiindcă nu le putem cere oamenilor să mănânce plastic pentru experimente, pentru că plasticul și aditivii săi se comportă diferit în diverse contexte fizice și chimice și pentru că pot prezenta caracteristici diferite pe măsură ce le consumă, le metabolizează sau le excretă vietățile din lanțul trofic. Nu știm aproape nimic despre cum afectează procesarea sau gătirea hranei toxicitatea plasticului din organismele marine și nici ce nivel de contaminare ne-ar fi dăunător.
Vestea bună e că cea mai mare parte din microplasticul studiat de cercetători pare să rămână în intestinele peștilor și nu migrează în țesutul muscular, pe care îl mâncăm noi. Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite conchide, într-un raport masiv pe tema aceasta, că oamenii ingerează, în general, doar cantități neglijabile de microplastic – chiar și cei care mănâncă multe midii și stridii, care se consumă întregi. Aceeași agenție ne amintește că peștele e un aliment sănătos: reduce riscul de boli cardiovasculare și conține o cantitate mare de substanțe hrănitoare care apar rar în alte alimente.
Cu toate acestea, oamenii de știință sunt îngrijorați de impactul asupra sănătății umane al plasticului marin pentru că, din nou, e peste tot și, în cele din urmă, se va degrada și se va fragmenta în nanoplastic, care măsoară mai puțin de 100 de miliardimi de metru – cu alte cuvinte, e invizibil. Bucățelele minuscule au capacitatea alarmantă de a penetra celulele și de a trece în țesuturi și organe. Dar, pentru că cercetătorii nu au nicio metodă analitică de a identifica nanoplasticul în
alimente, nu posedă date despre prezența lui sau despre consumul uman.
Așadar, eforturile continuă. „Știm că animalele, la aproape orice nivel de organizare biologică, sunt afectate de plastic”, spune Rochman. „Știm destul încât să acționăm pentru a reduce poluarea cu plastic în oceane, lacuri și râuri.”
Țările lumii pot aplica interdicții anumitor tipuri de plastic, în special celor mai abundente și mai problematice. Chimiștii pot crea polimeri biodegradabili. Consumatorii pot evita obiectele din plastic de unică folosință. Iar industria și conducerea statelor pot investi într-o infrastructură care să capteze și să recicleze materialele înainte să ajungă în apă.
ÎNTR-UN SUBSOL PRĂFUIT, nu departe de laboratorul unde lucrează Magadini, se află etajere de metal cu borcane care conțin vreo 10.000 de boișteni-de-nămol conservați, prinși de-a lungul a șapte ani în mlaștinile din zonă. Căutarea de microplastic în fiecare pește nu e o sarcină ușoară, dar Magadini și colegii ei vor să vadă cum au variat cu timpul nivelurile de expunere. Alți cercetători vor determina cum afectează microcapsulele, fibrele și fragmentele peștii mici, peștii mai mari care îi consumă și – în cele din urmă – pe noi. „Cred că în 5-10 ani vom ști”, spune Magadini. Până atunci, se vor fi scurs în mările planetei încă 25 de milioane de tone de plastic. —Elizabeth Royte