MAI BI­NE NU SE POA­TE?

Reuși­te­le spor­ti­ve s-au îmbu­nă­tățit timp de de­ce­nii, pa­rțial grație noi­lor teh­no­lo­gii și ste­roi­zi­lor ca­re spo­re­au per­for­ma­nța. Acum, când spor­ti­vii sunt atent tes­tați, se do­boa­ră în con­ti­nua­re re­cor­duri mon­dia­le – dar trep­tat. Asta poa­te su­ge­ra că ne apro

National Geographic Romania - - MAI RAPID MAI INTELIGENT MAI PUTERNIC - Christine Brennan e edi­to­ria­list sportiv la USA To­day și co­men­ta­toa­re la CNN, ABC News, PBS New­sHo­ur și NPR; de ase­me­nea, es­te au­toa­re de bes­tsel­le­ruri. A con­sem­nat 18 Jo­curi Olim­pi­ce con­se­cu­ti­ve, înce­pând cu Los Ange­les, în 1984.

mi­nu­te și o ju­mă­ta­te de oră, pe fi­nal.”

Și să ajun­gem la pro­ba de m li­ber de la Rio. Pen­tru că era cea mai scur­tă pro­bă in­di­vi­dua­lă a ei, avea să fie și cea mai strânsă. Nu se pu­tea de­tașa de­ci­siv de com­pe­ti­toa­re în doar pa­tru ba­zi­ne. Știa că fi­na­lul avea să con­te­ze cel mai mult. Într-ade­văr, când con­cu­ren­te­le se apro­piau de sfârși­tul fi­na­lei de m, prin­ci­pa­la ri­va­lă a lui Ledecky, sue­de­za Sa­rah Sjos­trom, s-a apro­piat ra­pid și a ajuns-o pe Ledecky cu doar m înain­te de fi­nal. Sjos­trom pă­rea să vi­nă cu viteză mai ma­re și să ai­bă vic­to­ria asi­gu­ra­tă.

Dar Ledecky nu a pi­er­dut. De ce? Pen­tru că se an­tre­na­se foar­te mult pen­tru sfârși­tul cur­sei. „Când a ajuns-o Sa­rah, mi-am spus: «Am vă­zut-o pe Katie ter­mi­nând cursa asta de mai bi­ne de o mie de ori. O să atin­gă zi­dul pri­ma.»”

Așa a și fă­cut. „Nu e de mi­ra­re că a reușit, cu toa­tă pre­si­u­nea de la Rio”, spu­ne Gemmell. „Știa exact ce fă­cu­se la an­tre­na­men­te, iar și iar.”

Per­for­man­ţa ge­ne­ra­lă a lui Ledecky la Rio a fost dem­nă de căr­ţi­le de is­to­rie. Dar ea și Gemmell o pre­vă­zu­se­ră cu mai mul­ţi ani înain­te, du­pă ce spor­ti­va do­bo­râse re­cor­dul mon­dial la m li­ber. Se gânde­au împreună cu cât voia ea să își îmbu­nă­tă­ţe­as­că tim­pul la pro­be­le de și m li­ber în , iar Ledecky și-a scris obi­ec­ti­ve­le pe o plu­tă pe ca­re o fo­lo­sea la an­tre­na­men­te și o lua cu ea la com­pe­ti­ţii. No­ul ei re­cord la m li­ber fu­se­se de : : . Sco­pul ei? : . Pă­rea o ne­bu­nie: era po­si­bil să își do­boa­re pro­pri­ul re­cord mon­dial, dar cu aproa­pe no­uă se­cun­de?

În ur­mă­to­rii trei ani, Ledecky și-a tot re­dus tim­pul pen­tru pro­ba de m li­ber. La înce­pu­tul lui ajun­se­se la : : . La Rio, a zdro­bit con­cu­ren­ţa și a sta­bi­lit un nou re­cord mon­dial: : : .

Gemmell a înce­put să se între­be: „Da­că am fi spus opt mi­nu­te fix? Nu știm un­de es­te li­mi­ta. Am sta­bi­lit obi­ec­ti­ve ca­re, cu trei ani înain­te de Rio, erau de nei­ma­gi­nat. Oda­tă ce le-a atins Katie, nu am pu­tut să nu mă întreb în adâncul meu: de ce nu le-am sta­bi­lit mai de­vre­me?”

LEDECKY ȘI ALȚI SPOR­TI­VI DE ELI­TĂ de azi au avan­ta­jul tim­pu­lui în spor­tul lor. Da­că pri­vi­ţi o fo­to­gra­fie cu îno­tă­to­rul Mark Spitz de la Jo­cu­ri­le Olim­pi­ce din , ve­ţi

ve­dea di­fe­re­nța: fă­ră oche­lari, fă­ră cas­că, fă­ră cos­tum de ul­ti­mă ge­ne­rație ca­re nu reți­ne apa. Ba chiar avea și mus­tață. Ba­zi­ne­le de pe atunci nu ave­au sis­te­me­le de cir­cu­la­re îmbu­nă­tăți­te și se­pa­ra­toa­re­le de cu­loa­re ca­re re­duc va­lu­ri­le, fo­lo­si­te acum în ba­zi­ne­le de com­pe­tiție pen­tru a ab­sor­bi ma­re par­te din de­pla­sa­rea apei de la îno­tă­to­rii înve­ci­nați. Toate aces­tea îl înce­ti­neau pe Spitz, însă pe atunci nu știam. Dar tot a câști­gat șap­te me­da­lii de aur în 1972.

Ști­i­nța să­nă­tății a ju­cat un rol im­por­tant în vi­eți­le ge­ne­rați­i­lor de îno­tă­tori de atunci până acum. Gemmell își amin­tește des­pre o ac­ci­den­ta­re mi­no­ră la glez­nă su­fe­ri­tă de Ledecky la Cen­trul Ame­ri­can pen­tru An­tre­na­men­te Olim­pi­ce spre sfârși­tul ve­rii lui 2016, cu doar câte­va luni înain­te de Rio.

„În do­uă ore, o con­sul­ta­se­ră doi doc­tori, fă­cu­se o eco­gra­fie și avea lângă ea un fi­zi­o­te­ra­peut, un antrenor spe­cia­li­zat pe fo­rță și con­diți­o­na­re, un antrenor de înot – adi­că eu – și vreo trei alte per­soa­ne, ca­re de­ja vă­zu­se­ră da­te­le, se con­sul­ta­se­ră și fă­cu­se­ră un plan.”

Alan Ashley, di­rec­tor de per­for­ma­nță spor­ti­vă al Co­mi­te­tu­lui Olimpic Ame­ri­can, spu­ne că ese­nțial pen­tru do­bo­rârea re­cor­du­ri­lor es­te „ca spor­ti­vii să ră­mână să­nă­toși. Da­că sunt să­nă­toși, tot res­tul vi­ne de la si­ne.”

LA SFÂRȘI­TUL ANI­LOR ’60, Au­drey King Wei­si­ger a obți­nut lo­cul trei la pa­ti­naj ar­tis­tic fe­mi­nin, la ca­te­go­ria „no­vi­ce”, și anul ur­mă­tor, lo­cul trei la ca­te­go­ria „ju­ni­ori”. A învățat să fa­că să­ri­turi înal­te și ra­pi­de – nu pen­tru că așa tre­bu­ia, ci pen­tru că se an­tre­na pe un pa­ti­noar mic din Fal­ls Chur­ch, Vir­gi­nia, doar cât o trei­me din cel stan­dard. „Da­că aco­pe­re­am dis­ta­nța obișnu­i­tă, m-aș fi iz­bit de zid”, spu­ne ea.

Wei­si­ger, ca­re și-a fă­cut in­tra­rea în sport cam în aceeași pe­ri­oa­dă ca Do­rot­hy Ha­mill, cam­pi­oa­na olimpică din 1976, era încon­ju­ra­tă de ti­ne­re ca­re fă­ce­au să­ri­turi du­ble, așa că în com­pe­tiții nu fă­cea decât să­ri­turi du­ble, deși la an­tre­na­men­te îi reușe­au și ce­le tri­ple. Spre de­o­se­bi­re de pa­ti­na­toa­re­le din pre­zent, nu se an­tre­na cu greu­tăți, nu fă­cea Pi­la­tes și nu dă­dea ate­nție nu­triți­ei. „Dar luam le­cții de ba­let”, își amin­tește ea.

Mai târziu, pe la sfârși­tul ani­lor ’80 și în anii ’90, Wei­si­ger, de­veni­tă an­tre­noa­re inter­nați­o­na­lă de eli­tă, își învăța ele­vul, pe Mi­cha­el Weiss, cum să fa­că să­ri­turi du­ble și tri­ple – și, în ce­le din ur­mă, cva­dru­ple. El a fost pri­mul ame­ri­can ca­re a încer­cat un cva­dru­plu tu­lup la cam­pi­o­na­tul nați­o­nal ame­ri­can din 1997. Mai târziu, a par­ti­ci­pat la do­uă Olim­pia­de și a câști­gat trei ti­tluri nați­o­na­le și do­uă me­da­lii de bronz la cam­pi­o­na­tul mon­dial.

Spre de­o­se­bi­re de Nat­han Chen, sportiv olimpic din 2018 al că­rui corp zvelt, cu ta­lie și șol­duri su­bțiri, îl aju­tă să se ro­te­as­că ra­pid în aer, Weiss avea o con­for­mație mus­cu­loa­să, așa că fo­lo­sea fo­rța trun­chi­u­lui pen­tru a se pro­pul­sa în aer.

Wei­si­ger îi înre­gis­tra să­ri­tu­ri­le cu o ca­me­ră vi­deo pe ca­re acum am con­si­de­ra-o de epo­că, du­pă ca­re pu­nea ca­se­ta într-un vi­deo co­nec­tat la un te­le­vi­zor pe ca­re îl împin­gea pe ghe­ață ca să pri­ve­as­că fil­ma­rea împreună cu Weiss. Apoi re­luau mun­ca.

„Ve­de­am, dar încă nu ave­am cum să fa­cem mă­su­ră­tori”, își amin­tește Wei­si­ger, râzând. „Eu zi­ce­am «Cred că e su­fi­ci­ent de sus» și mai încer­cam oda­tă.”

Acum, în timp ce fa­ce con­ver­sație la ci­nă într-un res­tau­rant, Wei­si­ger își atin­ge iPho­ne-ul și des­chi­de apli­cația Vert. „Da­că îți pun o cen­tu­ră cu sen­zori și sari, văd pe te­le­fon cât de sus ai să­rit și de aici am înce­pe discuția des­pre cum să încer­căm o cva­dru­plă”, spu­ne ea.

Mai târziu, Wei­si­ger mi-a tri­mis 12 me­sa­je cu fo­to­gra­fii ale unui pa­ti­na­tor la pri­ma, a do­ua, a treia și a pa­tra ră­su­ci­re din­tr-o să­ri­tu­ră cva­dru­plă, cu cro­no­me­trul de­de­subt, ca­re ară­ta că to­tul du­ra­se cu puțin pes­te o ju­mă­ta­te de se­cun­dă – 0,68 s, mai pre­cis – de la des­prin­de­rea de ghe­ață la ate­ri­za­re.

Ast­fel de să­ri­turi di­fi­ci­le pot fi pe­ri­cu­loa­se. Că­de­ri­le re­pe­ta­te pe ghe­ața ta­re pot pro­vo­ca ac­ci­den­tări ca­re pun ca­păt ca­ri­e­re­lor. De ace­ea, de câte­va de­ce­nii, an­tre­no­rii de pa­ti­naj ar­tis­tic au po­si­bi­li­ta­tea de a pu­ne pa­ti­na­to­rul într-un ham agățat de un fel de un­diță com­pli­ca­tă. În 50 de ani, Wei­si­ger a pro­gre­sat de la a învăța or­ga­nic cum să fa­că să­ri­turi înal­te cu spi­ra­lă strânsă, pen­tru că alt­fel s-ar fi lo­vit de zi­dul pa­ti­noa­ru­lui, la mo­ni­to­ri­za­rea pe te­le­fon a înă­lți­mii și du­ra­tei

zbo­ru­lui unui pa­ti­na­tor într-o să­ri­tu­ră cva­dru­plă.

Pro­gre­se­le teh­no­lo­gi­ce le per­mit an­tre­no­ri­lor să își aju­te pa­ti­na­to­rii să înțe­le­a­gă fi­zi­ca din spa­te­le să­ri­tu­ri­lor, dar Wei­si­ger spu­ne că mai e ce­va.

„De ce nu fă­cea Do­rot­hy Ha­mill să­ri­turi tri­ple?” între­a­bă ea. „Nu era ne­voie. Oda­tă ce au înce­put fe­mei­le să încer­ce tri­ple, a tre­bu­it să le fa­că toa­tă lu­mea. E ca pes­te tot: com­pe­tiția te împin­ge înain­te.”

În fe­brua­rie, la Pye­on­gchang, în Co­re­ea de Sud, cam­pi­oa­na olimpică la pa­ti­naj ar­tis­tic fe­mi­nin, Ali­na Za­gi­to­va din Ru­sia, a reușit șap­te să­ri­turi tri­ple în pro­gra­mul li­ber. Chen a devenit pri­mul băr­bat ca­re a încer­cat și a reușit șase să­ri­turi cva­dru­ple în pro­gra­mul li­ber și a ter­mi­nat al cin­ci­lea în cla­sa­men­tul fi­nal, du­pă un pro­gram scurt slab.

UNE­ORI, PROGRESUL în sport vi­ne pur și sim­plu din ela­nul com­pe­ti­tiv al spor­ti­vu­lui. Pen­tru ochi­ul meu neasis­tat, o să­ri­tu­ră de la Cam­pi­o­na­tul de Atle­tism din 1991, de pe Sta­di­o­nul Nați­o­nal din To­kyo, ară­ta mon­stru­os. De mai bi­ne de o oră îi urmă­re­am pe cei mai buni să­ri­tori în lun­gi­me din lu­me și era evi­dent că să­ri­tu­ra ame­ri­ca­nu­lui Mi­ke Po­well era altce­va. Teh­no­lo­gia avea să con­fir­me ce îmi spu­neau ochii, dar știam de­ja. Toc­mai fu­se­se do­bo­rât cel mai le­gen­dar și apa­rent im­ba­ta­bil re­cord in­di­vi­dual din spor­tu­ri­le olim­pi­ce, cu ve­chi­mea im­pre­si­o­nan­tă de 23 de ani.

Fas­ci­nația mea pen­tru progresul per­for­ma­nței spor­ti­ve nu a înce­put în acea se­a­ră cal­dă și ume­dă de au­gust, dar a pri­mit un im­bold pu­ter­nic. Cinci cen­ti­me­tri ici-co­lo nu par ma­re lu­cru în viața de zi cu zi, dar atât a fost, aproa­pe exact, dis­ta­nța din­tre sal­tul epo­cal de 8,90 m al lui Bob Be­a­mon de la Jo­cu­ri­le Olim­pi­ce din Me­xi­co Ci­ty din 1968 și sal­tul de 8,95 m al lui Po­well din se­a­ra ace­ea, de la To­kyo.

Au tre­cut atâția ani și încă mă fas­ci­nea­ză mo­men­tul ace­la. De ce? Cu tot ce con­tri­bu­ie ști­i­nța, com­pu­te­re­le și ma­ri­le crei­e­re pen­tru a fa­ce oa­me­nii mai ra­pi­zi, mai iuți, mai pu­ter­nici – și pen­tru că un sport ca atle­tis­mul a pro­gre­sat de la zgu­ră la su­pra­fețe sin­te­ti­ce, de la încă­lțări ru­di­men­ta­re la com­pe­tiția între com­pa­nii ce­le­bre din do­me­niu – progresul ca­re do­bo­ra re­cor­duri s-a re­zu­mat, până la ur­mă, tot la mun­ca unui sin­gur in­di­vid. Acum, spor­tul e plin de cer­ce­tă­tori, an­tre­nori și spor­ti­vi ca­re mă­soa­ră progresul prin cal­cu­le ana­li­ti­ce. Dar în se­a­ra ace­ea, progresul per­for­ma­nței uma­ne avea un chip și un nu­me: Mi­ke Po­well.

Une­ori, po­ves­tea din spa­te­le mo­men­te­lor is­to­ri­ce ale spor­tu­lui nu es­te prea im­pre­si­o­nan­tă. În ca­zul aces­ta, un atlet pur și sim­plu s-a ener­vat pe suc­ce­sul altu­ia și a vrut să îl învin­gă.

Re­cent, l-am su­nat pe Po­well în Ca­li­for­nia de Sud și l-am ru­gat să re­trăias­că mo­men­tul. Mi-a spus că în se­a­ra ace­ea n-a fost vor­ba de ci­ne știe ce ști­i­nță.

A po­ves­tit că a do­bo­rât re­cor­dul pen­tru că a fost mânat de con­cu­re­nță: era pre­zent și ma­re­le Carl Le­wis, con­si­de­rat de mu­lți cel mai bun să­ri­tor în lun­gi­me din is­to­rie. Le­wis nu a do­bo­rât ni­ci­o­da­tă re­cor­dul mon­dial. Dar, fă­ră să știe, l-a aju­tat pe Po­well să o fa­că. „Acum îl iu­besc pe Carl, dar pe atunci îl uram”, a spus Po­well. „Așa

că, da­că era în com­pe­tiție, mă ener­gi­za enorm.”

Ime­diat înain­te de să­ri­tu­ra-re­cord a lui Po­well, Le­wis a să­rit mai de­par­te decât toți cei­la­lți, de­pășin­du-l pe Be­a­mon cu 0,63 cm. Dar avu­se­se vânt prea pu­ter­nic din spa­te și per­for­ma­nța nu a fost va­li­da­tă.

Trei de­ce­nii mai târziu, Po­well tot nu-și poa­te scoa­te ima­gi­nea din min­te. „A aler­gat pe lângă mi­ne, cu pum­nul în aer. M-a ener­vat. De­veni­se foar­te per­so­nal. Me­reu fu­se­sem puști­ul slă­bă­nog, de ca­re se luau toți. Acum se întâmpla din nou. Dar de da­ta asta nu eram nea­ju­to­rat. Corpul meu pur și sim­plu a pre­luat con­tro­lul și a fă­cut ce tre­bu­ia fă­cut.” Să­ri­tu­ra for­mi­da­bi­lă a lui Po­well a ră­mas re­cor­dul mon­dial. „Carl ri­di­ca­se șta­che­ta atât de sus”, a spus el, „încât știam că tre­bu­ie să do­bor un re­cord mon­dial nu­mai ca să-l bat pe el.”

E un mod de a ex­pli­ca per­for­ma­nța uma­nă cu amin­tiri din cur­tea șco­lii – și o măr­tu­rie a pu­te­rii mi­nții.

„Nu cred că am ex­ploa­tat re­al­men­te până acum pu­te­rea crei­e­ru­lui”, spu­ne Gemmell, an­tre­no­rul olimpic al lui Ledecky. „Asta va fi ur­mă­toa­rea fron­ti­e­ră în cei 30 de ani ca­re vin: cum să antrenăm creierul împreună cu corpul. De aco­lo vor ve­ni ur­mă­toa­re­le re­cor­duri.”

FOTO: JOHN HUET

lun­gă își stu­dia­ză nu­triția și ana­li­ze­le de sânge, își ob­ser­vă teh­ni­ca din fil­mări și fo­lo­sește echi­pa­ment ino­va­tor. În ese­nță, însă, suc­ce­sul ei es­te atri­bu­it per­se­ve­re­nței, efor­tu­lui și mișcă­ri­lor de brațe aproa­pe per­fec­te. Katie Ledecky, deți­nă­toa­re de re­cor­duri mon­dia­le, me­da­lia­tă de pa­tru ori cu aur și o da­tă cu ar­gint la Olim­pia­da din 2016, are la dis­po­ziție ce­le mai noi re­sur­se ști­i­nți­fi­ce, teh­no­lo­gi­ce și de an­tre­na­ment. Îno­tă­toa­rea ame­ri­ca­nă de cur­să

FOTO: NICHOLE SOBECKI

Aplau­da­ta ma­ra­to­nis­tă Nan­cy Ki­prop, de 39 de ani, dan­se­a­ză prin­tre cur­sa­nții de la școa­la pe ca­re a des­chis-o lângă Iten, în ves­tul Ke­nyei, un­de se an­tre­nea­ză mu­lți din­tre cei mai ra­pi­zi alergători de cur­să lun­gă din lu­me. Admi­nis­trația lo­ca­lă i-a apro­bat des­chi­de­rea șco­lii, nu­mi­tă în onoa­rea ta­tă­lui ei. Ki­prop sub­venți­o­nea­ză ta­xe­le șco­la­re cu veni­tul de la spon­so­rii din in­dus­tria de încă­lță­min­te și pre­mi­i­le de la con­cur­suri.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.