Micul avion s-a ridicat hurducându-se de pe pista cu pietriș, a plutit pe deasupra satului Kaktovik și a devenit curând un punct galben peste marea cafenie a tundrei – și
probabil cea mai disputată proprietate din SUA.
Câmpia din zona de coastă a Refugiului Arctic Naţional pentru Specii Sălbatice (ANWR, acronimul în engleză) este de mii de ani reşedinţa de vară a turmelor de caribu şi a păsărilor migratoare, reşedinţa de iarnă a urşilor polari şi terenul de vânătoare al localnicilor din Alaska. Tot aici s-ar putea ascunde vreo 7,7 miliarde de barili de ţiţei – şi tocmai asta e problema. Când Congresul a creat în 1980 această zonă protejată de 7,8 milioane de hectare, Statele Unite se confruntau cu o a doua criză a petrolului în mai puţin de un deceniu. Așa că legiuitorii au amânat orice decizie asupra destinului părții cu potențial petrolifer – 607.000 ha – de pe coastă. Şi de atunci se tot duc lupte pentru ea.
„Când am venit aici prima dată, la începutul anilor 1970, zona n-avea nici un fel de restricții”, spune pilotul Pat Valkenburg, biolog – acum pensionat – la Departamentul de Pescuit şi Vânătoare din Alaska. „Acum, de fiecare dată când ANWR apare în presă, năvălesc o groază de oameni.”
Am zburat cu Valkenburg în 2005, însă presa a vorbit mult despre rezervaţie în ultima vreme. După aproape 40 de ani şi mai bine de o duzină de încercări eşuate ale republicanilor de a deschide zona pentru exploatare petrolieră, Lisa Murkowski, senator de Alaska, a strecurat o clauză privind Toate cele trei specii de urşi din America de Nord – baribalul, ursul polar şi grizzly – trăiesc în Refugiul Arctic Naţional pentru Specii Sălbatice. Florian Schulz fotografia caribu în preajma Râului Canning când a observat acest grizzly în depărtare. După o vreme, când s-a uitat încă o dată, l-a văzut la 40 m distanţă, întorcându-i privirea. „Posibilitatea de a întâlni un urs ne ascute simţurile”, observă administratorii Refugiului Arctic. Aici, vânătoarea de grizzly este legală.
„CUI VREM SĂ-I ASIGURĂM O VIAŢĂ MAI BUNĂ? ŢINEM CONT
ŞI DE VALOAREA PE CARE O ACORDĂ SĂLBĂTICIEI FIECARE CETĂŢEAN AL SUA?
SAU DOAR DE BENEFICIILE CELOR DIN ALASKA?”
— Mouhcine Guettabi, economist, Universitatea Alaska
forajul într-un proiect de lege pentru taxe, pe care partidul ei l-a aprobat anul trecut.
Vor mai trece mulȚi ani până va începe exploatarea, spun experȚii. Dar actuala administraȚie a SUA e dornică să treacă la fapte cu două concesiuni. Dacă vor putea fi depăşite obstacolele normative şi legislative, Alaska şi Guvernul SUA vor împărȚi beneficiile, estimate la , miliarde de dolari. Dar preȚurile recente ale concesiunilor sugerează că estimarea e mult prea optimistă.
Alaska, un stat care nu colectează taxe nici din vânzări, nici din venituri, are nevoie de fiecare bănuȚ pe care îl poate strânge de la contribuabili. Industria de ȚiȚei şi gaz finanȚează din bugetul statului – plus dividende anuale de peste . de dolari plătite fiecărui cetăȚean al Alaskăi – în special dintr-o taxă pentru ȚiȚeiul din North Slope care curge prin Sistemul de Conducte Trans-Alaska (SCTA). Cum preȚul ȚiȚeiului a scăzut dramatic în
, statul a suferit deficite bugetare de mai multe miliarde de dolari. De rău augur e că, în pofida unei creşteri recente, cantitatea de ȚiȚei care curge prin această conductă a scăzut constant din . Un raport din al AdministraȚiei SUA pentru InformaȚii despre Energie a estimat că, dacă petrolul nu se scumpește, conducta se va închide până în . „Dacă se închide SCTA, Alaska dispare”, spune un geolog petrolist care şi-a petrecut acolo cariera. Peste o treime din cele . de joburi din sectorul privat depind de ȚiȚei şi gaze.
La vest de ANWR, RezervaȚia NaȚională pentru Petrol-Alaska şi terenurile adiacente deȚinute de stat au fost deja deschise pentru exploatare. InformaȚii recente estimează că aici există cam
, miliarde de barili de ȚiȚei exploatabili – deci cu un miliard de barili mai mult decât în rezervaȚia arctică. Datele provin dintr-un raport realizat în decembrie de Serviciul Geologic al SUA (USGS), căruia i s-a cerut să nu publice documentul înainte de votul crucial pentru legea impozitelor.
Poate că politicienii din Alaska sunt disperaȚi după petrol, dar pentru Statele Unite, o naȚiune deja inundată de ȚiȚeiul şi gazele de şist din cele
de state de mai la sud, raportul cost-beneficii pentru foraje la frontiera sălbăticiei se calculează altfel. „E o întrebare de un milion de dolari”, spune Mouhcine Guettabi, economist la Universitatea din Anchorage, Alaska. „Cui vrem să-i asigurăm o viaȚă mai bună? ținem cont şi de valoarea pe care o acordă fiecare cetăȚean al SUA zonelor sălbatice ale Țării? Sau doar de beneficiile celor din Alaska?”
FOTOGRAFUL FLORIAN SCHULZ a crescut în sudul Germaniei, visând la asemenea zone sălbatice. „În Europa nimic nu seamănă măcar pe departe cu asta”, spune el. „Aici se află unul dintre ultimele peisaje cu adevărat sălbatice. E ca şi cum ai călători înapoi în timp, în vremea când pe Pământ hoinăreau în voie mastodonȚii.”
Schulz şi-a petrecut mare parte din ultimii patru ani explorând zona protejată. De la taigaua din sud până la Țancurile şi păşunile alpine ale LanȚului Brook şi tundra care coboară spre Marea Beaufort, ANWR înseamnă peste . km de ecosistem intact. Doar câteva cabane risipite ici-colo arată că omul a ajuns aici. Contrastul cu zona de dincolo de Râul Canning, graniȚa zonei protejate, e izbitor. Pe celălalt mal se află noua exploatare de gaze naturale ExxonMobil: Point Thomson are circa ha de paturi de pietriş, clădiri albăstrui din oţel și rezervoare albe din oȚel, cheiuri şi o pistă de decolare, plus cam km de drumuri pietruite. O conductă izolată se întinde către vest, spre ceaȚa cafenie care nu se ridică niciodată de pe Golful Prudhoe, centrul industrial din North Slope.
În , după ce am traversat cu Valkenburg Râul Canning şi am intrat în zona protejată, biologul mi-a arătat grupuri răzleȚe de caribu maronii care în scurt timp s-au transformat în turme. Am mers pe la poalele MunȚilor Sadlerochit spre masivul Mount Michelson, cu cuşma lui de zăpadă. Şi deodată, imediat după Trecătoarea Apusului, o vale îngustă, i-am văzut: zeci de mii de caribu. Am înconjurat încet pădurea de coarne. Soarele arctic scălda în aur turma şi valea. Era o scenă care se derula la fel de milenii, o scenă pe care Schulz o cunoştea prea bine – şi care mi-a rămas și mie întipărită în memorie.