VITEZA INOVAȚIEI
au doborât recordurile la 100 m sprint în ultimul secol. Dar cele mai dramatice schimbări de la primele competiții, în care se alerga cu pantofi obișnuiți cu cuie bătute în talpă, s-au produs în echipament și infrastructura pistei.
Owens a crescut în America segregată, cu puține din beneficiile atleților moderni. Ca să ajungă la Berlin, el și alți atleți americani au petrecut câteva zile pe un transoceanic.
Bolt, care a parcurs 100 m în timpul record de 9,58 secunde în 2009 și s-a retras anul trecut, e în continuare considerat cel mai rapid om de pe planetă. Dar cu cât mai rapid a fost, în fond, decât sprinterii de elită ai generațiilor anterioare, ca Owens?
Lăsând la o parte substanțele care sporesc performanța, cât am progresat în încercarea noastră nesfârșită de a merge mai repede, mai sus, mai departe? Și ce învățăm despre cum ne pot ajuta tehnologia și noile metode de antrenament să forțăm limitele performanței umane?
O demonstrație susținută de jurnalistul sportiv David Epstein la o conferință TED din 2014 a arătat că, dacă Owens ar fi alergat pe aceeași suprafață ca Bolt, cel mai bun timp al lui pentru 100 m (10,2 secunde) – obținut cu puțin înainte de Jocurile Olimpice din 1936 – ar fi putut fi cu doar un pas în urma performanței lui Bolt (9,77 secunde) de la Campionatul Mondial din 2013.
În cele opt decenii care ne despart de victoriile istorice ale lui Owens, progresele în antrenament, testare, tehnică, vestimentație și echipament i-au ajutat pe atleți să devină mai buni, mai rapizi, mai puternici și mai preciși. Dar cercetătorii sunt de părere că nu am atins încă limitele posibilităților umane.
Peter Weyand, șeful Laboratorului de Performanță Locomotorie de la Universitatea Metodistă de Sud din Dallas, Texas, unul dintre experții de nivel mondial în biomecanica sprintului, spune că nu este exclus să asistăm la progrese importante în sprinturile de 100 și 200 m și în maratoane. Laboratorul lui studiază tehnicile sprinterilor analizând filmările la viteză mare pentru a-i face mai eficienți – și mai rapizi. Weyand face parte dintr-o echipă condusă de cercetătorul sportiv britanic Yannis Pitsiladis cu scopul de a doborî limita de două ore pentru maraton. (Un efort asemănător făcut de Nike a eșuat în 2017.) Pentru a-i ajuta pe sportivi să doboare recordurile, cercetătorii se concentrează pe zone-cheie ca fiziologia, nutriția, biomecanica, asistența medicală, monitorizarea în timp real și antrenamentul. Astfel de informații științifice „permit îmbunătățirea performanțelor”, spune Weyand.
Pentru a-i ajuta pe atleți să forțeze legal limitele performanței, cercetătorii experimentează cu noi tehnici și noi echipamente, măsoară rezultatele după metode noi și monitorizează nutriția și sănătatea fizică și mintală ale sportivilor.
Știi pasa aia formidabilă a unui jucător din echipa ta de fotbal preferată? S-ar putea să fi început cu un aparat de antrenament numit
Footbonaut, care îi aruncă jucătorului mingi cu viteze și ritmuri variabile, obligându-l să le controleze și să le plaseze într-o fantă a mașinăriei.
DISCUȚIA ACEASTA despre performanța umană trebuie abordată cu multă prudență. Ne putem încrede în propriii ochi? În 1988, ne-am minunat de recordul mondial la 100 m al canadianului Ben Johnson – până când i s-a depistat în organism o substanță stimulatoare, i s-a retras medalia de aur și a fost trimis acasă de la Jocurile Olimpice de Vară de la Seul. 30 de ani mai târziu, era steroizilor în sporturi rămâne la putere: ciclistul american Lance Armstrong, campioana americană la atletism Marion Jones, delegația olimpică a Rusiei – și lista de abateri continuă.
Dar să ne concentrăm pe partea bună a tehnologiei sportive, care a revoluționat și antrenamentul sportivilor paralimpici.
Schioarea cu deficiențe de vedere Danelle Umstead, participantă de trei ori la Jocurile Paralimpice și de trei ori medaliată cu bronz într-un sport ai cărui practicanți ating viteze de până la 110 km/h, s-a antrenat într-un tunel aerodinamic împreună cu un ghid văzător. În competiții, își urmează partenerul pe pistă și comunică prin căști cu el. Antrenamentul în tunel a ajutat-o să-și ajusteze tehnica pentru un plus de viteză.
În paralel, antrenorii și sportivii clatină vechile convingeri despre antrenament.
Michael Andrew are 19 ani și a doborât cele mai multe recorduri americane la înot pentru categoria lui de vârstă; deține 22 de recorduri naționale. El și antrenorul și tatăl lui, Peter, susțin cu convingere o metodă de antrenament netradițională numită Ultra-Short Race-Pace Training sau USRPT. Andrew înoată la viteză mare pe distanțe scurte, condiționându-și mintea și corpul să înoate mereu în ritm de competiție. Tradiția era ca înotătorii de elită să își sporească anduranța prin antrenamente mai lente pe distanțe mai lungi. Metoda lui, intens dezbătută, l-a pus pe Andrew pe lista posibililor participanți la Jocurile Olimpice din 2020 și câștigă adepți printre antrenorii de înot de elită din S.U.A. și nu numai.
„Tot ce facem se bazează pe știință; munca noastră din bazin e susținută de date”, spune Andrew. „Creierul și corpul nostru codează mișcările ca un computer. Nu are sens să te antrenezi lent când tu vrei să înoți repede.”
KATIE LEDECKY, înotătoare americană de maraton, care-a anunțat recent că pleacă de la echipa Universității Stanford pentru a trece la sport profesionist, are o metodă de antrenament mai tradițională. Dar tânăra de 21 de ani s-a folosit de știința sportivă pentru a deveni una dintre cele mai bune înotătoare ale lumii la proba liberă. Deținătoare a cinci medalii de aur olimpice și două recorduri mondiale stabilite la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro din 2016, Ledecky asimilează date despre propria nutriție și analizele de sânge și studiază filmările de la antrenamente și competiții în căutare de metode de a-și îmbunătăți mișcările din brațe și palme. Mulți atribuie succesul ei eticii profesionale; adevăratul ei secret este, poate, că are una dintre cele mai eficiente mișcări de brațe din natație.
Dar nu ar fi contat dacă n-ar fi fost dispusă să muncească din greu, spune Bruce Gemmell, care a antrenat-o înainte de Jocurile Olimpice din 2016. În cei trei ani dinainte de Jocurile de la Rio, Ledecky înota săptămânal, de obicei între 55.000 și 60.000 m, împărțiți în nouă antrenamente de-a lungul a șase zile. „Țin prezentări despre munca mea cu Katie”, spune Gemmell. „Odată, cred că o să las un singur diapozitiv pe care să scrie «Katie lucrează până dă în brânci și e ca de piatră», după care o să spun «Are cineva întrebări?»”
Două elemente de la antrenament au contat în evoluția lui Ledecky la Rio. A vrut să urmărească atent startul – plonjonul în bazin. Pentru sprinteri, obsesia ei are sens. În cursele în care rezultatul ține de sutimi de secundă, o zecime contează.
Dar Ledecky este înotătoare de maraton, cunoscută pentru că termină cu mult înaintea concurentelor. „Și-a studiat starturile filmate în speranța de a câștiga o zecime de secundă”, spune Gemmell. A doua obsesie de la antrenamente a lui Ledecky presupunea finalul probei de 200 m liber. Când încheia o serie de bazine la antrenament, grăbea brusc ritmul la sfârșit, pe ultimii 15 m, cu bătăi furioase din picioare, spune Gemmell.
„În mijlocul celui mai de rutină antrenament, făcea asta, de două-trei ori pe săptămână, între 15