COASTA PACIFICĂ PERU
100.000 de albatroși. Asta afectează destul de mult speciile numeroase, precum pufinul-negricios. Însă multe specii de albatroși, care ajung încet la maturitate și de obicei se reproduc numai o dată la doi ani, sunt amenințate de extincție. Și, oricât de dăunătoare sunt practicile moderne de pescuit, există o amenințare chiar mai mortală cu care se confruntă păsările marine.
PE INSULA GOUGH, o masă de rocă vulcanică de 65 km2 din Oceanul Atlantic de Sud, trăiesc milioane de păsări marine care se reproduc, inclusiv întreaga populație mondială de pufin-atlantic și aproape toate perechile de albatros-urlător, specie grav periclitată. Ross Wanless a mers prima oară pe Gough în 2003, ca doctorand, după ce alți cercetători au raportat că un număr alarmant de mic de petreli și albatroși erau pui cu pene. Se știa că șobolanii și pisicile, pe care oamenii i-au introdus pe insule din toată lumea, vânează excesiv păsări marine. Dar nu existau șobolani sau pisici pe Gough, ci numai șoareci. Folosind camere video și lumini infraroșii, Wanless a înregistrat ce le făceau șoarecii puilor de petrel. „Soarele apunea și un șoarece a ieșit în vizuina petrelului. A ezitat, apoi a început să muște din pui. Au venit alți șoareci și am fost martor la acest atac nebunesc, dezgustător.
Când treaba a devenit sângeroasă, șoarecii au devenit tot mai entuziasmați. Uneori, erau patru sau cinci care se întreceau pentru rană, lipăiau sângele și intrau să-i mănânce organele interne ale puiului”, a spus el.
Pentru că au evoluat fără prădători tereștri, păsările marine nu au apărare împotriva șoarecilor. Un petrel în vizuina sa întunecoasă nici nu poate vedea ce se întâmplă cu puiul său, iar unui albatros pe cuib îi lipsește instinctul de a recunoaște șoarecii drept amenințări. În 2004, Wanless a remarcat 1.353 de eșecuri reproductive în rândul albatroșilor-urlători din Gough, majoritatea în urma capturării de către prădători, și numai în jur de 500 de reușite. În anii mai recenți, eșecul a fost de până la 90%. În rândul tuturor speciilor de păsări marine din Gough, șoarecii ucid acum două milioane de pui în fiecare an, iar multe din aceste specii pierd și adulți în zonele de pescuit. Mortalitatea anuală în rândul albatroșilor-urlători adulți de pe mare a crescut la 10% – de peste trei ori rata mortalității naturale. 10% mortalitate a adulților plus 90% eșec reproductiv reprezintă o formulă pentru extincție.
Declinul catastrofal al populațiilor de păsări marine are multe cauze. Din cauza pescuitului excesiv de anșoa și alți pești mici, pinguinii, corbii-de-mare și cormoranii nu mai au energia necesară să se reproducă. Schimbările climatice, care modifică curenții oceanici, deja par să provoace eșecul reproductiv în rândul pufinilor din Islanda, iar păsările care cuibăresc pe insulele de altitudine joasă sunt vulnerabile în fața nivelurilor în creștere ale mării. Poluarea cu plastic, îndeosebi în Oceanul Pacific, înfundă burțile păsărilor marine, care rămân flămânde după hrană adevărată. Iar reapariția populațiilor de mamifere marine – în alte privințe, o poveste de succes ecologic – a făcut ca mai multe foci să mănânce pinguini tineri, mai mulți lei de mare să împingă cormoranii afară din locurile lor de împerechere și mai multe balene să se întreacă pentru pradă cu păsările scufundătoare.
Însă amenințarea numărul unu pentru păsările marine sunt prădătorii introduși: șobolanii, pisicile și șoarecii care năpădesc insulele unde se reproduc acestea. Asta este vestea proastă. Vestea bună este că speciile invazive sunt o problemă cu soluții realizabile. Organizații precum Island Conservation, o entitate nonprofit cu sediul în California, au perfecționat utilizarea elicopterelor și a tehnologiei GIS pentru a ținti mamiferele prădătoare cu momeli otrăvite.
Cel mai ambițios efort de eradicare a rozătoarelor a fost organizat de South Georgia Heritage Trust. Insula Georgia de Sud, la vreo 1.500 km de Peninsula Antarctică, este locul de împerechere a, poate, 30 de milioane de păsări marine; fără șobolani și șoareci, insula ar putea găzdui cu ușurință un număr triplu. Între 2011 și 2015, cu un cost de peste 10 milioane de dolari, trei elicoptere au traversat fiecare zonă lipsită de gheață din Georgia de Sud, aruncând momeală. Din 2015, pe insulă nu a mai fost detectat niciun șobolan sau șoarece viu.
Acum sunt planificate eforturi similare pentru Insula Gough, în 2019, și pentru Insula Marion din Africa de Sud, în 2020. Păsările marine sunt o combinație tulburătoare de vulnerabilitate și duritate extreme. Un albatros-urlător de 10 kg nu poate
Păsările marine sunt o combinație de vulnerabilitate și duritate. Un albatros nu
poate împiedica un șoarece să îi mănânce puii.
împiedica un șoarece de 30 g să-i mănânce puii și totuși el prosperă în apa sărată rece, bătut de vânturi brutale, și poate intimida un pescăruș mare. Datorită longevității sale, acesta poate supraviețui eșecului reproductiv 20 de ani, apoi să producă pui, odată ce pericolul la adresa cuibului său este eliminat.
„Păsările marine se refac bine”, mi-a spus Nick Holmes, directorul științific al Island Conservation. „Rezolvarea amenințării terestre îi face mai rezistenți la toate celelalte amenințări.” Când Island Conservation și partenerii săi au eliminat șobolanii de pe Insula Anacapa din California, la sud de Santa Barbara, rata succesului de eclozare a alcei-de-California (o mică rudă a alcei-nordice) a sărit imediat de la 30% la 85%. Alcele-de-California sunt acum în siguranță în Anacapa și s-au observat furtunari-gri care s-au reprodus acolo pentru prima oară.
PENTRU A ÎMPIEDICA EXTINCȚIA unei specii, mai întâi trebuie să știi că există. Ai nevoie de dovezi vizuale, iar păsările marine sunt deosebit de pricepute în a le ascunde. Să ne gândim la povestea speciei furtunarului-relict. În 1867, un vas de cercetare italian, Magenta, a împușcat un singur specimen dintr-un petrel mare, cenușiu cu alb, în Pacificul de Sud. Timp de mai bine de un secol, acesta a rămas singura dovadă științifică a existenței speciei. Dar invizibilitatea este tentantă, iar în 1969, David Crockett, ornitolog amator, a mers pe Insulele Chatham din Noua Zeelandă pentru a căuta pasărea. Deși o mare parte din insula principală a Chatham fusese defrișată pentru pășunat de către fermierii europeni și maori, colțul sud-vestic era încă împădurit și existau grămezi de oase de petrel neidentificat în mormanele de gunoi ale unei populații polineziene, moriori, care se stabiliseră pe insule cu secole în urmă. Crockett citise relatări despre moriori moderni care prindeau și mâncau un petrel mare, cunoscut local drept taiko, chiar și în 1908. El bănuia că taiko era furtunarul-relict și că era posibil să mai cuibărească în vizuini în pădure.
Suprafața de pădure de pe care moriori prinseseseră taiko era deținută de un crescător de oi de origine maori, Manuel Tuanui. Inspirat de