Plasticele
L-am creat. Depindem de el. Ne înecăm în el.
Le producem. Depindem de ele. Umplem oceanul cu ele. Pe lângă ce am incinerat sau reciclat, mai rămân 5,5 miliarde de tone, care vor avea nevoie de secole să se descompună. Ne putem bucura de acest material miraculos și de un mediu curat în același timp?
Acum 150 de ani, am creat un material ușor, puternic și necostisitor.
Peste 40% din el este folosit o singură dată, apoi aruncat.
Astăzi, acest material miraculos ajută inimile să bată și avioanele să rămână în aer.
Aproximativ 8 milioane de tone din el ajung în ocean în fiecare an.
Dacă Pelerinii ar fi fost ca mulți oameni de azi și și-ar fi aruncat, pur și simplu, sticlele goale și ambalajele peste bord, valurile Atlanticului și lumina soarelui ar fi tocit tot plasticul acela în bucățele mărunte. Iar acele bucățele ar putea să mai plutească și azi pe oceanele lumii, absorbind alte toxine pe lângă cele pe care le conțin, așteptând să fie mâncate de vreun biet pește sau o stridie și, în cele din urmă, poate de unul dintre noi.
Ar trebui să fim recunoscători că Pelerinii nu aveau plastic, m-am gândit recent în timp ce călătoream cu trenul la Plymouth, de-a lungul coastei sudice a Angliei. Urma să mă întâlnesc cu cineva care să mă ajute să înțeleg toată harababura pe care am creat-o cu plasticul, mai ales în ocean.
Pentru că plasticul nu a fost inventat decât la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar producția și-a luat avânt cu adevărat abia în preajma lui 1950, avem doar 8,3 miliarde de tone de care să ne ocupăm. Dintre acestea, peste 6,3 milioane de tone au devenit deșeuri. Iar din acele deșeuri, o uluitoare cantitate de 5,7 miliarde de tone n-a ajuns niciodată într-un container de reciclabile – o cifră care i-a uimit pe oamenii de știință care au făcut calculele în 2017.
Nimeni nu știe câte deșeuri de plastic nereciclate ajung în ocean, ultima cloacă a Pământului. În 2015, Jenna Jambeck, profesoară de inginerie de la Universitatea Georgia, a atras atenția tuturor cu estimarea sa: între 4,8 și 12,7 milioane de tone anual, doar din regiunile de coastă. Cea mai mare parte nu este azvârlită de pe vapoare, spun ea și colegii ei, ci este aruncată cu nepăsare pe uscat sau în râuri, îndeosebi în Asia. Apoi este purtată de vânt sau de apă în mare. Imaginați-vă 15 sacoșe de plastic burdușite cu deșeuri de plastic, spune Jambeck, pe fiecare metru de coastă din lume – asta ar însemna vreo 8 milioane de tone, în medie ce lăsăm în ocean an de an. Nu este clar cât va dura ca acel plastic să se biodegradeze complet. Statisticile variază între 450 de ani și niciodată.
Între timp, se crede că plasticul din ocean ucide milioane de animale marine în fiecare an. Se știe că aproape 700 de specii, inclusiv unele periclitate, au fost afectate. Unele sunt vizibil vătămate – strangulate de plase de pescuit abandonate sau de inelele aruncate de la baxurile de doze. Pentru multe altele, răul nu lasă urme. Specii marine de toate dimensiunile, de la zooplancton la balene, mănâncă acum microplastice, fragmentele cu diametru sub 5 mm. Pe Insula Mare din Hawaii, pe o plajă presupus neatinsă – nu e nici drum pavat până la ea – am mers prin microplastice până la
Dacă plasticul ar fi fost inventat pe vremea când Pelerinii au navigat din Plymouth (Anglia) către America de Nord – dotați pe Mayflower cu apă îmbuteliată și gustări ambalate în plastic – deșeurile lor probabil ar exista încă, patru secole mai târziu.
gleznă. Scrâșneau sub tălpi ca orezul expandat. Așa am înțeles de ce unii văd plasticul din ocean drept o catastrofă iminentă, care merită menționată odată cu schimbările climatice. La un summit global în Nairobi în decembrie trecut, șeful Programului pentru Mediu al Națiunilor Unite a vorbit despre un „Armageddon oceanic”.
Totuși, există o diferență esențială: plasticul din ocean nu este la fel de complicat ca schimbările climatice. Nu există sceptici ai deșeurilor din ocean, cel puțin deocamdată. Ca să luăm măsuri, nu trebuie să reproiectăm întregul sistem energetic al planetei.
„Nu este o problemă în care nu cunoaștem soluția”, spune Ted Siegler, specialist în economia resurselor din Vermont, care colaborează de peste 25 de ani cu țări în curs de dezvoltare în domeniul gestionării gunoaielor. „Știm cum să ridicăm gunoiul. Oricine o poate face. Știm cum să îl aruncăm. Știm cum să reciclăm.” E nevoie să creăm instituțiile și sistemele necesare, spune el – ideal, înainte ca oceanul să se transforme, irecuperabil și pentru secole la rând, într-o supă de plastic diluată.
ÎN PLYMOUTH, SUB SEMIÎNTUNERICUL
cenușiu al unei toamne englezești, Richard Thompson aștepta într-un impermeabil galben în fața Stației Marine Coxside a Universității Plymouth, la marginea portului. Acum un bărbat slab de 54 de ani, cu un creștet neted încadrat de păr cărunt, Thompson se îndrepta în 1993 spre o carieră obișnuită de ecolog marin – lucra la un doctorat despre melci-turtiți-comuni și microalgele care cresc pe stâncile de coastă – când a participat la prima sa curățenie pe o plajă, pe Insula Man. În timp ce alți voluntari s-au concentrat pe sticle, pungi și plase de plastic, Thompson și-a îndreptat atenția spre particulele minuscule ignorate de pe linia fluxului, lucrurile pe care calci de obicei. La început nici nu era sigur că era plastic. A trebuit să consulte niște chimiști criminaliști ca să confirme.
Exista un adevărat mister de dezlegat pe atunci, cel puțin în cercurile academice: cercetătorii se întrebau de ce nu găseau și mai mult plastic în mare. Producția mondială a crescut exponențial – de la 2,1 milioane de tone în 1950 la 147 de milioane în 1993 și la 406 milioane până în 2015 – însă cantitatea de plastic care plutește pe ocean și ajunge pe plaje, oricât de alarmantă era, nu părea să crească la fel de repede. „Așa că ne-am întrebat: unde este?”, a spus Thompson. „Nu putem determina daunele aduse mediului decât dacă știm unde se află.”
În anii de după prima sa curățenie pe plajă, Thompson a ajutat la găsirea unui început de răspuns: plasticul lipsă este rupt în bucăți atât de mici, încât sunt greu de văzut. Într-o lucrare din 2004, Thompson a inventat termenul „microplastice” pentru aceste fragmente mici, prezicând – corect, după cum s-a dovedit – că ele aveau un „potențial de acumulare la scară mare” în ocean.
Când ne-am întâlnit la Plymouth toamna trecută, Thompson și doi dintre studenții săi tocmai terminaseră un studiu care arăta că nu numai valurile și lumina solară descompun plasticul. În analizele de laborator, ei urmăriseră amfipode din specia Orchestia gammarellus – mici crustacee asemănătoare creveților, comune în apele de coastă europene – devorând bucăți de pungi de plastic și au determinat că acestea ar putea sfâșia o singură pungă în 1,75 de milioane de fragmente microscopice. Micile creaturi rodeau plasticul deosebit de repede, a constatat echipa lui Thompson, când acesta era acoperit cu mâzga microbiană cu care se hrănesc. În cele din urmă scuipau sau excretau bucățile de plastic.
Oamenii au găsit microplastice în toate locurile din ocean în care au căutat, de la sedimentele celui mai adânc fund de mare până la ghețurile plutitoare din Arctica – care, pe măsură ce se topește în următorul deceniu, ar putea descărca peste un bilion de bucăți de plastic în apă, potrivit unei estimări. Pe unele plaje de pe Insula Mare din Hawaii, până la 15% din nisip este alcătuit de fapt din granule de microplastic. Plaja Kamilo Point, cea pe care am mers, captează plasticul din vârtejul Pacificului de Nord, cel mai murdar dintre cele cinci sisteme de curenți turbionari care transportă
gunoiul prin bazinele oceanice și îl concentrează pe arii întinse. La Kamilo Point, plaja este plină cu coșuri de rufe, sticle și recipiente cu etichete în chineză, japoneză, coreeană, engleză și, uneori, în rusă. Pe Insula Henderson, o insulă de coral nelocuită din Pacificul de Sud, cercetătorii au găsit un volum uluitor de plastice din America de Sud, Asia, Noua Zeelandă, Rusia și chiar din Scoţia.
În timp ce vorbeam cu Thompson despre toate acestea, barca noastră, Dolphin, ne purta pe niște valuri ușor agitate în Golf, în largul Plymouth-ului. Thompson a desfășurat o plasă fină numită traulul „pisică de mare”, folosită de obicei pentru studierea planctonului. Eram aproape de locul în care, cu câţiva ani înainte, alţi cercetători colectaseră pești din specii, pe care îi dăduseră lui Thompson. Când i-a disecat, a fost surprins că peste o treime din ei aveau microplastice în intestine. Constatarea a ajuns subiect de știri internaţionale.
După ce am avansat puţin, Thompson a strâns din nou traulul. Era o cantitate mică de confetti de plastic colorat pe fund. Pe Thompson nu-l îngrijorează prea mult microplasticele din peștele lui cu cartofi prăjiţi deocamdată există puţine dovezi că acestea trec din intestinul unui pește în carnea pe care o mâncăm de fapt. (Vedeţi articolul de la pagina
). Își face griji mai mult pentru lucrurile pe care niciunul dintre noi nu le poate vedea substanţele chimice adăugate materialelor plastice ca să capete proprietăţile dorite, cum ar fi maleabilitatea, și nanoplasticele și mai mici în care se descompun, probabil, microplasticele. Acelea ar putea trece în ţesuturile peștilor și ale oamenilor.
„Știm că, în unele cazuri, concentraţiile substanţelor chimice în momentul fabricării sunt foarte mari”, a spus Thompson. „Nu știm cât de mult aditiv rămâne în plastic până când ajunge cât o îmbucătură pentru un pește.”
„Nu s-au găsit nanoparticule în mediu sunt sub nivelul de detecţie al echipamentului de analiză. Oamenii cred că ele există. Au potenţialul de a rămâne izolate în ţesuturi, iar asta ar putea schimba totul.”
Thompson este atent să n-o ia înaintea știinţei. Este departe de a fi un alarmist dar, în același timp, este convins că gunoaiele de plastic din ocean sunt mult mai mult decât o problemă estetică. „Nu cred că ar trebui să așteptăm să se descopere dacă este sau nu periculos să mâncăm pește”, a spus el. „Avem suficiente dovezi ca să luăm măsuri.”
CUM AM AJUNS AICI?
Când s-a arătat prima oară latura întunecată a miracolului plasticului? Este o întrebare care poate fi pusă în legătură cu multe dintre minunăţiile lumii noastre tehnologice. De când i-a ajutat pe Aliaţi să câștige cel de-Al Doilea Război Mondial gândiţi-vă la parașutele din nailon sau piesele ușoare de avioane , materialele plastice au transformat vieţile tuturor așa cum puţine alte invenţii au făcut-o, în cea mai mare parte în mai bine. Au ușurat călătoria în spaţiu și au revoluţionat medicina. Fac ca mașinile și avioanele de pasageri de azi să fie mai ușoare, economisind combustibil și reducând poluarea. Sub formă de