Pri­viri uci­gă­toa­re

National Geographic Romania - - Explorează - TEXT ŞI FO­TO: JOEL SARTORE

AAFLAT ÎN MI­SI­U­NE ÎNTR-O PEŞTERĂ CU LI­LI­ECI ŞI ŞER­PI, UN FO­TO­GRAF A CRE­ZUT CĂ ŞTIE RIS­CU­RI­LE. ÎNSĂ VIA­ŢA LUI A FOST CU ADE­VĂ­RAT PU­SĂ ÎN PE­RI­COL DE-ABIA DU­PĂ CE A IEŞIT.

ACUM CÂŢI­VA ANI, aflat în mi­si­u­ne pen­tru National Geographic, m-am aven­tu­rat într-o peşteră din Ugan­da ca să fo­to­gra­fi­ez un cu­ib cu aproa­pe 100.000 de câi­niz­bu­ră­tori-egip­teni. Li­li­e­cii sunt foar­te răs­pândi­ţi în toa­tă Afri­ca, însă ace­as­tă peşteră era de­o­se­bi­tă – avea for­ma unui arc, iar în am­be­le ca­pe­te stră­lu­cea lu­mi­na. Ta­va­nul de stâncă era jos, ce­ea ce însem­na că li­li­e­cii ur­mau să fie aproa­pe, deci îi pu­te­am fo­to­gra­fia des­tul de uşor. Ca mă­su­ră de pre­cau­ţie, pur­tam o mas­că pen­tru res­pi­ra­ţie. Cre­de­am că sin­gu­rul pe­ri­col re­al erau pi­to­nii şi co­bre­le-de -pă­du­re ca­re alu­ne­cau pe par­do­se­a­la peş­te­rii, vânând li­li­eci că­zu­ţi. Eram în per­fec­tă si­gu­ran­ţă da­că mă ui­tam cu aten­ţie pe un­de calc. Sau cel pu­ţin aşa cre­de­am.

Du­pă ce am lu­crat câte­va ore, am ieşit din peşteră în amurg, mi-am împa­che­tat echi­pa­men­tul şi am înce­put lun­gul tra­seu pe jos, până la şo­sea. Eram mur­dar şi epu­i­zat, dar foar­te încântat de fo­to­gra­fi­i­le fă­cu­te şi de fap­tul că li­li­e­cii nu pă­ru­se­ră de­ran­ja­ţi de pre­zen­ţa mea.

Eram la câte­va su­te de pa­şi de peşteră şi toc­mai îmi sco­se­sem mas­ca şi oche­la­rii când am au­zit dea­su­pra ca­pu­lui meu o zar­vă uria­şă – su­ne­tul a o mie de ju­că­rii cu cheie de­clan­şa­te de­o­da­tă. Asu­pra mea s-a abă­tut apoi o ra­fa­lă de vânt cu iz de amo­niac când li­li­e­cii din peşteră au nă­vă­lit afa­ră şi au um­plut înse­ra­rea ca să-şi înce­a­pă vână­toa­rea noc­tur­nă.

M-am ui­tat în sus doar o se­cun­dă şi am prins o ple­aş­că de gua­no fix în ochi­ul stâng. Era fi­er­bin­te şi am sim­ţit cum mă ar­de. Mi-am dat ime­diat se­a­ma că era o for­mă de „con­tact umed”, poa­te la fel de pe­ri­cu­los ca o muş­că­tu­ră. De zeci de ani fac fo­to­gra­fii cu ani­ma­le şi ştiu cum stă tre­a­ba: nu ur­şii şi leii îţi vin de hac, ci ches­ti­i­le mă­run­te. Am avut lar­ve de stre­che cu­i­bă­ri­te în pi­e­lea de pe mâini şi spa­te. Apoi a fost leiş­ma­ni­o­za mu­co-cu­ta­na­tă, o boa­lă pro­vo­ca­tă de un

pa­ra­zit ca­re se hră­neş­te cu car­ne vie. Pen­tru asta am fă­cut o lu­nă de chi­mi­o­te­ra­pie. Pă­ri­nȚii mei trăiau într-o te­roa­re ab­so­lu­tă de fi­e­ca­re da­tă când ple­cam la tro­pi­ce.

Întors în ta­bă­ră, am con­tac­tat ime­diat fi­lia­la din Ugan­da a Cen­tru­lui SUA pen­tru Pre­veni­rea şi Con­tro­lul Bo­li­lor ca să aflu da­că agenȚia ştia da­că – şi ce anu­me – ar pu­tea tran­smi­te li­li­e­cii în ma­te­rie de bo­li. La ca­pă­tul fi­ru­lui, ci­ne­va a fă­cut o pau­ză lun­gă. „N-ar fi tre­bu­it să vă du­ceȚi aco­lo”, mi-a spus omul. „În peş­te­ra aia cir­cu­lă Mar­burg.”

Vi­ru­sul Mar­burg înse­am­nă o moar­te cum­pli­tă, ori­bi­lă. Pro­voa­că fe­bră he­mo­ra­gi­că (sânge­re­zi pes­te tot) si­mi­la­ră cu cea pro­vo­ca­tă de Ebo­la (nu­mai că une­ori te omoa­ră mai ra­pid). Nu exis­tă me­to­de sim­ple de tes­ta­re ca să afli da­că ai o in­fe­cȚie cu Mar­burg. Simp­to­me­le ur­mau să apa­ră în trei zi­le până la trei săp­tă­mâni: du­reri de cap se­ve­re, blo­caj la ni­ve­lul or­ga­ne­lor in­ter­ne şi o fe­bră de­vas­ta­toa­re, atât de cum­pli­tă încât nu ave­am să-mi mai amin­tesc prea multe – asta, în caz că scă­pam cu viaȚă. În anu­mi­te epi­de­mii, nu­mă­rul de mo­rȚi fu­se­se chiar şi de . Dar şan­se­le me­le de su­pra­vi­eȚu­i­re ave­au să se îmbu­nă­tăȚe­as­că, foar­te pro­ba­bil, în Sta­te­le Uni­te. „Du­ceȚi-vă aca­să acum”, mi-a spus omul, „înain­te să ris­caȚi să de­veniȚi con­ta­gi­os”.

Întors în Ne­bras­ka, am in­trat în ca­ran­ti­nă la mi­ne aca­să, într-un mic dor­mi­tor de la man­sar­dă. Pen­tru pri­ma da­tă am înce­put să mă gândesc fă­ră înce­ta­re la moar­te. Îmi amin­tesc că afa­ră era soa­re, pă­să­ri­le cântau şi ca­mi­o­nul de gu­noi tre­cea cu zgo­mot asur­zi­tor prin car­ti­er, câi­ne­le lă­tra la poş­taş. Între­a­ga lu­me se pur­ta efec­tiv de par­că nu era ni­mic în ne­re­gu­lă. Mă între­bam: „Oa­re nu ştiu ce se întâmplă aici ?” Nu, si­gur că nu. Da­că ar fi şti­ut, ar fi de­venit o şti­re de in­te­res naȚi­o­nal.

Timp de trei săp­tă­mâni am stat la dis­ta­nȚă de fa­mi­lia mea. Am ur­mă­rit fes­ti­vi­ta­tea de zi­ua fi­i­cei me­le din par­tea ce­a­lal­tă a ho­lu­lui. Îmi gă­se­am mânca­rea pe o ta­vă, lângă uşă. Dar nu mâncam prea mult. Doar stă­te­am şi mă între­bam: „Oa­re mi-e cald? Mă doa­re ca­pul? Poa­te? Poa­te nu?” Îmi luam tem­pe­ra­tu­ra de vreo de ori pe zi. La cel mai mic semn de fe­bră, tre­bu­ia să mă duc ur­gent la cel mai apro­piat spi­tal, aflat la doar câȚi­va ki­lo­me­tri dis­ta­nȚă, un­de ave­au o încă­pe­re cu pre­si­u­ne ne­ga­ti­vă a ae­ru­lui (ca să nu la­se vi­ru­sul să zbur­de li­ber). To­tul era pre­gă­tit şi re­zer­vat pe nu­me­le meu. În încă­pe­rea res­pec­ti­vă, îmi ima­gi­nam, ur­ma să fie pro­ba­bil şi un cort cu pre­si­u­ne ne­ga­ti­vă, ca­re să-mi încon­joa­re pa­tul ca să mă izo­le­ze şi mai bi­ne de lu­mea încon­ju­ră­toa­re.

Până atunci, acest proi­ect le­gat de spe­ci­i­le săl­ba­ti­ce din Rif­tul Alber­ti­ne al Afri­cii fu­se­se un tra­seu in­ci­tant. Insta­la­sem ca­me­re cu sen­zori de de­clan­şa­re la lo­cu­ri­le de adă­pat şi pe le­şuri, sur­prin­zând ima­gini cu hi­po­po­ta­mi, hi­e­ne şi le­o­par­zi de la doar câȚi­va cen­ti­me­tri dis­ta­nȚă. Urmă­ri­sem cer­co­pi­te­cii-ver­zi cum îmi fu­rau mânca­rea de sub nas. Fu­se­sem ata­cat de un ele­fant, un leu şi o go­ri­lă de mun­te.

Dar asta se întâmpla­se atunci şi aco­lo, la o lu­me dis­ta­nȚă. Acum şi aici, în Lin­coln, Ne­bras­ka, tim­pul de-abia se târa în că­mă­ruȚa mea. Mă între­bam da­că fo­to­gra­fi­i­le erau su­fi­ci­ent de bune. Mă între­bam ce fo­to­gra­fii ra­ta­sem ne­ră­mânând în Ugan­da până la fi­na­lul proi­ec­tu­lui. Dar, mai mult de­cât atât, mă între­bam da­că, du­pă ce scă­pam de greu, ave­am să apre­ci­ez tot ce­ea ce ave­am: fa­mi­lia mea, viaȚa mea şi pri­vi­le­gi­ul ab­so­lut de a încer­ca să sal­vez ul­ti­me­le lo­curi săl­ba­ti­ce din lu­me cu aju­to­rul fo­to­gra­fi­ei. Încă nu-mi vi­ne să cred că am avut şan­sa să-mi câştig astfel exis­te­nȚa.

În zi­ua , când ca­ran­ti­na s-a încheiat fă­ră vreun semn de boa­lă, am ieşit în sfârşit din ca­me­ră. M-am aşe­zat la ci­nă, pen­tru pri­ma da­tă de când ple­ca­sem în Afri­ca. SoȚia mea, Kat­hy, şi cei trei co­pii ai noş­tri erau cu toȚii aco­lo. Pre­gă­te­au o ma­să spe­cia­lă ca să săr­bă­to­rim. Şi apoi ci­ne­va a por­nit un blen­der. O cli­pă doar, ca­me­ra s-a um­plut de su­ne­te­le a o mie de li­li­eci în zbor. Am strâns ochii pen­tru ori­ce even­tua­li­ta­te.

Pen­tru un ar­ti­col des­pre fau­na din Rif­tul Alber­ti­ne din Afri­ca, Joel Sartore a fo­to­gra­fiat cânii-zbu­ră­tori-egip­teni într-o pește­ră din Ugan­da. La fi­na­lul zi­lei, când a ieșit afa­ră și și-a scos echi­pa­men­tul, și-a pus viața în pe­ri­col doar arun­când o pri­vi­re spre cer.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.