GOL­FUL ALGOA AFRI­CA DE SUD

National Geographic Romania - - PIERDUTE PE MARE -

stângaci, se stră­du­ia să-și ia zbo­rul sau se încăi­e­ra cu un ve­cin. Însă dis­pu­te­le se ter­mi­nau la fel de brusc cum înce­pe­au, pă­să­ri­le re­luându-și toa­le­ta­rea ca și cum ni­mic nu s-ar fi întâmplat.

„Alce­le-nor­di­ce fac ce fac alce­le-nor­di­ce”, a re­mar­cat War­zy­bok. „Nu sunt ce­le mai deștep­te pă­sări.”

Ce fac alce­le e să prac­ti­ce de­vo­ta­men­tul. Deși di­vo­rțul nu es­te ieșit din co­mun, ele for­me­a­ză le­gă­turi pu­ter­ni­ce și pot trăi 30 de ani sau mai mult, întor­cându-se în fi­e­ca­re an la ace­lași te­ri­to­riu mi­cuț și cres­când un pui. Pă­ri­nții împart în mod egal sar­ci­ni­le de in­cu­ba­re, unul din­tre ei ră­mânând în co­lo­nie în timp ce ce­lă­lalt hoi­nă­rește pes­te oce­an și se scu­fun­dă în apă du­pă anșoa, scor­pii-de-ma­re ti­ne­re sau ce mai e dis­po­ni­bil. Când o pa­să­re se întoar­ce din­tr-o că­lă­to­rie lun­gă de cău­ta­re a hra­nei, pă­rin­te­le ca­re a ră­mas în ur­mă – tot mai flă­mând și pă­tat de ex­cre­men­te – încă ezi­tă să pă­ră­se­as­că oul. „Da­că n-au un ou, vor cloci o pia­tră sau o bu­ca­tă de ve­ge­tație”, a spus War­zy­bok. „Vor așe­za un pește pe un ou ne­e­clo­zat, încer­când să-l hră­neas­că. Și nu vor re­nu­nța. Vor sta pe un ou mort 75 sau 80 de zi­le.”

Pu­ii de al­că-nor­di­că se aco­mo­de­a­ză cu apa când au abia trei săp­tă­mâni și sunt prea ti­neri ca să zboa­re sau să se scu­fun­de. Tații lor îi însoțesc și le sunt ală­turi luni la rând, hră­nin­du-i și învățându-i să pes­cu­ias­că, în timp ce ma­me­le lor, ca­re au in­ves­tit mul­te ca­lo­rii în pro­du­ce­rea ouă­lor, ple­a­că sin­gu­re ca să se re­fa­că. De­vo­ta­men­tul pă­rin­tesc și di­vi­zi­u­nea ega­lă a mun­cii aduc be­ne­fi­cii. Ra­ta de suc­ces re­pro­duc­tiv a al­ce­lor din Fa­ral­lon es­te foar­te ri­di­ca­tă, de obi­cei pes­te 70%, iar aces­tea sunt une­le din­tre ce­le mai nu­me­roa­se pă­sări ma­ri­ne ca­re se înmu­lțesc în Ame­ri­ca de Nord. Deși era imen­să, co­lo­nia pe ca­re o vi­zi­tam War­zy­bok și cu mi­ne cu­prin­dea mai puțin de 5% din alce­le-nor­di­ce de pe in­su­lă.

Po­pu­lația de al­ce de astă­zi re­pre­zin­tă un fi­nal tem­po­rar fe­ri­cit pen­tru o po­ves­te lun­gă și tris­tă. Acum do­uă su­te de ani, până la trei mi­li­oa­ne de al­ce-nor­di­ce se re­pro­du­ce­au pe Insu­le­le Fa­ral­lon. În 1849, când goa­na du­pă aur a fă­cut din San Fran­cis­co un oraș pros­per, insu­le­le au devenit o țin­tă ten­tan­tă pen­tru un oraș fă­ră o in­dus­trie a căr­nii de pa­să­re. În 1851, Fa­ral­lo­ne Egg Com­pa­ny strângea de­ja o ju­mă­ta­te de mi­li­on de ouă de al­că-nor­di­că pe an pen­tru a fi vându­te bru­tă­ri­i­lor și res­tau­ran­te­lor. Vânătorii lor de ouă so­se­au pri­mă­va­ra cu bar­ca, stri­ve­au ouă­le ca­re fu­se­se­ră de­ja oua­te și tre­ce­au la co­lec­ta­rea fi­e­că­rui ou proas­păt. În ur­mă­toa­rea ju­mă­ta­te de se­col, pe Insu­le­le Fa­ral­lon au fost re­col­ta­te cel puțin 14 de mi­li­oa­ne de ouă de al­că. Fi­de­li­ta­tea pă­să­ri­lor față de lo­cu­ri­le lor de cu­i­bă­rit le fă­cea să se întoar­că, an de an, pen­tru a fi je­fu­i­te de obi­ec­tul de­vo­ta­men­tu­lui lor.

Până în 1910, au ră­mas mai puțin de 20.000 de al­ce pe insu­la prin­ci­pa­lă. Chiar și du­pă ce vână­toa­rea de ouă s-a oprit, pă­să­ri­le au că­zut vic­ti­me pi­si­ci­lor și câi­ni­lor in­tro­duși de paz­ni­cii fa­ru­lui de pe in­su­lă și mul­te au fost omo­râte pe ma­re de pe­tro­lul văr­sat din re­zer­voa­re­le na­ve­lor ca­re in­trau în Gol­ful San Fran­cis­co. Po­pu­lația de al­ce s-a re­cu­pe­rat sem­ni­fi­ca­tiv doar du­pă 1969, când insu­la prin­ci­pa­lă a devenit re­fu­giu fe­de­ral pen­tru fau­na săl­ba­ti­că. Iar apoi, în anii ’80, po­pu­lația s-a pră­bușit din nou.

Pro­ble­ma era me­to­da de pes­cu­it ne­se­lec­tiv cu­nos­cu­tă drept pes­cu­it cu set­ca. Prin tra­ge­rea unei pla­se uriașe la su­pra­fața oce­a­nu­lui se prind nu nu­mai peștii vi­zați, ci și mar­su­ini, vi­dre, țes­toa­se și pă­sări ma­ri­ne scu­fun­dă­toa­re. Astă­zi, cel puțin 400.000 de pă­sări ma­ri­ne sunt uci­se an de an în setci în între­a­ga lu­me – al­ce-nor­di­ce, pa­pa­ga­li­de-ma­re și fe­res­trași în ape­le nor­di­ce, pin­gu­ini și pe­tre­li în lar­gul coas­tei Ame­ri­cii de Sud. Nu­mă­rul anual de vic­ti­me nu­mai în rândul al­ce­lor-nor­di­ce ar pu­tea fi egal cu al ce­lor 146.000 uci­se în 1989 de scur­ge­rea de pe­trol Exxon Val­dez în Alas­ka.

Înce­pând cu ju­mă­ta­tea ani­lor ’80, mul­te sta­te ame­ri­ca­ne, in­clu­siv Ca­li­for­nia, au luat act de de­zas­trul eco­lo­gic și au im­pus res­tri­cții se­ve­re sau in­ter­di­cții to­ta­le asu­pra pes­cu­i­tu­lui cu set­că. Re­zul­ta­tul, pe insu­le­le Fa­ral­lon, a fost o crește­re brus­că a nu­mă­ru­lui de pă­sări ma­ri­ne. În ul­ti­mii 15 ani, la adă­post de pes­cu­i­tul cu set­că și li­be­re să-și va­dă de viață, alce­le-nor­di­ce și-au mă­rit de pa­tru ori po­pu­lația. Acum, sin­gu­ra ame­ni­nța­re la adre­sa su­pra­vi­ețu­i­rii lor în ar­hi­pe­lag es­te per­tur­ba­rea sur­sei lor de hra­nă de că­tre schimbările climatice sau pes­cu­i­tul ex­ce­siv.

Pe­te War­zy­bok, co­coțat în as­cun­ziș, no­ta spe­ci­i­le de pești pe ca­re alce­le din zo­na lui de stu­diu le adu­ce­au la cu­i­buri. Pen­tru un pes­car din Ca­li­for­nia că­ru­ia i se ce­re să împar­tă abun­de­nța oce­a­nu­lui

Pă­să­ri­le ma­ri­ne se re­pro­duc pe in­su­le os­ti­le și trăi­esc în ape ne­pri­mi­toa­re.

Da­că ar dis­pă­rea, câți oa­meni ar ob­ser­va mă­car?

cu pă­să­ri­le ma­ri­ne – alce­le din Fa­ral­lon con­su­mă pes­te 50.000 de to­ne de pește în fi­e­ca­re va­ră – ar­gu­men­tul pen­tru con­ser­va­rea al­ce­lor-nor­di­ce nu es­te doar unul etic sau es­te­tic. Pă­să­ri­le pe ca­re le stu­dia­ză War­zy­bok funcționează ca niște dis­po­zi­ti­ve ae­ri­e­ne de mo­ni­to­ri­za­re a zo­ne­lor de pes­cu­it, o flo­tă de dro­ne de cer­ce­ta­re vii. Co­lin­dă mii de ki­lo­me­tri pă­trați de oce­an și sunt ex­per­te în gă­si­rea lo­cu­ri­lor cu hra­nă. Fo­lo­sind doar bi­no­clul și un car­net, War­zy­bok poa­te cu­le­ge mai ief­tin da­te mai bu­ne des­pre po­pu­lați­i­le ac­tua­le de anșoa și scor­pie-de-ma­re, com­pa­ra­tiv cu o bar­că a ad­mi­nis­tra­to­ri­lor zo­ne­lor de pes­cu­it din Ca­li­for­nia.

ALCE­LE-NOR­DI­CE DIN FA­RAL­LON

sunt ce­le no­ro­coa­se. Au su­pra­vi­ețu­it ma­jo­ri­tății ame­ni­nță­ri­lor im­por­tan­te la adre­sa pă­să­ri­lor ma­ri­ne și uti­li­ta­tea lor eco­no­mi­că e fon­da­tă. În alte părți, la ni­vel glo­bal, în ul­ti­mii 60 de ani, se es­ti­me­a­ză că po­pu­lația ge­ne­ra­lă de pă­sări ma­ri­ne a scă­zut cu 70%. Ace­as­tă ci­fră es­te chiar mai nea­gră decât pa­re, de­oa­re­ce un nu­măr dis­pro­po­rți­o­nat de spe­cii de pă­sări ma­ri­ne sunt în pe­ri­col de ex­tin­cție. Din­tre ce­le 360 de pă­sări ma­ri­ne ale lu­mii, pro­po­rția de spe­cii pe­ri­cli­ta­te sau ame­ni­nța­te e mai ma­re decât în ori­ca­re alt grup com­pa­ra­bil de pă­sări. Pa­pa­ga­lii, ca grup, au pro­ble­me­le lor, dar sunt și foar­te ad­mi­rați. Pă­să­ri­le de vânat sunt va­lo­roa­se pen­tru vână­tori; vul­tu­rii și alte ră­pi­toa­re atrag ate­nția și sunt em­ble­ma­tici. Pă­să­ri­le ma­ri­ne se re­pro­duc pe in­su­le izo­la­te și os­ti­le și își pe­trec cea mai ma­re par­te a vi­eții în ape ne­pri­mi­toa­re pen­tru noi. Da­că ar dis­pă­rea cu to­tul, câți oa­meni ar ob­ser­va mă­car?

Ima­gi­nați-vă un tânăr al­ba­tros în Oce­a­nul Atlan­tic de Sud. Ur­me­a­ză vântu­ri­le cir­cum­po­la­re, plu­tind 800 km pe zi cu an­ver­gu­ra ari­pi­lor sa­le de 3 m, fo­lo­sin­du-și si­mțul ol­fac­tiv pen­tru a ur­mări mi­ro­sul de pește, de cal­mari sau crus­ta­cee aproa­pe de su­pra­fața apei. Ade­sea, cel mai bun loc pen­tru a gă­si hra­nă es­te în urma unui vas de pes­cu­it în ape adânci. Alba­tro­sul plu­tește în cer­curi în ju­rul unui trau­ler și pri­vește hao­sul de pă­sări mai mici ca­re se bat pe res­tu­ri­le de pește arun­ca­te pes­te bord. Când plon­je­a­ză în gră­ma­dă, el are un avan­taj de mă­ri­me: un ci­oc ma­siv și o an­ver­gu­ră a ari­pi­lor ca­re anu­nță

Pu­ii de pin­gu­in-afri­can cu­i­bă­resc în gua­no pe Insu­la Mer­cu­ry, în lar­gul coas­tei Na­mi­bi­ei. Pe ma­jo­ri­ta­tea in­su­le­lor din su­dul Afri­cii, un­de gua­no a fost re­col­tat in­ten­siv, cer­ce­tă­to­rii tre­bu­ie să asi­gu­re cu­i­buri ar­ti­fi­cia­le. Izo­la­rea și pan­te­le Insu­lei Mer­cu­ry au des­cu­ra­jat re­col­ta­rea de gua­no, iar pă­să­ri­le ma­ri­ne s-au strâns aici în ul­ti­mii ani, dându-le pu­i­lor un strat na­tu­ral în ca­re să își sa­pe o vi­zu­i­nă.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.