Pierdute în largul mării
Păsările marine suferă pierderi catastrofale. Ca să le salvăm, trebuie să începem să le cunoaștem mai bine.
Specii rar văzute de păsări marine suferă un declin important al populațiilor.
Oare vor supraviețui?
În apă rece și pe orice vreme, furtunarul-gri – un animal cu sânge cald care cântărește sub 40 g – caută între valuri pești micuți și nevertebrate oceanice. Fâlfâind din aripi cu picioarele atârnate, cu degetele atingând suprafața, dă impresia că merge pe apă precum Petru în Biblie.
Deși furtunarii, ca grup, sunt unele dintre cele mai numeroase și răspândite păsări din lume, furtunarii-gri sunt rari și se găsesc numai în apele Californiei. Au un miros puternic și distinctiv de mosc; îi poți mirosi în ceață. Se simt cel mai în largul lor pe apă, dar, ca toate păsările, au nevoie să stea pe uscat ca să-și depună ouăle și să-și crească puii. Pentru asta, preferă insulele netulburate. Ca să scape de atenția prădătorilor, își fac cuib sub pământ, în vizuini sau crăpături în stâncă și umblă doar noaptea.
În Refugiul Național pentru Fauna Sălbatică de pe Insulele Farallon, la 50 km de podul Golden Gate din San Francisco, un grup de artiști locali a construit un fel de iglu nefinisat, din bucăți de beton din ruinele unor clădiri vechi de pe insula principală. O ușă mică în sculptură permite accesul la un spațiu strâmt căptușit cu plexiglas. Dacă ai intra într-o noapte de vară și ai aprinde o lumină roșie (care deranjează păsările mai puțin decât lumina albă), ai putea vedea un furtunar-gri clocind răbdător pe fundul unei crăpături, parcă și mai mic și mai fragil decât arată pe apă. Ai putea auzi cântecul nocturn al unuia dintre vecinii săi ascunși, un tors ușor și melodios care răzbate dintre stânci ca un glas din altă lume: lumea păsărilor marine, care cuprinde două treimi din planeta noastră, dar este, în cea mai mare parte, invizibilă pentru noi.
Până de curând, invizibilitatea era un avantaj pentru păsările marine, o manta de protecție. Dar
Imaginați-vă pasăre zveltă, o de
un gri șobolan,
nu mai mare
decât un graur,
care își petrece
cea mai mare parte a vieții pe oceanul deschis.
acum, când prădătorii invazivi și pescuitul comercial le amenință existența, au nevoie ca oamenii să le protejeze; și este greu să-ți pese de animale pe care nu le vezi.
ASTĂZI, INSULELE FARALLON sunt un mic portal spre trecut, când păsările marine erau numeroase pretutindeni. Peste o jumătate de milion de păsări cuibăreau în refugiu când am vizitat insula principală în iunie 2017. Pe pantele abrupte și terenul plan cu vegetație rară, înconjurate de apa de un albastru intens tulburată de foci și lei-demare, se aflau papagali-de-mare, alce-porumbel și cormorani, mici alce-de-Aleutine grăsuțe, alce-rinocer cu coarne ciudate și, după părerea mea, mult prea mulți pescăruși-californieni. Puii de pescăruși eclozau și era imposibil să umbli fără să-i înfurii pe părinți, care țipau la un volum care rănea urechile și săreau în aer pentru a-i bombarda pe intruși cu excremente urât mirositoare.
Pescărușii-californieni erau un chin care merita îndurat pentru a ajunge la coloniile de alce-nordice ale insulei. Într-o dimineață, Pete Warzybok, biolog la Point Blue, grupul de conservare care ajută Serviciul pentru Pești și Specii Sălbatice din SUA să monitorizeze speciile sălbatice din Farallon, m-a condus la un ascunziș din placaj care dădea spre o metropolă de alcă-nordică. Ca un covor de piper măcinat grosier, 20.000 de păsări alb-negre acopereau o limbă înclinată de stâncă ce se termina cu niște faleze stropite de valuri. Alcele stăteau umăr la umăr, cu ciocuri ascuțite, asemenea unor pinguini și incubau un ou sau păzeau un pui micuț pe porțiuni de doar 150 cm2. Colonia avea un aer de muncă în tăcere. Erau izbucniri ocazionale de cloncănit blând, iar pescărușii-californieni amenințători continuau să plutească deasupra, scrutând după oportunități de mic dejun și, uneori, o alcă ateriza