INSU­LE­LE CHAT­HAM NO­UA ZE­E­LAN­DĂ

National Geographic Romania - - PIERDUTE PE MARE -

per­spec­ti­va de a des­co­peri o pa­să­re in­di­ge­nă pi­er­du­tă pe pă­mântul lor, Tua­nui și fi­ul lui ado­les­cent, Bruce, l-au aju­tat pe Croc­kett în cău­tă­ri­le sa­le asi­due, co­lin­dând pă­du­rea du­pă vi­zu­ini și in­sta­lând re­flec­toa­re pen­tru a atra­ge pă­să­ri­le ma­ri­ne ca­re zboa­ră noaptea. Du­pă Bruce, Croc­kett era „un tip ci­u­dat ca­re aler­ga du­pă un tai­po [un cu­vânt maori pen­tru fan­to­mă]”. Când Bruce s-a că­să­to­rit cu o tână­ră de pe o in­su­lă înve­ci­na­tă, Liz Gre­go­ry-Hunt, ace­as­ta a fost prin­să în mi­si­u­nea fa­mi­li­ei lui. „Ești tras în vârtej și de­vi­ne viața ta”, mi-a spus Liz.

În noaptea de 3 ia­nua­rie 1973, Croc­kett a fost răs­plă­tit. Sub lumina re­flec­to­ru­lui a vă­zut pa­tru pă­sări ca­re co­res­pun­de­au des­cri­e­rii unui fur­tu­nar-re­lict: do­va­da vi­zua­lă. Dar el voia și să-i cap­tu­re­ze și să le gă­se­as­că cu­i­bul, iar asta era chiar mai greu decât să-i va­dă. Au mai tre­cut cinci ani până când Bruce și Liz, ple­când de la fer­mă cu mași­na în oraș, au fost opriți pe drum de că­tre un un­chi al lui Bruce ca­re le-a dat ves­tea: „Toc­mai au prins doi tai­ko”. Au tre­cut alți ze­ce ani până când o echi­pă de cer­ce­tă­tori a reușit să lo­ca­li­ze­ze do­uă vi­zu­ini de tai­ko ac­ti­ve în pădure, ur­mă­rind prin ra­dio pă­sări cap­tu­ra­te.

Pen­tru fa­mi­lia Tua­nui, aces­ta era doar înce­pu­tul. Sin­gu­rul loc de re­pro­du­ce­re cu­nos­cut al tai­ko se afla pe pă­mântul lor, iar pa­să­rea tre­bu­ia pro­te­ja­tă de ame­ni­nță­ri­le ca­re aproa­pe o împin­se­se­ră la dis­pa­riție. Au fost pu­se cap­ca­ne pen­tru pi­sici și opo­su­mi în ju­rul vi­zu­i­ni­lor, iar Ma­nuel Tua­nui, într-o mișca­re con­si­de­ra­tă „de­men­tă” de că­tre ve­ci­nii lui, a do­nat apro­xi­ma­tiv 1.200 ha de re­gi­u­ne săl­ba­ti­că gu­ver­nu­lui Noii Ze­e­lan­de, ca­re a îngră­dit cea mai ma­re par­te a te­re­nu­lui împo­tri­va oi­lor și a vi­te­lor. În câți­va ani, da­to­ri­tă efor­tu­ri­lor fa­mi­li­ei lui, nu­mă­rul de pe­re­chi de tai­ko des­pre ca­re se știa că se re­pro­duc în pădure a înce­put să cre­as­că; astă­zi, se me­nți­ne la pes­te 20.

Într-o zi fi­er­bin­te din ia­nua­rie, m-am ală­tu­rat unui spe­cia­list bri­ta­nic în pă­sări ma­ri­ne, Da­ve Boy­le, și unei vo­lun­ta­re bri­ta­ni­ce, Gi­sel­le Ea­gle, într-o lun­gă că­lă­to­rie la vi­zu­i­na unei fe­me­le de tai­ko, cu­nos­cu­tă de ei ca S64. Ace­as­ta clo­cea un ou fer­ti­li­zat de un mas­cul ca­re trăi­se în zo­nă timp de 18 se­zoa­ne înain­te să atra­gă o par­te­ne­ră. Boy­le voia s-o exa­mi­ne­ze pe S64 înain­te ca oul ei să eclo­ze­ze și ca ea să înce­a­pă să pe­tre­a­că mai mult timp cău­tând hra­nă pe ma­re. „Nu se poa­te ști ce vârstă are”, a spus el. „S-ar pu­tea să se fi re­pro­dus altun­de­va cu un alt par­te­ner sau ar pu­tea fi foar­te tână­ră.”

Te­re­nul era ac­ci­den­tat, pă­du­rea dea­să și pe alo­curi mlăști­noa­să. Vi­zu­i­na lui S64 era vârâtă într-o pan­tă abrup­tă aco­pe­ri­tă cu un strat dens de fe­ri­gi și li­ti­e­ră. Boy­le a înge­nun­che­at și a scos ca­pa­cul unei cu­tii de cu­i­bă­rit sub­te­ra­ne, din lemn, in­sta­la­tă în pre­a­la­bil în spa­te­le vi­zu­i­nii. Privind înăun­tru, a clă­ti­nat din cap cu tris­tețe. „Se pa­re că pu­i­ul s-a blo­cat în tim­pul eclo­ză­rii.”

Moar­tea pu­i­lor nu es­te ieși­tă din co­mun, mai ales da­că ma­ma es­te tână­ră și lip­si­tă de ex­pe­ri­e­nță, dar fi­e­ca­re eșec re­pro­duc­tiv es­te un ob­sta­col pen­tru o spe­cie a că­rei po­pu­lație to­ta­lă es­te încă în jur de 200. Boy­le a întins mâna în cu­tie și a scos-o pe S64. Era ma­re pen­tru un pe­trel, dar pă­rea mi­că în mâi­ni­le lui și ha­bar nu avea ce ra­ră și preți­oa­să era; s-a vânzo­lit și a încer­cat să îl muște pe Boy­le înain­te ca aces­ta să o pu­nă într-un sac de pânză. Ca s-o des­cu­ra­je­ze să mai stea în pre­aj­ma vi­zu­i­nii, el a scos pu­i­ul mort și găoa­cea rup­tă ca­re îi blo­ca­se pi­ci­oa­re­le. Lu­crând cu Ea­gle, a fi­xat apoi un inel pe pi­ci­o­rul lui S64, a înțe­pat-o cu un ac ca să ex­tra­gă un eșan­ti­on ADN și i-a in­jec­tat un mi­cro­cip sub pi­e­lea de pe spa­te.

„N-are o zi bu­nă”, a spus Ea­gle.

„Oda­tă ce are un mi­cro­cip în ea, nu va mai tre­bui s-o atin­gem vre­o­da­tă”, a spus Boy­le.

Puți­nii tai­ko ca­re au su­pra­vi­ețu­it du­pă secole în ca­re au fost vânați de pră­dă­tori și și-au pi­er­dut ha­bi­ta­tul cu­i­bă­re­au în adâncul pă­du­rii pen­tru că era re­la­tiv si­gur, nu pen­tru că era un loc op­tim. Pen­tru a-și lua zbo­rul, chiar și tai­ko adu­lți tre­bu­ie să se ur­ce într-un co­pac, iar unui pui că­ru­ia i-au cres­cut pe­ne­le îi poa­te lua mai mul­te zi­le să răz­ba­tă afa­ră din pădure, o lup­tă ca­re îl poa­te lă­sa prea slă­bit ca să su­pra­vi­ețu­ias­că pe oce­an. Când fa­mi­lia Tua­nui a cre­at o or­ga­ni­zație ofi­cia­lă, Chat­ham Islan­ds Tai­ko Trust, în 1998, unul din­tre sco­puri a fost să strângă bani din afa­ra insu­lei pen­tru o zo­nă îngră­di­tă pro­te­ja­tă de pră­dă­tori, mai aproa­pe de apă. Zo­na îngră­di­tă, nu­mi­tă Swe­et­wa­ter, a fost ter­mi­na­tă în 2006 și mu­lți din­tre pu­ii ca­re se nasc acum în pădure sunt tran­sfe­rați aco­lo înain­te de a le crește pe­ne­le pen­tru „a im­pri­ma” lo­cul în me­mo­ria lor și a-i încu­ra­ja să se întoar­că aco­lo pen­tru re­pro­du­ce­re. Pri­mul tai­ko tran­sfe­rat s-a întors în 2010; între timp, s-au mai întors mu­lți alții.

Tai­ko Trust a tran­sfe­rat și pui de fur­tu­na­rChat­ham, o pa­să­re mai mi­că și aproa­pe la fel de ame­ni­nța­tă ca tai­ko, de pe o in­su­lă din apro­pi­e­re de Swe­et­wa­ter, ca să-i ofe­re spe­ci­ei o alter­na­ti­vă si­gu­ră pen­tru cu­i­bă­rit. Pen­tru a con­so­li­da po­pu­lația de al­ba­tros-Chat­ham, o spe­cie a că­rei sin­gu­ră co­lo­nie es­te pe Te Ta­ra Koi Koia, un con strâmt de stâncă cu­nos­cut și ca Pi­ra­mi­da, trus­tul a tran­spor­tat 300 de pui într-o a do­ua zo­nă îngră­di­tă pro­te­ja­tă de pră­dă­tori, pe insu­la prin­ci­pa­lă, deasupra

fa­le­ze­lor mai­es­tu­oa­se de la fer­ma Tua­nui. „Pen­tru ca trus­tul să su­pra­vi­ețu­ias­că, știam că tre­bu­ie să ne îndrep­tăm ate­nția și că­tre alte spe­cii”, a spus Liz Tua­nui. Liz a pe­tre­cut până acum pa­tru de­ce­nii în vârtej. E preșe­din­ta Tai­ko Trust, iar ea și Bruce au îngră­dit 13 su­pra­fețe de pădure în to­tal, șap­te pe chel­tu­ia­la pro­prie. Acest lu­cru a adus be­ne­fi­cii atât pă­să­ri­lor ma­ri­ne, cât și spe­ci­i­lor te­res­tre in­di­ge­ne – splen­di­dul po­rum­bel-Chat­ham, când­va în pra­gul dis­pa­riți­ei pe insu­la prin­ci­pa­lă, nu­mă­ră acum pes­te o mie de in­di­vi­zi –, dar Bruce pre­fe­ră să su­bli­ni­e­ze si­ner­gia din­tre con­ser­va­re și agri­cul­tu­ră. Îngră­di­rea pă­du­rii, mi-a spus el, pro­te­je­a­ză, de ase­me­nea, căi­le na­vi­ga­bi­le, îi adă­pos­tește ani­ma­le­le în tim­pul fur­tu­ni­lor și îl aju­tă să își strângă mai ușor oi­le. Când l-am pre­sat să ex­pli­ce de ce o fa­mi­lie ca­re creștea oi își asu­ma­se po­va­ra de a sal­va trei din­tre ce­le mai ra­re pă­sări ma­ri­ne ale lu­mii, cu un cost atât de ma­re în mun­că și bani, el a obi­ec­tat ri­di­când din umeri. „Da­că nu o fă­ce­am noi, nu avea să o fa­că ni­meni altci­ne­va”, a spus el. „Gă­si­rea exem­pla­re­lor de tai­ko a fost un efort uriaș. Fă­cea par­te din noi, dar și din Chat­ham.”

„E gro­zav”, a spus Liz. „Acum nu­mă­rul ce­lor ca­re își pro­te­je­a­ză re­gi­u­nea săl­ba­ti­că es­te de ze­ce ori mai ma­re decât acum 25 de ani.”

„Da­că nu o fa­cem noi, va fi și mai greu pen­tru ge­ne­rația următoare”, a spus Bruce.

Mi s-a pă­rut că di­fe­re­nța cru­cia­lă între Insu­le­le Chat­ham și lu­mea în ca­re trăim cei mai mu­lți din­tre noi es­te că lo­cu­i­to­rii in­su­le­lor nu sunt ne­voiți să se chi­nu­ias­că să își ima­gi­ne­ze pă­sări ma­ri­ne. Zo­na îngră­di­tă de lângă fa­le­ză, pro­te­ja­tă de pră­dă­tori, la ca­re ti­ne­rii al­ba­troși-Chat­ham vor re­ve­ni în cu­rând pen­tru a-și cur­ta pe­re­chi­le, e la do­uă ore cu bar­ca până la Te Ta­ra Koi Koia. Aco­lo, pe pan­te ameți­toa­re, deasupra va­lu­ri­lor oce­a­nu­lui al­bas­tru ca­re se lo­vesc de stânci­le aco­pe­ri­te de va­rec, pă­ri­nții de al­ba­tros Di­o­me­dea me­la­nop­hris au gri­jă de pu­ii lor ce­nușii și pu­foși. Deasupra, atât de mu­lți încât îți de­ru­te­a­ză si­mțul pro­po­rți­ei și nu par mai mari decât pes­că­rușii, al­ba­troșii zboa­ră în cerc și plu­tesc pe vânt cu ari­pi­le lor imen­se. Foar­te puțini oa­meni îi vor ve­dea vre­o­da­tă.

Îngri­jo­rați că al­ba­troșii-Chat­ham se ba­ze­a­ză pe un sin­gur loc de împe­re­che­re, Da­ve Boy­le (mai sus) și co­le­gii de la Chat­ham Islan­ds Tai­ko Trust au cre­at un altul pe insu­la prin­ci­pa­lă. Pu­ii sunt mu­tați de la Te Ta­ra Koi Koia, așe­zați pe cu­i­buri în ghi­ve­ce de flori între adu­lți fa­lși și hră­niți cu pește până le cresc pe­ne­le. Da­că to­tul mer­ge bi­ne, pă­să­ri­le se vor întoar­ce într-o zi să pu­nă ba­ze­le unei noi co­lo­nii.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.