GOLFUL ALGOA AFRICA DE SUD
stângaci, se străduia să-și ia zborul sau se încăiera cu un vecin. Însă disputele se terminau la fel de brusc cum începeau, păsările reluându-și toaletarea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
„Alcele-nordice fac ce fac alcele-nordice”, a remarcat Warzybok. „Nu sunt cele mai deștepte păsări.”
Ce fac alcele e să practice devotamentul. Deși divorțul nu este ieșit din comun, ele formează legături puternice și pot trăi 30 de ani sau mai mult, întorcându-se în fiecare an la același teritoriu micuț și crescând un pui. Părinții împart în mod egal sarcinile de incubare, unul dintre ei rămânând în colonie în timp ce celălalt hoinărește peste ocean și se scufundă în apă după anșoa, scorpii-de-mare tinere sau ce mai e disponibil. Când o pasăre se întoarce dintr-o călătorie lungă de căutare a hranei, părintele care a rămas în urmă – tot mai flămând și pătat de excremente – încă ezită să părăsească oul. „Dacă n-au un ou, vor cloci o piatră sau o bucată de vegetație”, a spus Warzybok. „Vor așeza un pește pe un ou neeclozat, încercând să-l hrănească. Și nu vor renunța. Vor sta pe un ou mort 75 sau 80 de zile.”
Puii de alcă-nordică se acomodează cu apa când au abia trei săptămâni și sunt prea tineri ca să zboare sau să se scufunde. Tații lor îi însoțesc și le sunt alături luni la rând, hrănindu-i și învățându-i să pescuiască, în timp ce mamele lor, care au investit multe calorii în producerea ouălor, pleacă singure ca să se refacă. Devotamentul părintesc și diviziunea egală a muncii aduc beneficii. Rata de succes reproductiv a alcelor din Farallon este foarte ridicată, de obicei peste 70%, iar acestea sunt unele dintre cele mai numeroase păsări marine care se înmulțesc în America de Nord. Deși era imensă, colonia pe care o vizitam Warzybok și cu mine cuprindea mai puțin de 5% din alcele-nordice de pe insulă.
Populația de alce de astăzi reprezintă un final temporar fericit pentru o poveste lungă și tristă. Acum două sute de ani, până la trei milioane de alce-nordice se reproduceau pe Insulele Farallon. În 1849, când goana după aur a făcut din San Francisco un oraș prosper, insulele au devenit o țintă tentantă pentru un oraș fără o industrie a cărnii de pasăre. În 1851, Farallone Egg Company strângea deja o jumătate de milion de ouă de alcă-nordică pe an pentru a fi vândute brutăriilor și restaurantelor. Vânătorii lor de ouă soseau primăvara cu barca, striveau ouăle care fuseseră deja ouate și treceau la colectarea fiecărui ou proaspăt. În următoarea jumătate de secol, pe Insulele Farallon au fost recoltate cel puțin 14 de milioane de ouă de alcă. Fidelitatea păsărilor față de locurile lor de cuibărit le făcea să se întoarcă, an de an, pentru a fi jefuite de obiectul devotamentului lor.
Până în 1910, au rămas mai puțin de 20.000 de alce pe insula principală. Chiar și după ce vânătoarea de ouă s-a oprit, păsările au căzut victime pisicilor și câinilor introduși de paznicii farului de pe insulă și multe au fost omorâte pe mare de petrolul vărsat din rezervoarele navelor care intrau în Golful San Francisco. Populația de alce s-a recuperat semnificativ doar după 1969, când insula principală a devenit refugiu federal pentru fauna sălbatică. Iar apoi, în anii ’80, populația s-a prăbușit din nou.
Problema era metoda de pescuit neselectiv cunoscută drept pescuit cu setca. Prin tragerea unei plase uriașe la suprafața oceanului se prind nu numai peștii vizați, ci și marsuini, vidre, țestoase și păsări marine scufundătoare. Astăzi, cel puțin 400.000 de păsări marine sunt ucise an de an în setci în întreaga lume – alce-nordice, papagalide-mare și ferestrași în apele nordice, pinguini și petreli în largul coastei Americii de Sud. Numărul anual de victime numai în rândul alcelor-nordice ar putea fi egal cu al celor 146.000 ucise în 1989 de scurgerea de petrol Exxon Valdez în Alaska.
Începând cu jumătatea anilor ’80, multe state americane, inclusiv California, au luat act de dezastrul ecologic și au impus restricții severe sau interdicții totale asupra pescuitului cu setcă. Rezultatul, pe insulele Farallon, a fost o creștere bruscă a numărului de păsări marine. În ultimii 15 ani, la adăpost de pescuitul cu setcă și libere să-și vadă de viață, alcele-nordice și-au mărit de patru ori populația. Acum, singura amenințare la adresa supraviețuirii lor în arhipelag este perturbarea sursei lor de hrană de către schimbările climatice sau pescuitul excesiv.
Pete Warzybok, cocoțat în ascunziș, nota speciile de pești pe care alcele din zona lui de studiu le aduceau la cuiburi. Pentru un pescar din California căruia i se cere să împartă abundența oceanului
Păsările marine se reproduc pe insule ostile și trăiesc în ape neprimitoare.
Dacă ar dispărea, câți oameni ar observa măcar?
cu păsările marine – alcele din Farallon consumă peste 50.000 de tone de pește în fiecare vară – argumentul pentru conservarea alcelor-nordice nu este doar unul etic sau estetic. Păsările pe care le studiază Warzybok funcționează ca niște dispozitive aeriene de monitorizare a zonelor de pescuit, o flotă de drone de cercetare vii. Colindă mii de kilometri pătrați de ocean și sunt experte în găsirea locurilor cu hrană. Folosind doar binoclul și un carnet, Warzybok poate culege mai ieftin date mai bune despre populațiile actuale de anșoa și scorpie-de-mare, comparativ cu o barcă a administratorilor zonelor de pescuit din California.
ALCELE-NORDICE DIN FARALLON
sunt cele norocoase. Au supraviețuit majorității amenințărilor importante la adresa păsărilor marine și utilitatea lor economică e fondată. În alte părți, la nivel global, în ultimii 60 de ani, se estimează că populația generală de păsări marine a scăzut cu 70%. Această cifră este chiar mai neagră decât pare, deoarece un număr disproporționat de specii de păsări marine sunt în pericol de extincție. Dintre cele 360 de păsări marine ale lumii, proporția de specii periclitate sau amenințate e mai mare decât în oricare alt grup comparabil de păsări. Papagalii, ca grup, au problemele lor, dar sunt și foarte admirați. Păsările de vânat sunt valoroase pentru vânători; vulturii și alte răpitoare atrag atenția și sunt emblematici. Păsările marine se reproduc pe insule izolate și ostile și își petrec cea mai mare parte a vieții în ape neprimitoare pentru noi. Dacă ar dispărea cu totul, câți oameni ar observa măcar?
Imaginați-vă un tânăr albatros în Oceanul Atlantic de Sud. Urmează vânturile circumpolare, plutind 800 km pe zi cu anvergura aripilor sale de 3 m, folosindu-și simțul olfactiv pentru a urmări mirosul de pește, de calmari sau crustacee aproape de suprafața apei. Adesea, cel mai bun loc pentru a găsi hrană este în urma unui vas de pescuit în ape adânci. Albatrosul plutește în cercuri în jurul unui trauler și privește haosul de păsări mai mici care se bat pe resturile de pește aruncate peste bord. Când plonjează în grămadă, el are un avantaj de mărime: un cioc masiv și o anvergură a aripilor care anunță