Ur­me­le de cau­ci­u­curi din pă­mântul roșu ca sânge­le sunt adânci – și proas­pe­te. Tai­na­ky Te­ne­te­har co­boa­ră de pe mo­to­ci­cle­tă ca să le exa­mi­ne­ze.

National Geographic Romania - - Octombrie | Scrisoare De La Editor -

„De azi di­mi­neață”, spu­ne el, cu con­vin­ge­rea unui trac­ker ve­te­ran sen­si­bil la ori­ce semn al pre­ze­nței uma­ne în aces­te zo­ne de fron­ti­e­ră fă­ră de le­ge.

Prin bi­no­clu, scru­te­a­ză dealu­ri­le do­moa­le de sa­va­nă pârjo­li­tă, ca­re duc până la o cre­as­tă încu­nu­na­tă de ar­bori. Aici, pe una din­tre fron­ti­e­re­le cel mai aprig dis­pu­ta­te ale Bra­zi­li­ei, ur­me­le de roți au o sin­gu­ră sem­ni­fi­cație, de rău au­gur. „Tăi­e­tori de lem­ne”, spu­ne Tai­na­ky. Ina­mi­cul. Tai­na­ky se întoar­ce că­tre to­va­rășii săi, alți pa­tru mem­bri ai tri­bu­lui gua­ja­ja­ra, co­bo­râți și ei de pe mo­to­ci­cle­te hârșâi­te de dru­muri re­le. Pa­tru­la e un grup pes­triț: blu­gi pe­ti­ciți, hai­ne de ca­mu­flaj, oche­lari de avia­tor și ban­da­ne ca­re să-i ape­re de pra­ful om­ni­pre­zent din se­zo­nul us­cat. Cu co­le­cția lor la fel de mo­des­tă de ar­me – o ca­ra­bi­nă fă­ră ma­ga­zie de car­tușe, un pis­tol ar­ti­za­nal, câte­va ma­ce­te atârna­te la cu­rea – par des­ci­nși din­tr-un film stra­niu, hi­brid. Un fel de Mad Max com­bi­nat cu Ulti­mul mo­hi­can.

„Mer­gem du­pă ei?”, între­a­bă Tai­na­ky. Pa­tru­le­le au dat foc la ca­mi­oa­ne de lem­ne, au con­fis­cat ar­me și druj­be și au tri­mis la plim­ba­re fo­res­ti­eri fu­ri­oși. Li­de­rii lor, prin­tre ca­re Tai­na­ky, de 33 de ani, au fost ame­ni­nțați de mul­te ori cu moar­tea. Unii fo­lo­sesc nu­me fal­se. Trei au fost uciși în de­curs de o lu­nă în 2016.

Ei apa­rțin unei fo­rțe lo­ca­le de vo­lun­tari in­di­geni, cu o su­tă de mem­bri, ca­re își spun Pă­zi­to­rii pă­du­rii. Acest grup și alte­le ase­me­nea lui au ră­să­rit în ul­ti­mii ani pen­tru a înfrun­ta tot mai nu­me­roa­se­le ex­ploa­tări fo­res­ti­e­re ile­ga­le ca­re de­ci­me­a­ză pă­du­ri­le

pro­te­ja­te din sta­tul est-ama­zo­nian Ma­ran­hão, in­clu­siv Te­ri­to­ri­ul Indi­gen Ara­ri­boia, de 4.150 km2. Oda­tă cu pă­du­ri­le, dis­par ani­ma­le­le săl­ba­ti­ce ca­re su­sțin de ge­ne­rații cul­tu­ra vână­to­re­as­că a gua­ja­ja­ra. La­cu­ri­le ca­re dau naște­re râu­ri­lor și pârai­e­lor se­a­că din cau­za des­pă­du­ri­rii. Peștii și pă­să­ri­le mor.

Gua­ja­ja­ra au adop­tat stra­te­gii efi­ca­ce de su­pra­vi­ețu­i­re de la pri­me­le lor con­tac­te sânge­roa­se cu străi­nii, în ur­mă cu se­co­le. Ma­jo­ri­ta­tea cu­nosc obi­cei­u­ri­le lu­mii ex­te­ri­oa­re; mu­lți au trăit în ea. Mult mai pro­ble­ma­ti­că e si­tuația unui alt trib, cu ca­re împart re­zer­vația Ara­ri­boia: awá. Mai mul­te gru­puri de no­ma­zi awá – cea mai es­ti­că po­pu­lație izo­la­tă sau „ne­con­tac­ta­tă” din Ama­zon – cu­trei­e­ră pă­du­ri­le din cen­trul te­ri­to­ri­u­lui, trăind într-o sta­re de fu­gă cva­si-per­ma­nen­tă din fața vai­e­tu­lui druj­be­lor și a in­cen­di­i­lor fo­res­ti­e­re.

Li­mi­tați la un nu­cleu de pă­du­re tot mai re­dus, awá sunt de­o­se­bit de vul­ne­ra­bi­li. Pes­te tot în Ba­zi­nul Ama­zo­nu­lui, de fapt, cresc ame­ni­nță­ri­le la adre­sa se­cu­ri­tății ce­lor cam 50-100 de tri­buri izo­la­te și ne­con­tac­ta­te – poa­te în jur de 5.000 de per­soa­ne în to­tal. Aces­te gru­puri re­pre­zin­tă ma­jo­ri­ta­tea tri­bu­ri­lor izo­la­te ră­ma­se în lu­me. Sin­gu­re­le tri­buri așa-zis ne­con­tac­ta­te des­pre ca­re se știe că exis­tă astă­zi în afa­ra Ama­zo­nu­lui se află în pă­du­rea de ar­buști Cha­co din Pa­ra­guay, pe In­su­le­le Anda­man și în No­ua Gu­i­nee de Vest. Ci­fre­le pot pă­rea mici, dar su­sți­nă­to­rii drep­tu­ri­lor in­di­ge­ni­lor spun că e în joc ce­va mult mai ma­re – con­ser­va­rea ul­ti­me­lor ves­ti­gii ale unui mod de viață ca­re aproape că a dis­pă­rut de pe pla­ne­tă.

„Când o et­nie sau un grup uman dis­pa­re... pi­er­de­rea e uriașă”, spu­ne ac­ti­vis­tul pen­tru drep­tu­ri­le in­di­ge­ni­lor Syd­ney Pos­sue­lo. „Ome­ni­rea de­vi­ne mai omo­ge­nă, dar mai să­ră­ci­tă”.

INTERACȚIUNEA PO­PU­LAȚI­EI AWÁ

cu lu­mea ex­te­ri­oa­ră a fost de­fi­ni­tă în ma­re mă­su­ră de vi­o­le­nțe­le co­mi­se împo­tri­va sa. Astă­zi, poa­te o su­tă din­tre cei cir­ca 600 de awá mai con­ti­nuă să du­că vi­eți no­ma­de în pă­du­re. Res­tul, ca­re au in­trat în con­tact cu mo­der­ni­ta­tea în de­ce­ni­i­le re­cen­te, sunt sta­bi­liți în sa­te afla­te în trei din pa­tru te­ri­to­rii in­di­ge­ne pro­te­ja­te, înși­ra­te într-un co­ri­dor con­ti­guu de-a lun­gul gra­niței ves­ti­ce a sta­tu­lui Ma­ran­hão. Pre­ze­nța po­pu­lați­ei awá a con­tri­bu­it la sta­bi­li­rea unei pro­te­cții le­ga­le pen­tru 12.300 km2 de pă­duri us­ca­te se­zo­ni­er, un tam­pon ese­nțial pen­tru pă­du­ri­le tro­pi­ca­le din vest.

Deși gru­puri izo­la­te de awá sunt pre­zen­te în trei din­tre ce­le pa­tru re­zer­vații, nu­mai în Ara­ri­boia toți awá – în jur de 60-80 – sunt în ese­nță ne­con­tac­tați, trăind re­trași în cen­trul re­zer­vați­ei. Încă vânea­ză cu ar­curi și să­geți, încă strâng mi­e­re săl­ba­ti­că și nuci de ba­bas­su și încă se ba­ze­a­ză aproape in­te­gral pe abun­de­nța pă­du­rii pri­ma­re și a sur­se­lor sa­le de apă. În ju­rul lor nu trăi­esc awá în așe­zări sta­bi­le ca­re să ser­ve­as­că drept in­ter­me­diari în ca­zul unei întâlniri cu străini.

Pe dealu­ri­le și câmpi­i­le ca­re încon­joa­ră ini­ma re­zer­vați­ei se află zeci de orășe­le și că­tu­ne în ca­re trăi­esc în jur de 5.300 de gua­ja­ja­ra. Iar din­co­lo de li­mi­te­le re­zer­vați­ei se află cinci mu­ni­ci­pa­li­tăți im­por­tan­te un­de lem­nul ră­mâne prin­ci­pa­lul mo­tor al eco­no­mi­ei. Cu 75% din pă­du­rea ori­gi­na­lă din Ma­ran­hão de­ja pi­er­du­tă, cea mai ma­re par­te a zo­ne­lor cu lemn preți­os ră­ma­se se află în Ara­ri­boia, ce­le­lal­te trei te­ri­to­rii in­di­ge­ne un­de trăi­esc awá (Alto Tu­riaçu, Ca­ru și Awá) și o re­zer­vație bi­o­lo­gi­că înve­ci­na­tă. Extra­ge­rea lem­nu­lui e in­ter­zi­să în aces­te zo­ne, fă­când aproape între­a­ga in­dus­trie fo­res­ti­e­ră ile­ga­lă.

Dar asta nu-i des­cu­ra­je­a­ză pe hoți, ca­re sub­mi­nea­ză efor­tu­ri­le de apli­ca­re a le­gii cu oa­meni de

ve­ghe și do­cu­men­te fal­se. Ca­mi­oa­ne­le de lem­ne fac cur­se pe dru­muri se­cun­da­re, ne­pa­tru­la­te de po­liție, li­vrându-și încăr­că­tu­ri­le la fa­brici de che­res­tea se­cre­te afla­te din­co­lo de te­ri­to­ri­i­le in­di­e­ni­lor. Ace­as­tă rețea a fă­cut exis­te­nța po­pu­lați­ei awá atât de pre­ca­ră, încât gru­pul pen­tru drep­tu­ri­le po­pu­lați­i­lor tri­ba­le Sur­vi­val Inter­na­ti­o­nal a nu­mit awá „cel mai ame­ni­nțat trib de pe Pă­mânt” în 2012.

În Ma­ran­hão, gua­ja­ja­ra au fă­cut cau­ză co­mu­nă cu os iso­la­dos – „cei izo­lați” – con­si­de­rând pro­pria su­pra­vi­ețu­i­re le­ga­tă inex­tri­ca­bil de a lor. „Lup­ta pen­tru a-i sal­va pe awá și pă­du­rea es­te una și ace­e­ași”, spu­ne Sônia Gua­ja­ja­ra, fos­ta di­rec­toa­re exe­cu­ti­vă a Aso­ciați­ei Po­pu­lați­i­lor In­di­ge­ne din Bra­zi­lia, ca­re cau­tă să dea o vo­ce ce­lor pes­te 300 de gru­puri in­di­ge­ne ale ță­rii.

În timp ce Pă­zi­to­rii pă­du­rii ai lui Tai­na­ky se strâng, o si­lue­tă cu cas­că pe cap ie­se din­tr-o gos­po­dă­rie din apro­pi­e­re, por­nește o mo­to­ci­cle­tă de te­ren și tre­ce în goa­nă, cu fața aco­pe­ri­tă de vi­zor. „Olhei­ro!” stri­gă băr­bații. Spi­on!

Pe lângă in­ti­mi­dă­ri­le din par­tea tăi­e­to­ri­lor de lem­ne, Pă­zi­to­rii tre­bu­ie să înfrun­te și o rețea de spi­oni in­fil­trați prin­tre ei. Infor­ma­to­rii sunt cu ochii în pa­tru la pa­tru­le și se gră­besc să tran­smi­tă in­for­mații pa­tro­ni­lor lor, ca­re, la rândul lor, își aler­te­a­ză echi­pe­le de pe te­ren.

„Tre­bu­ie să ple­căm de aici!”, or­do­nă Tai­na­ky. „O să le zi­că des­pre noi!”

Ele­men­tul sur­pri­ză e ese­nțial pen­tru suc­ce­sul unei mi­si­uni; Pă­zi­to­rii tre­bu­ie să-i ia pe tăi­e­to­rii de lem­ne prin sur­prin­de­re, ca nu cum­va să ca­dă într-o am­bus­ca­dă. Chiar și age­nții fe­de­ra­li au fost ata­cați de tăi­e­tori bi­ne înar­mați.

„Ci­ne o să lup­te pen­tru cei izo­lați, da­că nu noi?”, mi-a spus Tai­na­ky cu o se­a­ră înain­te. A des­fășu­rat o har­tă a te­ri­to­ri­u­lui Ara­ri­boia și i-a tra­sat mar­gi­ni­le cu un de­get. „Tăi­e­to­rii de lem­ne in­tră de jur împre­ju­rul pe­ri­me­tru­lui te­ri­to­ri­u­lui indi­gen”, a spus el. „Inte­nția lor e să ajun­gă la cen­tru – un­de sunt iso­la­dos. Ei nu au altă opți­u­ne de­cât să fu­gă când vin tăi­e­to­rii.”

Age­nția gu­ver­na­men­ta­lă res­pon­sa­bi­lă cu pro­ble­me­le in­di­ge­ni­lor es­te Fun­dação Na­ci­o­nal do Índio, sau FUNAI. De­par­ta­men­tul In­di­e­ni­lor Izo­lați și Con­tac­tați Re­cent din ca­drul age­nți­ei a pus Ara­ri­boia în frun­tea unei lis­te cu punc­te fi­er­bi­nți ama­zo­ni­e­ne, un­de tri­bu­ri­le sunt în cel mai ma­re pe­ri­col de con­tact imi­nent. Însă tăi­e­ri­le dras­ti­ce ale bu­ge­tu­lui FUNAI au fă­cut cu atât mai di­fi­ci­lă protejarea tri­bu­ri­lor izo­la­te pre­cum awá de pre­si­u­ni­le ine­xo­ra­bi­le ale unei eco­no­mii glo­ba­le avi­de de re­sur­se. Din 2016, de la des­ti­tu­i­rea preșe­din­tei Dil­ma Ro­us­seff, politicienii pro-afa­ceri din con­gres au fo­rțat mă­suri de re­du­ce­re a pro­te­cți­i­lor te­ri­to­ri­i­lor in­di­ge­ne în întreg Ama­zo­nul. În acest pro­ces, age­nți FUNAI ve­te­rani au fost dis­po­ni­bi­li­zați, iar pos­tu­ri­le de pe te­ren au fost închi­se.

So­li­ci­tă­ri­le de aju­tor ale gua­ja­ja­ra au adus oca­zi­o­nal la ra­zii gu­ver­na­men­ta­le la fa­bri­ci­le de che­res­tea clan­des­ti­ne din orașe­le încon­ju­ră­toa­re și la in­cur­si­uni ale po­liți­ei pen­tru a-i eva­cua pe tăi­e­to­rii de lem­ne. Dar, în cea mai ma­re par­te, Pă­zi­to­rii au fost lă­sați să îi împi­e­di­ce cum pot pe tăi­e­tori.

ORĂ DE ORĂ, TRENURI

de mar­fă pli­ne cu mi­ne­reu de fi­er trec pe lângă așe­ză­ri­le awá de la Ti­ra­cam­bu și Pos­to Awá, la mar­gi­nea sud-es­ti­că a Te­ri­to­ri­u­lui Indi­gen Ca­ru de 1.730 km2. Fac o că­lă­to­rie de 900 km de la cea mai ma­re ex­ploa­ta­re de su­pra­față a fi­e­ru­lui din lu­me până la Atlan­tic. Aco­lo, mi­ne­reul – 147 de mi­li­oa­ne de to­ne în 2017 – e încăr­cat pe na­ve,

ma­jo­ri­ta­tea cu des­ti­nația Chi­na.

Extra­ge­rea mi­ne­reu­lui din mi­na Ca­ra­jás și li­vra­rea lui la oțe­lă­rii de la ce­lă­lalt ca­păt al lu­mii re­pre­zin­tă un tri­umf al teh­no­lo­gi­ei și o in­ves­tiție de mi­liar­de de do­lari. Es­te și o jux­ta­pu­ne­re con­tras­tan­tă – acest sim­bol al co­me­rțu­lui glo­bal se des­fășoa­ră în au­zul unei po­pu­lații ca­re încă își vânea­ză ma­re par­te din hra­nă cu ar­cul și să­ge­a­ta.

Con­stru­i­rea căii fe­ra­te la sfârși­tul ani­lor ’70 și înce­pu­tul ani­lor ’80 a per­tur­bat zeci de co­mu­ni­tăți in­di­ge­ne și a împă­rțit în do­uă te­ri­to­ri­ul awá. Au dat nă­va­lă co­lo­niștii și spe­cu­la­to­rii de te­re­nuri. Fer­me de vi­te, fa­brici și orașe între­gi ave­au să cre­as­că în ju­rul awá, ca­re în cu­rând s-au po­me­nit scoși de pe pă­mântul pe ca­re îl ocu­pa­se­ră timp de ge­ne­rații.

„Pri­mul semn al ka­raí a fost sârma ghim­pa­tă”, a spus Ta­ka­mãtxia, fo­lo­sind cu­vântul awá pen­tru om alb sau străin. Stă­te­am în mij­lo­cul a zeci de awá împreu­nă cu Mar­co Li­ma, ghi­dul și șo­fe­rul meu, într-un pa­vi­li­on des­chis din Pos­to Awá, pe ca­re FUNAI l-a înfi­i­nțat în 1980 ca re­fu­giu pen­tru trib.

„Eram spe­riați de împușcă­turi”, a con­ti­nuat Ta­ka­mãtxia, în timp ce un tânăr pe nu­me Ta­tu­xa’a tra­du­cea în por­tu­ghe­ză. „Nu mai au­zi­se­răm ni­ci­o­da­tă su­ne­tul ăla.” Ace­ea a fost zi­ua în ca­re străi­nii i-au ur­mă­rit fa­mi­lia prin pă­du­re cu un câi­ne. Bu­ni­cul lui a mu­rit sfâșiat, a spus el. Gru­pul s-a împrăștiat în toa­te di­re­cți­i­le, in­clu­siv câte­va din­tre ru­de­le lui. Nu i-a mai vă­zut ni­ci­o­da­tă.

„Oa­re un­chi­ul meu mai e în pă­du­re?” S-a oprit. „Cred că da.”

Toți awá spu­neau po­vești re­mar­ca­bil de ase­mă­nă­toa­re: fu­ga lor pa­ni­ca­tă din fața in­truși­lor, sal­va­rea lor în ce­le din ur­mă de că­tre FUNAI, epi­de­mi­i­le fa­ta­le de gri­pă și po­jar ca­re au fă­cut ra­va­gii în avan­post ca ur­ma­re a con­tac­tu­lui.

Pe atunci, FUNAI încă își asu­ma mi­si­u­nea de a con­tac­ta tri­bu­ri­le și de a le in­sta­la în avan­pos­turi pen­tru a fa­ce loc pen­tru dez­vol­ta­re. FUNAI a adop­tat ac­tua­la sa po­li­ti­că de evi­ta­re a con­tac­tu­lui abia în 1987. A fost și încă es­te o po­li­ti­că re­vo­luți­o­na­ră, ca­re re­cu­noaște drep­tu­ri­le po­pu­lați­i­lor tri­ba­le de a-și ur­ma mo­du­ri­le de viață tra­diți­o­na­le, fă­ră per­se­cuție din par­tea străi­ni­lor.

În se­a­ra ace­ea, o ce­re­mo­nie sa­cră de co­mu­ni­u­ne cu stră­moșii tri­bu­lui awá era pe ca­le să înce­a­pă. În um­bra unei ve­ran­de, fe­mei­le li­pe­au smo­curi de pene de vul­tur pe ca­pe­te­le, mem­bre­le și pi­ep­tu­ri­le a șa­se băr­bați altmin­teri goi, toți bă­trâni ai sa­tu­lui. Pe­ne­le al­be pă­re­au să pul­se­ze în întu­ne­ric, dându-le o înfățișa­re spec­tra­lă.

„Poar­tă pe­ne­le pen­tru a fi re­cu­nos­cuți de ka­ra-wa­ra ca oa­meni ade­vă­rați – ca awá”, a ex­pli­cat Ta­tu­xa’a, re­fe­rin­du-se la stră­moșii ca­re ve­ghe­a­ză asu­pra pă­du­rii și îi pro­te­je­a­ză pe awá de pe pă­mânt. „Altfel ar pu­tea să îi con­fun­de cu oa­me­nii al­bi și să îi uci­dă.”

În mij­lo­cul unor in­can­tații stra­nii și tângu­i­toa­re, băr­bații au dan­sat în ju­rul unei co­li­be închi­se, ca într-un fel de tran­să. Unul câte unul, au in­trat și au ieșit din co­li­bă. Încă dan­sând și cântând, s-au întors la fe­mei­le și co­pi­ii lor, fă­cându-și mâi­ni­le căuș pen­tru a su­fla bi­ne­cu­vântări de la spi­ri­te asu­pra ce­lor dra­gi.

„Ce­re­mo­nia ne poar­tă îna­poi la vre­mea în ca­re toți trăiam în pă­du­re”, a spus Ta­tu­xa’a. „Ne aju­tă să ne păs­trăm vie cul­tu­ra și să ne pro­te­jăm pă­mântul.”

Nu era clar da­că el, un tânăr cu ști­i­nță de car­te și bi­lin­gv, cre­dea în spi­ri­te. Dar în timp ce pri­ve­am spec­ta­co­lul, cu vai­e­te as­cuți­te și băr­bați goi pră­bușin­du-se par­că po­se­dați de pu­teri ne­vă­zu­te –

nu pu­te­am scă­pa de sen­zația că un mod de viață stră­ve­chi și de neînlo­cu­it atârna de un fir.

Că­lă­to­rind prin te­ri­to­ri­i­le awá, am se­si­zat te­a­ma răs­pândi­tă că și in­sti­tuți­i­le gu­ver­na­men­ta­le cre­a­te pen­tru a pro­te­ja tri­bu­ri­le din Bra­zi­lia erau în pe­ri­col de de­zin­te­gra­re – o te­a­mă că awá ar pu­tea fi arun­cați în de­ri­vă într-o lu­me în ma­re mă­su­ră os­ti­lă.

Du­pă o oră de drum, în sa­tul Ti­ra­cam­bu, toți cei 85 de lo­cu­i­tori ne-au întâmpi­nat, cântând și dan­sând. Un tânăr pe nu­me Xi­pe­ren­djia m-a ru­gat să iau loc. „Gu­ver­nu­lui nu-i plac in­di­e­nii”, a spus el. „Ne e te­a­mă că ne vor înstrăi­na pă­mântul.”

Oa­me­nii s-au adu­nat ca să as­cul­te. „Tăi­e­to­rii de lem­ne ne-au ars pă­du­ri­le”, a con­ti­nuat Xi­pe­ren­djia. „Toa­te ani­ma­le­le – țes­toa­se, mai­muțe, pe­cari – dis­par. Fruc­te­le au ars. Avem ne­voie de aju­tor.”

Am spus că am venit să le as­cult pro­ble­me­le și să le împăr­tășesc ci­ti­to­ri­lor de pre­tu­tin­deni. Mar­co Li­ma mi-a luat pi­xul și l-a ți­nut în aer. „Ve­deți pi­xul aces­ta?”, a stri­gat el ca să au­dă toți. „Asta e ar­ma lui Scott. Cu asta va spu­ne lu­mii des­pre awá!”

„Vreți să ve­deți ar­me­le tri­bu­lui awá?” a răs­puns Xi­pe­ren­djia. Oa­me­nii au dis­pă­rut în co­li­be­le lor și au re­venit – băr­bați și fe­mei de­o­po­tri­vă – cu ar­curi lun­gi și mă­nun­chi­uri de să­geți cu vârfuri de bam­bus întă­ri­te la foc. „Ve­deți?” a spus Xi­pe­ren­djia. „Aces­tea sunt ar­me­le noas­tre.”

Mu­lți fun­cți­o­nari ai FUNAI sunt de acord cu awá: gu­ver­nul pa­re să pri­ve­ze age­nția de fon­duri în mod de­li­be­rat. „FUNAI nu are re­sur­se­le ne­ce­sa­re pen­tru a-și fa­ce tre­a­ba”, a spus un su­per­vi­zor ca­re a ce­rut să nu fie nu­mit. „E ca un pa­ci­ent în co­mă.”

REDUCERILE DIN BUGETUL FUNAI

au lă­sat pos­tul izo­lat din vârful de­a­lu­lui, ca­re ve­ghe­a­ză in­tra­rea prin­ci­pa­lă în Te­ri­to­ri­ul Indi­gen Awá de 1.170 km2,

cu un per­so­nal mi­nim de nu­mai trei ci­vi­li neînar­mați. Acest te­ri­to­riu găz­du­i­ește apro­xi­ma­tiv o su­tă de awá, in­clu­siv câte­va gru­puri mici de no­ma­zi ne­con­tac­tați.

Împreu­nă cu Mar­co, am mers pe un drum dis­trus de inun­dații, ca­re co­boa­ră de la pos­tul de pa­ză. Car­ca­se ru­gi­ni­te de bul­do­ze­re ză­ce­au pe mar­gi­nea dru­mu­lui, lă­sa­te în ur­mă în 2014 când ar­ma­ta a alun­gat tăi­e­to­rii de lem­ne și co­lo­niștii ca­re in­va­da­se­ră re­zer­vația. La poa­le­le unui de­al lung, am in­trat în ce­ea ce ar fi ur­mat să fie țin­ta ace­lor mașini pu­ter­ni­ce, o lu­me tă­cu­tă de um­bre adânci și ra­ze or­bi­toa­re des­pă­rți­te de un co­ro­na­ment de ar­bori im­pu­nă­tori și lia­ne. Ți­pe­te­le înde­păr­ta­te ale pa­pa­ga­li­lor ara erau punc­ta­te de cel al pi­hăii-stri­gă­toa­re.

Am tras în fața unei ca­se, ba­za FUNAI din Ju­ri­ti. Un băr­bat înalt cu sprânce­ne ar­cu­i­te a venit aga­le și mi-a strâns mâna. Se nu­mea Pa­tri­o­li­no Gar­re­to Via­na, ve­te­ran de 35 de ani al FUNAI și ad­mi­nis­tra­tor al pos­tu­lui din Ju­ri­ti din 1995.

Am me­nți­o­nat bul­do­ze­re­le aban­do­na­te „Au scos 3.000 de in­va­da­tori de pe te­ri­to­riu”, a spus Via­na, amin­tin­du-și de ex­pul­ză­ri­le din 2014. „Albii so­si­se­ră foar­te aproape de lo­cul aces­ta – a fost foar­te pe­ri­cu­los”. Eva­cuă­ri­le au stârnit re­sen­ti­men­te pu­ter­ni­ce în orașe­le din apro­pi­e­re, cum es­te São João do Ca­ru. Luni du­pă ace­ea, Via­na nu și-a pu­tut ară­ta fața aco­lo. „Eram un ho­mem mar­ca­do”, a spus el. Un om mar­cat.

Ne-a con­dus în clă­di­rea cu cinci ca­me­re ca­re îi ser­vea drept lo­cu­i­nță și drept cli­ni­că im­pro­vi­za­tă pen­tru doi lu­cră­tori sa­ni­tari gu­ver­na­men­ta­li. Un val de pa­ci­e­nți awá – ti­ne­re în ro­chii înflo­ra­te, alăp­tând nou-năs­cuți, băr­bați în tri­co­uri lar­gi și șla­pi – in­trau și ieșe­au pe ușa des­chi­să din spa­te.

În ci­u­da in­cur­si­u­ni­lor străi­ni­lor, Ju­ri­ti a rămas în mul­te pri­vi­nțe cea mai pro­te­ja­tă din­tre ce­le pa­tru co­mu­ni­tăți awá sta­bi­le, a spus Via­na. Ge­ne­rația mai în vârstă a ce­lor 89 de lo­cu­i­tori – băr­bați și fe­mei tre­cuți de 50 și 60 de ani – a fost adu­să aici în ur­ma unui șir de ex­pe­diții de con­tac­ta­re ale FUNAI din anii ’80 și ’90. Ei și-au pe­tre­cut cea mai ma­re par­te a vi­eții în săl­bă­ti­cie, iar băr­bații, în spe­cial, încă se simt cel mai în lar­gul lor aco­lo. „Abia stau la post câte­va zi­le și ple­a­că iar”, a spus Via­na.

Băr­bații se întorc cu cer­bi, pe­cari și ta­piri. Pe ve­ran­dă, în fața unei mici mu­lți­mi, un bă­trân pe nu­me Ta­kya exe­cu­ta o imi­tație ulu­i­toa­re a mârâi­e­li­lor joa­se și gu­tu­ra­le ale unei mai­muțe-ur­lă­toa­re. Awá fo­lo­sesc ast­fel de su­ne­te pen­tru a ade­meni ani­ma­le­le în timp ce vânea­ză – o par­te din­tr-un vast de­po­zit de cu­noști­nțe ca­re a asi­gu­rat su­pra­vi­ețu­i­rea tri­bu­lui su­te, da­că nu mii de ani.

POA­TE CĂ ACEA MOȘTE­NI­RE NU E NICĂIERI

mai ame­ni­nța­tă de­cât în re­zer­vația Ara­ri­boia. Nici mă­car cu spri­ji­nul po­liți­ei de me­diu efor­tu­ri­le cu­ra­joa­se ale Pă­zi­to­ri­lor pă­du­rii nu au reușit să opre­as­că nă­pas­ta ex­ploa­tă­rii fo­res­ti­e­re.

De­oa­re­ce in­cen­di­i­le de pă­du­re – une­le pu­se de tăi­e­to­rii de lem­ne ca tac­ti­că de di­ver­si­u­ne – ar­de­au ne­con­tro­lat la sfârși­tul lui 2017, De­par­ta­men­tul In­di­e­ni­lor Izo­lați și Re­cent Con­tac­tați al FUNAI a ri­di­cat în gra­bă un post pe câmpi­i­le es­ti­ce ale re­zer­vați­ei. No­ma­zi awá izo­lați au fost ză­riți la dis­ta­nțe pe­ri­cu­los de mici de un drum impor­tant și a exis­tat te­me­rea că ar pu­tea fi ne­ce­sar un con­tact fo­rțat – un ul­tim re­curs – pen­tru a-i sal­va.

„Ide­ea de evi­ta­re a con­tac­tu­lui con­ti­nuă”, spu­ne Bru­no de Li­ma e Sil­va, coor­do­na­to­rul din Ma­ran­hão al de­par­ta­men­tu­lui. El a spus că asta fă­cea pur și sim­plu par­te din­tr-un plan de re­zer­vă.

Awá nu dau sem­ne că sunt ga­ta să re­nu­nțe la viața în săl­bă­ti­cie, a spus Li­ma. Cel puțin de­o­cam­da­tă, par să fie să­nă­toși și fac co­pii, un in­di­ca­tor pu­ter­nic al unui sen­ti­ment de se­cu­ri­ta­te. „Da­că ar vrea con­tact, l-ar iniția ei.”

În ul­ti­ma mea zi în Bra­zi­lia, împreu­nă cu fo­to­gra­ful Charlie Hamilton James am închi­riat un avi­on mic pen­tru un sur­vol al re­zer­vați­ei Ara­ri­boia cu Bru­no Li­ma. Am pri­vit în jos la co­ro­na­men­tul jun­glei – o pă­tu­ră pes­triță de nua­nțe de ver­de in­tens și ma­ro es­tom­pat, punc­ta­te de ex­plo­zii gal­be­ne. Unde­va aco­lo jos erau iso­la­dos. Poa­te au au­zit avi­o­nul și se ui­tau la noi prin­tre ar­bori.

„Ui­te!”, a spus Li­ma, ară­tând jos în pă­du­re. „Un drum fo­res­ti­er!” La înce­put nu l-am vă­zut, dar era aco­lo, o li­nie ca­re dis­pă­rea sub un pâlc de ar­bori, re­a­pă­rând puțin mai de­par­te. „Tăi­e­to­rii de lem­ne per­fe­cți­o­nea­ză in­fra­cți­u­nea de furt de lem­ne”, a spus Li­ma. „Fac dru­muri sub co­ro­na­ment, greu de vă­zut. Mu­ni­ci­pa­li­tăți­le de pe tot cu­prin­sul te­ri­to­ri­i­lor in­di­ge­ne de­pind de lemn. Toa­te eli­te­le pu­te­rii lo­ca­le sunt im­pli­ca­te, di­rect sau in­di­rect, în ac­ti­vi­ta­tea in­fra­cți­o­na­lă.” (Politicienii lo­ca­li su­sțin că de­frișă­ri­le ile­ga­le au fost de­ja sto­pa­te.)

La mar­gi­nea nord-es­ti­că a re­zer­vați­ei am ză­rit un ca­mi­on cu ca­bi­nă albă ca­re înain­ta săl­tat pe po­te­ca șer­pu­i­toa­re. Avea plat­for­ma încăr­ca­tă cu lemn. Și în timp ce se de­pla­sa spre est că­tre fa­bri­ci­le de che­res­tea de din­co­lo de re­zer­vație, ve­de­am că ni­mic nu îi stă în ca­le.

Scott Wallace pre­dă jur­na­lis­mul la Uni­ver­si­ta­tea Con­nec­ti­cut și es­te au­to­rul că­rții The Uncon­que­red: In Se­ar­ch of the Ama­zon’s Last Uncon­tac­ted Tri­bes. Charlie Hamilton James a pe­tre­cut 20 de ani re­la­tând des­pre viața pe Ama­zon. Es­te la al op­tu­lea său ar­ti­col pen­tru Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic.

Un in­cen­diu pus de awá se­den­ta­ri­zați cu­răță te­re­nul pen­tru ma­ni­oc lângă pos­tul gu­ver­na­men­tal din Ju­ri­ti. Ei prac­ti­că o com­bi­nație de agri­cul­tu­ră, pes­cu­it, vână­toa­re și cău­ta­rea hra­nei, în timp ce awá no­ma­zi izo­lați trăi­esc în prin­ci­pal din cău­ta­rea hra­nei și vână­toa­re. La Pos­to Awá, să­te­nii se bu­cu­ră de o baie ma­ti­na­lă. Țes­toa­se­le-cu-pi­ci­oa­re-gal­be­ne și roșii pe ca­re le țin în mână vor fi pro­ba­bil mânca­te în ce­le din ur­mă.PAGINILE ANTERIOARE

Un vână­tor awá se întoar­ce aca­să cu un cerb mic. Une­ori, vână­to­rii văd sem­ne ale iso­la­dos, frații lor izo­lați. Până la o su­tă de awá încă trăi­esc ca no­ma­zi în pă­du­rea ama­zo­nia­nă în ci­u­da pre­si­u­nii cres­cânde din par­tea tăi­e­to­ri­lor ilegali de lem­ne și a co­lo­niști­lor.PAGINILE URMĂTOARE Când pe­trec timp în pă­du­re, awá se­den­ta­ri­zați pre­cum aces­te cinci fa­mi­lii din Pos­to Awá își scot hai­ne­le oc­ci­den­ta­le pen­tru ca even­tua­lii awá izo­lați ca­re dau de ei să nu creadă că sunt străini și să îi ata­ce. Fe­mei­le in­sta­le­a­ză ta­bă­ra și su­pra­ve­ghe­a­ză co­pi­ii, iar mai târziu băr­bații vor mer­ge la o vână­toa­re noc­tur­nă cu ar­cu­ri­le și să­geți­le lor.

Mem­brii tri­bu­lui gua­ja­ja­ra ser­vesc ca paz­nici vo­lun­tari ai pă­du­rii. Fo­rța lo­ca­lă es­te de­di­ca­tă pro­te­jă­rii Te­ri­to­ri­u­lui Indi­gen Ara­ri­boia de in­va­zi­i­le neînce­ta­te ale tăi­e­to­ri­lor ilegali de lem­ne – și apă­ră­rii mai mul­tor fa­mi­lii awá izo­la­te ca­re mai cu­trei­e­ră re­zer­vația.

Trenuri lun­gi de până la trei ki­lo­me­tri pli­ne cu mi­ne­reu de fi­er trec hu­ru­ind pe lângă co­mu­ni­tăți­le in­di­ge­ne Pos­to Awá și Ti­ra­cam­bu, în drum de la cea mai ma­re ex­ploa­ta­re de su­pra­față a fi­e­ru­lui din lu­me că­tre por­tul atlan­tic SãoLuís, un­de mi­ne­reul es­te încăr­cat pe na­ve, mul­te având des­ti­nația Chi­na. Când a fost con­stru­i­tă ca­lea fe­ra­tă, în anii ’70 și ’80, ea tre­cea prin te­ri­to­ri­i­le awá tra­diți­o­na­le.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.