Râzând știrb pe sub mus­tața că­run­tă, Ghe­or­ghiță Las­cu se căz­nește să scoa­tă din­tr-o chi­ta­ră elec­tri­că pri­mi­tă de la o ad­mi­ra­toa­re din Ber­lin pi­e­tri­ce­le­le bă­ga­te de dra­cii de ne­poți.

National Geographic Romania - - Octombrie | Scrisoare De La Editor -

În sfârșit! Pi­că mu­lțu­mit într-un fo­to­liu alb și jer­pe­lit pus stra­te­gic la gu­ra cup­to­ru­lui de ars că­ră­mi­zi și îi dă înain­te cu foc. Ba­la­da că­ră­mi­da­ru­lui rom (pro­du­cție pro­prie) înce­pe cu „Să trăias­că Pri­nțul Char­les,/ C-a scos Vis­cri din ne­caz!” și se încheie apo­te­o­tic du­pă vreo pa­tru-cinci stro­fe cu „Și să fa­cem ți­gla bi­ne,/ Că ne ce­ar­tă Ca­ro­li­ne!”

Sun­tem la o mar­gi­ne de pă­du­re, la poa­le­le De­a­lu­lui Dum­bră­vii din Vis­cri. Aici sunt ca­sa, ate­li­e­rul și pa­ra­di­sul în eter­nă des­tră­ma­re și re­cârpi­re ale mește­ru­lui Ghe­or­ghiță, că­ră­mi­da­rul de­ja ce­le­bru al sa­tu­lui. Tu­riștii ca noi ca­re vin să-l va­dă la lu­cru plă­tesc bi­let de 5 lei. Îmi spu­ne con­fi­de­nțial că ăsta-i rai­ul pe pă­mânt și că vor­bește în cu­noști­nță de cau­ză, că a um­blat și el prin străi­nă­tăți până acum vreo 20 de ani, când Ca­ro­li­ne, fos­ta lui co­le­gă să­soai­că de școa­lă pri­ma­ră, l-a con­vins să re­vi­nă la va­tra și meșteșu­gul pă­rin­tesc.

Acum fa­ce va­ra zeci de mii de că­ră­mi­zi și ți­gle și

iar­na var pen­tru proi­ec­te­le de res­tau­ra­re ale Mi­hai Emi­nes­cu Trust (MET). Mun­cește el, nu-i vor­bă, dar în fața tu­riști­lor, mai ales când nu-i de față fur­ni­ca-ma­mă Ca­ro­li­ne, îi pla­ce să se dea în spec­ta­col, re­de­vi­ne grei­e­re­le din po­ves­te.

La vreo 55 de ani, dar par­că fă­ră vârstă, Ghe­or­ghiță e ne­gri­ci­os, su­bți­re ca un țâr, îmbră­cat în tri­cou și pan­ta­loni de Ram­bo, cu pă­lă­rie de vână­tor, cu glo­nț în loc de pa­nă, și jo­vial ca un ol­te­an me­reu pus pe șo­tii. Un­de-i el, aco­lo-i și voia bu­nă. Râde de si­ne, de ti­ne, mo­lip­si­tor, cu gu­ra, cu ochii, cu tot tru­pul.

Am venit la Vis­cri să înțe­leg cum de un sat cu pes­te 80% po­pu­lație de et­nie ro­mă a ajuns bi­ju­te­ria co­roa­nei sa­te­lor să­sești și bran­dul cel mai fai­mos al tu­ris­mu­lui ru­ral din Ro­mânia.

Și la toa­tă lu­mea cu ca­re am vor­bit apa­re acest nu­me, ca un lait­mo­tiv, în viața sa­tu­lui și în viața lor: Ca­ro­li­ne Fer­no­lend, di­rec­toa­rea MET.

De vreo 30 de ani, ea e mo­to­rul unui caz fe­ri­cit de dez­vol­ta­re co­mu­ni­ta­ră și pro­te­cție a pa­tri­mo­ni­u­lui pe fond de in­te­gra­re a gru­pu­ri­lor vul­ne­ra­bi­le ale noii co­mu­ni­tăți. În toți anii aceștia a acți­o­nat ca un fer­ment al me­ta­mor­fo­zei și re­naște­rii sa­tu­lui Vis­cri, dar și al ho­tă­rârii de a-i ges­ti­o­na du­ra­bil suc­ce­sul.

„N-am avut un plan clar de la înce­put. Știam că avem oa­me­nii, pa­tri­mo­ni­ul și, pen­tru a le sal­va, tre­bu­ia cum­va să le com­bin”, spu­ne ea.

Dar înain­te de a o che­ma în sce­nă pe Ca­ro­li­ne, să încro­pim din vor­be po­tri­vi­te un de­cor ca un mic fun­dal de car­ton ca­re să su­ge­re­ze ve­a­cu­ri­le de isto­rie a sași­lor ar­de­leni, ca să pu­tem înțe­le­ge mai bi­ne mo­men­tul tra­gic în ca­re s-a frânt vi­sul unei ci­vi­li­zații aproape mi­le­na­re.

„DE CE-AI PLE­CAT? DE CE-AI MAI FI RĂMAS?”

Împin­gându-și trep­tat fron­ti­e­ra spre est, ma­ghia­rii au cu­ce­rit Tran­sil­va­nia între se­co­le­le X-XII. Înce­pând cu ace­as­tă pe­ri­oa­dă, au in­vi­tat „oas­peți”

din Occi­dent ca să dez­vol­te no­ul „pă­mânt crăi­esc”. Can­ce­la­ria ma­ghia­ră i-a bo­te­zat sa­xoni – nu­me ca­re nu are le­gă­tu­ră cu re­gi­u­nea de pro­veni­e­nță; e si­no­ni­mul unui sta­tut ju­ri­dic pri­vi­le­giat, de ca­re se bu­cu­ra­se­ră inițial mi­ne­rii din Sa­xo­nia. Toa­te ță­ri­le din Eu­ro­pa Cen­tra­lă și de Est con­cu­rau pen­tru co­lo­niști ger­mani. Unga­ria, așe­za­tă cel mai de­par­te în ne­cu­nos­cut, a su­pra­li­ci­tat, ofe­rind ce­le mai ex­tin­se pri­vi­le­gii ale tim­pu­lui: li­ber­ta­te per­so­na­lă, pro­pri­e­ta­te de pă­mânt ca­re pu­tea fi lă­sa­tă moște­ni­re, dări cal­cu­la­bi­le, drept de stră­mu­ta­re, au­to­no­mie bi­se­ri­ce­as­că, ad­mi­nis­trație și ju­ris­di­cție pro­prii.

Pri­mii sași au ajuns în Vis­cri în se­co­lul al XII-lea, pre­luându-l de la se­cu­ii-gră­ni­ceri ca­re se mu­tau oda­tă cu fron­ti­e­ra. Cea din­tâi me­nți­u­ne scri­să a sa­tu­lui, sub nu­me­le de Alba Eccle­sia, în ger­ma­nă Weißkir­ch, apa­re în ju­rul anu­lui 1400. Pe la 1500, în sa­tul li­ber Vis­cri trăiau 51 de ca­pi de fa­mi­lie, un învăță­tor, trei ci­o­bani și doi să­raci. O po­pu­lație ro­mâneas­că s-a sta­bi­lit aici abia prin se­co­lul al XVIII-lea, în par­tea de apus a sa­tu­lui. Mai târziu, ți­ga­nii și-au fă­cut do­uă cu­i­ba­re pe acest De­al al Ro­mâni­lor, unul la vest şi în amon­te de Pârâul din Poia­nă, iar al doi­lea, spre văr­ză­rie.

În Vis­cri au trăit me­reu ță­rani, păs­tori și meșteșu­gari ca­re își pro­du­ce­au mai to­tul lo­cal. Spre de­o­se­bi­re de alte lo­ca­li­tăți să­sești, sa­tul nos­tru n-a fost ni­ci­o­da­tă bo­gat, fi­ind de­par­te de dru­muri și așe­zări mai mari, într-o zo­nă fru­moa­să, dar nu foar­te fer­ti­lă, nu­mi­tă Ha­fer­land, un­de creștea mai de­gra­bă ovă­zul de­cât grâul sau vița-de-vie.

Sașii au mun­cit și au clă­dit în Tran­sil­va­nia o ci­vi­li­zație înflo­ri­toa­re. Gra­dul de pros­pe­ri­ta­te le-a fost di­rect pro­po­rți­o­nal cu cel de au­to­no­mie. Ste­aua lor a înce­put să apu­nă încă din se­co­lul al XVIII-lea, când n-au reușit să obți­nă a 23-a re­con­fir­ma­re a pri­vi­le­gi­i­lor. În epo­ca nați­o­na­lis­mu­lui, au avut de-a fa­ce cu un stă­pâni­tor de tip nou – sta­tul nați­o­nal –, ma­ghiar și apoi ro­mân, ho­tă­rât să-i asi­mi­le­ze.

În cel de-al Doi­lea Răz­boi Mon­dial, ma­jo­ri­ta­tea ger­ma­ni­lor din Ro­mânia au de­venit un acce­so­riu de răz­boi al ce­lui de-al Trei­lea Rei­ch. Când Ro­mânia a întors ar­me­le împo­tri­va Ger­ma­ni­ei, toți au fost de­cla­rați de­zer­tori. Înfrânge­rii din al Doi­lea Răz­boi Mon­dial i-au ur­mat de­por­tă­ri­le în Si­be­ria, con­fis­că­ri­le, nați­o­na­lis­mul co­mu­nist. Ju­mă­ta­tea de se­col de co­mu­nism le-a adus dis­cri­mi­na­re, ne­si­gu­ra­nță, și­ca­ne, închi­soa­re, Bă­ră­gan. Tot atunci a înce­put ex­por­tul sași­lor pe bani. În plin boom eco­no­mic, RFG avea ne­voie de fo­rță de mun­că. Între 1962 și 1989, au ple­cat din Ro­mânia pes­te 200.000 de et­nici ger­mani. Un ab­sol­vent sas „ex­por­tat” adu­cea în vis­ti­e­ria sta­tu­lui ro­mân în jur de 3.000 $. Un stu­dent, 1.500 $.

Du­pă că­de­rea co­mu­nis­mu­lui, că așa se tot re­pe­tă is­to­ria, sta­te­le din Eu­ro­pa de Est s-au între­cut în a eta­la pri­vi­le­gii eco­no­mi­ce și înles­niri le­gis­la­ti­ve pen­tru a atra­ge in­ves­ti­tori din Occi­dent. Spre de­o­se­bi­re de re­gii ma­ghiari din ve­chi­me, gu­ver­na­nții ro­mâni ca­re s-au suc­ce­dat la Pa­la­tul Vic­to­ria n-au de­pășit ni­ve­lul de­cla­rați­i­lor de in­te­nții bu­ne. Con­co­mi­tent cu dis­cur­su­ri­le for­ma­le la te­le­vi­zor, s-a con­su­mat exo­dul ce­lei mai între­prin­ză­toa­re pă­rți a po­pu­lați­ei, sin­gu­ra ca­re avea le­gă­turi de ru­de­nie cu Ves­tul: oas­peții ger­mani ai Tran­sil­va­ni­ei. Du­pă 1990, cei mai mu­lți s-au întors în Occi­dent, cău­tând ace­lași lu­cru ca­re îi adu­se­se aici pe stră­moșii lor: li­ber­ta­te și pros­pe­ri­ta­te.

Nu­mă­ră­toa­rea in­ver­să a sași­lor din Vis­cri a su­nat cam așa: din 600 câți erau pe la anul 1900, au rămas 450 du­pă Pri­mul Răz­boi Mon­dial, 400 du­pă cel de al doi­lea, 300 du­pă vânză­ri­le co­mu­nis­te, 60 du­pă ple­ca­rea la li­ber din anii 1990, 15 azi. Mul­te din­tre ca­se­le pă­ră­si­te de ei au fost ocu­pa­te de ro­mi, ma­jo­ri­ta­tea cu voie de la pri­mă­rie sau de la pro­pri­e­ta­rii cu ca­re se aju­tau și se înțe­le­ge­au.

În cris­tel­nița din Bi­se­ri­ca Albă au fost bo­te­zați co­pi­ii sași timp de 800 de ani. Ulti­mul – acum 21 de ani.

SĂ IN­TRE ÎN SCE­NĂ RE­GI­NA-FUR­NI­CĂ

Fa­mi­lia Fer­no­lend e una din­tre ce­le mai ve­chi din Vis­cri. Sunt aici de pe la 1690. Cel mai în vârstă mem­bru al fa­mi­li­ei e ma­ma Ca­ro­li­nei, înțe­le­ap­ta Sa­ra Dootz, ajun­să acum la 82 de ani, din­tre ca­re pe ul­ti­mii 25 i-a pe­tre­cut ca ghid vo­lun­tar la bi­se­ri­ca for­ti­fi­ca­tă din Vis­cri. „O fe­tiță si­li­toa­re. Așa a fost me­reu Ca­ro­li­ne. Nu dește­ap­tă și stră­lu­ci­toa­re pre­cum Karl (fra­te­le mai ma­re), nici re­tra­să ca Ger­hild (so­ra), ci am­biți­oa­să și cu o ini­ma de aur!”, spu­ne Sa­ra. „N-a ști­ut de pă­puși când era mi­că, se ju­ca cu ani­ma­le­le pe ca­re le iu­bea, o găi­nă, un mi­el, un cățel. Așa am cres­cut-o pe ea și te învăț și pe ti­ne: în ori­ce ai fa­ce, fie că îngri­jești o floa­re sau o ța­ră, să pui su­flet. Așa o să ia­să bi­ne și pen­tru ti­ne, și pen­tru ea.”

„Mă­tu­ra de stra­dă” o po­re­cli­se­ră în co­pi­lă­rie pe Ca­ro­li­ne. Era me­reu aco­lo un­de era lu­me, ne­lip­si­tă de la cânta­tul la sluj­bă, dar și de la înmor­mântări.

S-a năs­cut și a cres­cut într-o co­mu­ni­ta­te ce trăia du­pă re­gu­li sta­bi­li­te pe la 1700. Cu ex­ce­pția ani­lor de stu­diu, Ca­ro­li­ne a trăit me­reu în sa­tul ei. În Vis­cri a ales să re­vi­nă în ca­li­ta­te de con­ta­bi­lă la C.A.P. și toți co­le­gii au cre­zut-o ne­bu­nă. În Vis­cri a ales să

ră­mână în anii 1990, deși mai toți pri­e­te­nii și ve­ci­nii ei ple­cau, re­proșându-le ce­lor ca­re ră­mân că dis­trug vi­i­to­rul co­pi­i­lor („ce o să fa­ceți aici, cu ți­ga­nii?”).

„A fost groaz­nic la C.A.P., am îndu­rat atâtea mi­ze­rii, atâtea mă­gă­rii! Era chiar în anii cu or­di­nul de sis­te­ma­ti­za­re a sa­te­lor și mi-au spus că da­că ac­cept să de­vin con­ta­bi­lă-șef și la Bu­nești (sa­tul ve­cin), pe mi­ne mă la­să la ca­să, nu mă mu­tă la bloc. Cum să ac­cept asta? În sep­tem­brie 1989 am fă­cut între­ru­pe­re de ser­vi­ciu pen­tru îngri­ji­rea co­pi­lu­lui și abia aștep­tam să ne ia­să ac­te­le să pu­tem ple­ca în Ger­ma­nia, să scap! Am plâns de bu­cu­rie când a că­zut Ce­aușes­cu”, își amin­tește Ca­ro­li­ne.

Acum în sfârșit se pu­tea ple­ca li­ber. Și în pa­tru luni au ple­cat 240 de sași din 300 câți mai erau în Vis­cri.

Dar când au vă­zut că toa­tă lu­mea ple­a­că, și-au dat se­a­ma că ce­va di­năun­trul lor nu le dă voie.

„Cui lă­săm sa­tul, pe bă­trânii ca­re ră­mân? Am re­a­li­zat că avem o res­pon­sa­bi­li­ta­te față de stră­moși”, po­ves­tește Wal­ter, soțul ei atât de dis­cret și cum­se­ca­de.

Fi­i­ca lor, Ursu­la, pe vre­mea ace­ea o fe­tiță de cinci ani, își amin­tește cum mer­ge­au se­a­ra du­pă lap­te și i se strângea ini­ma când ve­dea ca­se­le pri­e­te­ni­lor pă­ră­si­te, cu lu­mi­ni­le stin­se, iar ma­ma îi spu­nea: „Tu ești ul­ti­ma să­soai­că, să nu uiți ni­mic, tre­bu­ie să ții min­te ci­ne stă­tea aici, și aici, și aici.“

Au înce­put să strângă tot ce arun­cau ceilalți și, prin anii 1990, au fă­cut un mic mu­zeu la ce­ta­te.

Au ur­mat opt ani în ca­re Ca­ro­li­ne a fost învăță­toa­re su­pli­ni­toa­re la școa­la din sat. Ma­jo­ri­ta­tea ele­vi­lor nu ave­au o ma­re aple­ca­re că­tre învăță­tu­ră. Au fost ani grei, dar fe­ri­ciți, ani ai pri­mi­lor pași, ai mi­ci­lor vic­to­rii în a re­for­ma co­mu­ni­ta­tea.

În 1991 a tre­cut prin sat Glen E. Li­ch, un pro­fe­sor din Te­xas. S-au împri­e­te­nit. El i-a fost pri­mul men­tor, i-a dat do­uă di­re­cții spre împli­ni­rea vi­su­lui de azi: fă un bu­si­ness plan pen­tru sat și in­tră în po­li­ti­că. – Ce e un bu­si­ness plan?, a între­bat ea.

– Ve­zi ca­re sunt ne­voi­le sa­tu­lui și pu­ne-le pe hârtie.

La fel și cu po­li­ti­ca, a pă­rut un non-sens pen­tru ea, o fe­meie la 26 de ani, dar a can­di­dat la pri­me­le ale­geri din 1992 și a de­venit con­si­li­er lo­cal din par­tea Fo­ru­mu­lui De­mo­crat al Ger­ma­ni­lor din Ro­mânia.

A adu­nat și un con­si­liu in­for­mal al sa­tu­lui com­pus din 15 băr­bați: cinci sași, cinci ro­mâni, cinci

ți­gani. Și au pus pe hârtie ne­voi­le ace­lor ani: plo­ua în școa­lă, in­trau caii în cla­să, dru­mul era im­prac­ti­ca­bil.

A dis­cu­tat cu pă­ri­nții și a reușit să mo­bi­li­ze­ze co­mu­ni­ta­tea la o pri­mă acți­u­ne co­mu­nă: au venit 60 de băr­bați și au re­pa­rat ei sin­guri aco­pe­rișul șco­lii. Pri­ma vic­to­rie!

Dar, per an­sam­blu, sa­tul ei cu clă­diri de pa­tri­mo­niu se ru­i­na. A mers la Bu­cu­rești, la Mi­nis­te­rul Cul­tu­rii, să ce­a­ră aju­tor. Au tri­mis-o la plim­ba­re. A înțe­les că tre­bu­ie să cau­te so­luții în altă par­te. Ori­ce vi­zi­ta­tor din străi­nă­ta­te al Bi­se­ri­cii Al­be din sat ajun­gea in­va­ria­bil în bu­că­tă­ria lor.

Wal­ter nu mai su­por­ta să o tot au­dă: „Să ve­zi ce o să ne aju­te dom­nul ăsta!” „Fii se­ri­oa­să, fe­meie”, îi spu­nea el, „la câte su­te au tre­cut prin bu­că­tă­ria asta…”

Dar au venit și oa­meni pro­vi­de­nția­li, ca­re ave­au să-i aju­te.

În 1993, în bu­că­tă­ria lor din Vis­cri a ajuns Jes­si­ca Do­u­glas-Ho­me, fon­da­toa­rea Mi­hai Emi­nes­cu Trust, ca­re veni­se să vi­zi­te­ze ce­ta­tea şi „mi-a pro­mis un aju­tor pen­tru a păs­tra pa­tri­mo­ni­ul”.

În 1994 a ajuns în bu­că­tă­ria lor Ber­nard Ho­ul­liat, un jur­na­list fran­cez ca­re la des­pă­rți­re le-a spus: „să învățați fran­ce­ză”. El e pri­mul ca­re a me­nți­o­nat Vis­cri într-un Gu­i­de de Ro­u­tard. În anul ur­mă­tor au venit 400 de tu­riști fran­ce­zi, a fost înce­pu­tul tu­ris­mu­lui în sat.

Tot Ca­ro­li­ne i-a con­vins pe bel­gi­e­nii din Büllin­gen (în anii aceia erau la mo­dă aju­toa­re­le) să nu mai adu­că hai­ne (du­pă ce o fe­tiță din cla­să și-a arun­cat ghi­oz­da­nul la WC, „că mai am trei aca­să”), ci să le dea bani pen­tru proi­ec­te ca­re să aju­te co­mu­ni­ta­tea. Prin fun­dația Alba Eccle­sia și în par­te­ne­riat cu sa­tul bel­gian înfrățit Büllin­gen, școa­la și pri­mă­ria din Vis­cri au fost re­a­bi­li­ta­te între 1993-1996. Tot în 1996 au in­sta­lat la Vis­cri pri­ma cen­tra­lă di­gi­ta­lă din Ro­mânia.

„Asta ne-a des­chis ca­lea, min­tea și lu­mea”, spu­ne Ca­ro­li­ne, ca­re a dat pri­mul te­le­fon că­tre pri­e­te­nul te­xan. Ce mândrie pe ei că pu­te­au vor­bi gra­tis în sat. Spo­ro­văiau toa­tă zi­ua!

Cu aju­to­rul Fun­dați­ei So­ros au pa­vat cu pia­tră dru­mul că­tre bi­se­ri­că și au sis­te­ma­ti­zat pârâul din sat.

Însă co­pi­ii, ma­jo­ri­ta­tea ro­mi din fa­mi­lii vul­ne­ra­bi­le din punct de ve­de­re so­cial, nu prea se omo­rau cu şcoa­la. Pen­tru a-i fa­ce pe pă­ri­nți să se sim­tă mândri de odras­le­le lor şi să-i tri­mi­tă mai de­par­te la şcoa­lă, a înce­put să or­ga­ni­ze­ze ser­bări, să le pu­nă în va­loa­re ta­len­tul. Atunci a învățat să vor­be­as­că în pu­blic.

Ca­ro­li­ne o între­ba­se pe Jes­si­ca Do­u­glas-Ho­me cum ar pu­tea să sal­ve­ze Vis­cri. „Îl voi adu­ce aici pe Alteța Sa Pri­nțul de Wa­les”, a răs­puns ea.

Și în 1998 a venit Pri­nțul Char­les. Dar nu la Vis­cri, ci la Moșna – or­din de la mi­nis­trul Cul­tu­rii de atunci, Ion Ca­ra­mi­tru (că nu pu­te­au fa­ce ța­ra de râs, la Vis­cri erau prea mu­lți ro­mi). S-au dus la Moșna în so­lie toți pa­tru – ma­ma Sa­ra, Ca­ro­li­ne, soțul Wal­ter și fi­i­ca Ursu­la –, îmbră­cați în port po­pu­lar să­sesc, și i-au dus în dar Pri­nțu­lui o fo­to­gra­fie cu Vis­cri, „cel mai fru­mos sat din lu­me”.

L-au fer­me­cat și l-au fă­cut să pro­mi­tă că vi­ne și la Vis­cri. Și a venit! Cu gândi­re po­zi­ti­vă și per­se­ve­re­nță, poți fa­ce ori­ce – cre­de Ca­ro­li­ne.

Anul ur­mă­tor, la iniția­ti­va unei fa­mi­lii din Ger­ma­nia ca­re s-a sta­bi­lit un timp în Vis­cri, au fost pu­se ba­ze­le „Vis­cri Înce­pe”, în ca­re câte­va zeci de fe­mei din sat s-au aso­ciat să fa­că și să vândă tu­riști­lor ci­o­ra­pi de lână și pa­puci de pâslă, pă­lă­rii și alte ac­ce­so­rii. „Mun­cim împreu­nă și împă­rțim pro­fi­tu­ri­le. Pe lângă par­tea fi­nan­cia­ră, e și un fe­ri­cit pri­lej de so­cia­li­za­re”, spu­ne preșe­din­ta de azi a aso­ciați­ei, Ma­ria­na Pur­ghel, res­pon­sa­bi­lă și de bu­că­tă­ria co­mu­na­lă.

În sfârșit, în 1999, UNESCO a ac­cep­tat și sa­tul Vis­cri ca sit pro­te­jat: bi­se­ri­ca for­ti­fi­ca­tă și între­gul pa­tri­mo­ni­ul con­stru­it al sa­tu­lui de 48 ha. Tot atunci s-a înfi­i­nțat MET Ro­mânia și și-a înce­put ac­ti­vi­ta­tea la Vis­cri, sub înal­tul pa­tro­naj al Pri­nțu­lui de Wa­les.

Fun­da­ţia lua­se fi­in­ţă în anii co­mu­nis­mu­lui cu sco­pul spri­ji­ni­rii in­te­lec­tua­li­lor di­zi­den­ţi din Ro­mânia la iniția­ti­va Jes­si­căi Do­u­glas-Ho­me, o jur­na­lis­tă și scri­i­toa­re bri­ta­ni­că. În 1987, când Jes­si­ca l-a vi­zi­tat pe Con­stan­tin Noi­ca, fi­lo­zo­ful i-a po­ves­tit des­pre pla­nul lui Ce­aușes­cu de sis­te­ma­ti­za­re a sa­te­lor. Fun­da­ţia s-a re­o­ri­en­tat, pu­nând ba­ze­le unei miş­cări in­ter­na­ţi­o­na­le pen­tru sal­va­rea sa­te­lor ro­mânești. Cu Pri­nțul Char­les ca pur­tă­tor de cu­vânt, au aler­tat Occi­den­tul de pla­nu­ri­le lui Ce­aușes­cu de a dis­tru­ge în ma­să, prin­tre alte­le, un pa­tri­mo­niu ar­hi­tec­tu­ral să­sesc de 800 de ani ca să fa­că loc câtor mai mul­te fa­brici și blo­curi. Că­de­rea re­gi­mu­lui Ce­aușes­cu a venit exact la timp.

Apoi, în 1992, „era în iu­lie când împreu­nă cu doi pri­e­teni am por­nit din Bu­cu­rești spre o zo­nă si­tua­tă la nord de Brașov, to­tal ne­pre­gă­tiți pen­tru ce­ea ce ur­ma să des­co­pe­rim în Tran­sil­va­nia. Am gă­sit ce­tăți

for­ti­fi­ca­te cu pic­turi mu­ra­le, stră­duțe pa­va­te cu pia­tră de râu, ca­se cu in­scri­pții și stu­ca­turi, pa­jiști, pă­duri și văi înflo­ri­te, cu spe­cii ra­re de flori și flu­turi. Ci­re­zi de vaci și bi­vo­li mer­ge­au spre pășu­ne în zori pen­tru ca în amurg să se întoar­că ne­greșit în ogra­dă la muls. Am fost fer­me­cați. Des­co­pe­ri­se­răm o ima­gi­ne a Eu­ro­pei ru­ra­le a că­rei bo­găție și fru­mu­sețe se păs­trau nea­tin­se”, își amin­tește Jes­si­ca într-o broșu­ră a MET din anul 2000.

Fun­dația și-a schim­bat di­re­cția a treia oa­ră, con­cen­trându-se pe pro­te­cția pa­tri­mo­ni­u­lui cul­tu­ral să­sesc, vi­sând la re­naște­rea eco­no­mi­ei lo­ca­le prin efor­tu­ri­le de res­tau­ra­re.

REVITALIZAREA CO­MU­NI­TĂȚII PRIN RES­TAU­RA­REA

PA­TRI­MO­NI­U­LUI

Ia să ve­dem ce avem noi aici, în fun­dă­tu­ra nu­mi­tă Vis­cri, în par­tea de ră­să­rit a po­di­şu­lui Hârti­ba­ci­u­lui, între co­li­ne do­moa­le de­fri­şa­te şi mlaş­tini asa­na­te. E un sat atât de mic și să­rac, că nici nu era tre­cut pe har­tă (a să­rit în ochi abia prin 1987, fi­ind pe lis­ta ce­lor 8.000 ca­re ur­mau să fie sis­te­ma­ti­za­te, ales de MET pen­tru a fi sal­vat). Are o stra­dă prin­ci­pa­lă, Haup­tgas­se, şi do­uă se­cun­da­re, Neu­gas­se şi Kir­chgas­se. Are o bi­se­ri­că for­ti­fi­ca­tă, ca­se și gos­po­dă­rii tra­diți­o­na­le să­sești, am­bi­ent de­o­se­bit, bi­ne păs­trat de să­ră­cie, mu­lți ro­mi. Adi­că ni­mic ce nu s-ar gă­si în res­tul de pes­te 200 de sa­te să­sești din sud-es­tul Tran­sil­va­ni­ei, în pe­ri­col de a se pi­er­de. Cu ex­ce­pția unui element ese­nțial: Ca­ro­li­ne!

„Pe de o par­te ave­am un pa­tri­mo­niu ca­re tre­bu­ia păs­trat. Pe de alta, oa­meni în să­ră­cie lu­cie, fă­ră vi­i­tor, fă­ră loc de mun­că. Din su­pra­pu­ne­rea aces­tor do­uă ne­voi s-a năs­cut ac­ti­vi­ta­tea fun­dați­ei”, spu­ne ea.

Au înce­put cu pași și proi­ec­te foar­te mici: cu aju­to­rul MET, ca­re a adus ex­pe­rți en­gle­zi, au for­mat ti­neri lo­cal­nici în me­se­rii de zi­dari, tâmplari, fi­e­rari etc. ca­re să lu­cre­ze cu ma­te­ria­le lo­ca­le, prin teh­nici de mult ui­ta­te. Și asta nu ca un moft, ci pen­tru că așa au fost întreți­nu­te clă­di­ri­le din Vis­cri de-a lun­gul su­te­lor de ani. „Ne-am dat se­a­ma de asta prin anii ’60-’70, când s-a fo­lo­sit ci­ment la re­pa­rații și a apă­rut igra­sie în piv­ni­ţe și în lo­cu­in­ţe. Ca­se­le tre­bu­ie să res­pi­re chiar da­că, fo­lo­sind ma­te­ria­le tra­di­ţi­o­na­le, re­pa­ra­ţi­i­le tre­bu­ie fă­cu­te mai des”, spu­ne Ger­hild Dootz, ghid la bi­se­ri­ca for­ti­fi­ca­tă din Vis­cri.

Atrași de idei­le ge­ne­roa­se ale MET, ex­pe­rți en­gle­zi, ger­mani și ro­mâni s-au ofe­rit să dea o mână de aju­tor, vo­lun­tari su­fle­tiști și vi­zi­o­nari pre­cum ar­hi­tec­tul ger­man Jan Hülse­mann, ca­re pe ba­za ex­pe­ri­e­nței acu­mu­la­te în anii de im­ple­men­ta­re a proi­ec­te­lor MET a scris o car­te de re­fe­ri­nță în teh­ni­ci­le de res­tau­ra­re ale pa­tri­mo­ni­u­lui să­sesc pe ca­re Pri­nțul Char­les a nu­mit-o „Bi­blia pen­tru mun­că de res­tau­ra­re”, re­gre­ta­tul ar­hi­tect Ga­bri­el Lam­bes­cu, un per­fe­cți­o­nist-șef din echi­pa ar­hi­te­cți­lor lui Ca­ro­li­ne, sau ex­per­tul în res­tau­ra­re Co­lin Ri­char­ds, cu aju­to­rul că­ru­ia au pus pe pi­ci­oa­re la Vis­cri un cup­tor tra­diți­o­nal de ars că­ră­mi­dă și ți­glă (la ca­re Ghe­or­ghiță lu­cre­a­ză și acum). De 60 de ani nu se mai fă­cu­se în Vis­cri că­ră­mi­dă ma­nual… Dar en­gle­zii au ana­li­zat pă­mântul din mai mul­te sa­te și Vis­cri are cel mai bun pă­mânt pen­tru ți­gle și că­ră­mi­zi.

„Ha­bar n-ave­am cum se fac, dar Ca­ro­li­ne mi-a spus că bu­ni­cul a fost că­ră­mi­da­rul sa­tu­lui. N-a fost chip să-i spun nu, am lă­sat Unga­ria un­de lu­cram de vreo ze­ce ani ca zi­dar și m-am întors să fac tre­a­bă aca­să”, po­ves­tește sa­vu­ro­sul Ghe­or­ghiță.

Cu no­ua pro­moție de meșteri proas­păt ca­li­fi­cați la lo­cul de mun­că, lo­cal­nici ca el, ca frații fi­e­rari Istvan și Ma­tei Ga­bor sau ca zi­da­rul Ioan Mol­nar, echi­pa MET a pur­ces la re­fa­ce­rea și con­ser­va­rea a 65 de fața­de ale ca­se­lor, 21 de șuri, 12 șo­proa­ne, 29 de po­duri și po­dețe, 50 de băn­cuțe de lemn.

Stra­da Bi­se­ri­cii a fost pa­va­tă cu pia­tră de râu, au fost plan­tați po­mi, au fost re­fă­cu­te pa­rțial zi­du­ri­le ce­tății, au fost fă­cu­te re­pa­rații la Bi­se­ri­ca Orto­do­xă. Apoi MET a aju­tat ze­ce fa­mi­lii să par­ti­ci­pe la cur­suri de for­ma­re în agro­tu­rism ca să-și des­chi­dă în gos­po­dă­ri­i­le lor ca­me­re de oas­peți. Pen­tru să­te­nii ca­re pri­mesc oas­pe­ţi au ofe­rit cur­suri de lim­bă en­gle­ză sau fran­ce­ză, de con­ta­bi­li­ta­te sau de re­la­ţii cu pu­bli­cul pen­tru a ri­di­ca stan­dar­de­le tu­ris­ti­ce. Și au fost des­tui ca­re s-au tran­sfor­mat con­si­de­ra­bil, deși pro­veneau din me­dii foar­te să­ra­ce.

Nu e bi­ne să le dai de po­ma­nă oa­me­ni­lor pește (căci asta îi fa­ce le­neși, de­pen­de­nți și proști), ci să îi înveți să pes­cu­ias­că. Așa că MET-ul nu i-a an­ga­jat, ci i-a obli­gat pe lo­cal­nici să își fa­că PFA-uri la pro­pri­i­le afa­ceri pen­tru crește­rea mo­ti­vați­ei, a res­pon­sa­bi­li­tății și a spi­ri­tu­lui an­tre­pre­no­rial. În vreo ze­ce ani, cam ju­mă­ta­te din po­pu­lația sa­tu­lui a fost im­pli­ca­tă și a be­ne­fi­ciat di­rect sau in­di­rect de im­ple­men­ta­rea proi­ec­te­lor MET. La pes­te ju­mă­ta­te din to­ta­lul gos­po­dă­ri­i­lor din sat au fost fă­cu­te in­ter­venții de re­a­bi­li­ta­re a pa­tri­mo­ni­u­lui con­stru­it.

„Știam că ai mei con­să­teni ca­re nu sunt sași nu pot sim­ţi ace­e­a­şi încăr­că­tu­ră emo­ţi­o­na­lă fa­ţă de tra­di­ţia şi pa­tri­mo­ni­ul stră­mo­şi­lor mei. Aşa că inițial am ape­lat la mo­ti­va­ţia eco­no­mi­că. Eram si­gu­ră că, da­că unii vor învăța o me­se­rie, vor pu­tea câști­ga bani lu­crând la ac­ti­vi­tăți­le de res­tau­ra­re și, du­pă ter­mi­na­rea lu­cră­ri­lor, prin mun­ca lor,

nu vor mai dis­tru­ge pa­tri­mo­ni­ul, ba vor ajun­ge să și-l însușe­as­că, să se mândre­as­că cu el. Iar azi, când aud o fe­meie ro­mă spu­nând «nu e bi­ne că par­che­a­ză toți mași­ni­le în fața ca­se­lor, că nu se mai văd ca­se­le noas­tre fru­moa­se», știu că am reușit. Ia­tă că oa­me­nii au înțe­les în fi­nal că aces­ta e cel mai bun mij­loc prin ca­re pot trăi: pro­mo­va­rea tu­ris­mu­lui cul­tu­ral în zo­nă”, spu­ne Ca­ro­li­ne.

Ide­ea din spa­te­le fi­e­că­rui proi­ect al MET a fost să cre­as­că ni­ve­lul de trai al lo­cal­ni­ci­lor. Impor­tant era să cre­as­că tot sa­tul, or­ga­nic, căci, du­pă cum cre­de Ger­hild Gross, or­ga­nis­ta din Vis­cri, „de­ge­a­ba duc eu o via­ţă bu­nă cât timp la a do­uă ca­să mai înco­lo nu au cu­rent. Nu po­ţi trăi fe­ri­cit așa”.

To­tul s-a fă­cut cu fo­rță de mun­că, ma­te­ria­le și re­sur­se lo­ca­le, re­pa­rați­i­le au adus be­ne­fi­cii di­rec­te și in­di­rec­te eco­no­mi­ei sa­tu­lui. Proi­ec­te­le MET-ului pre­su­pun o abor­da­re in­te­gra­tă, prin ca­re s-a încer­cat di­mi­nua­rea pro­ble­me­lor so­cia­le și eco­no­mi­ce din me­di­ul ru­ral prin va­lo­ri­fi­ca­rea pa­tri­mo­ni­u­lui cul­tu­ral și na­tu­ral. „Cu tim­pul, am reușit să le tre­zim lo­cal­ni­ci­lor mândria și res­pec­tul pen­tru pa­tri­mo­ni­ul cul­tu­ral și, cel mai impor­tant, i-am aju­tat pe oa­meni să lu­cre­ze din nou împreu­nă pen­tru un bi­ne co­mun”, spu­ne Ca­ro­li­ne.

REȘEDINȚA REGALĂ DIN SA­TUL DE SI­NE STĂ­TĂ­TOR

În 2006, la iniția­ti­va Ca­ro­li­nei, MET i-a fă­cut un ca­dou stra­te­gic Alteței Sa­le Re­ga­le Prin­ţul de Wa­les: ca­sa de la nu­mă­rul 163 din Vis­cri, a că­rei res­tau­ra­re înce­pu­se cu șa­se ani mai de­vre­me. Pri­nțul a pri­mit-o, dar a ți­nut să do­ne­ze MET con­tra­va­loa­rea ei.

Fap­tul că Vis­cri a de­venit reședința regală a con­tri­bu­it la pro­mo­va­rea Tran­sil­va­ni­ei în ge­ne­ral și a aces­tui sat în par­ti­cu­lar ca loc ru­ral idi­lic de mult pi­er­dut în Ma­rea Bri­ta­nie.

„Ce îmi pla­ce la Ro­mânia e ca­rac­te­rul său atem­po­ral, re­mar­ca­bil, des­prins par­că din po­veş­ti­le co­pi­lă­ri­ei. Ca o întoar­ce­re în timp. În ge­ne­ral, oa­me­nii îşi do­resc să apar­ţi­nă, să se iden­ti­fi­ce cu na­tu­ra. Sis­te­mul cul­tu­ral uman e foar­te impor­tant, fi­ind cel ca­re se află în di­rec­tă le­gă­tu­ră cu ace­as­ta. Ata­re sen­ti­ment se află în noi, iar noi îl ne­găm, îl înde­păr­tăm, încer­căm să ne con­vin­gem că nu con­te­a­ză, că e ire­le­vant. Dar nu e de­loc ire­le­vant. Hră­neş­te su­fle­tul şi ini­ma. Asta îţi fa­ce, până la ur­mă, Ro­mânia”, îi ex­pli­ca Pri­nțul lui Charlie Ottley, re­a­li­za­to­rul do­cu­men­ta­ru­lui Wild Car­pat­hia.

Lob­by-ul fă­cut de Pri­nț de-a lun­gul ani­lor pen­tru pa­tri­mo­ni­ul cul­tu­ral şi na­tu­ral din Tran­sil­va­nia a con­tri­bu­it la ima­gi­nea po­zi­ti­vă a Ro­mâni­ei în lu­me. „Nu exis­tă un pro­dus de ex­port mai bun pen­tru Ro­mânia de­cât Tran­sil­va­nia”, de­cla­ra Prin­ţul Char­les pen­tru TVR în 2011.

Grație îndră­gos­ti­rii lui de Tran­sil­va­nia, mul­tă cer­nea­lă des­pre Vis­cri a curs în pre­sa in­ter­nați­o­na­lă.

Ba a des­chis ochii și ro­mâni­lor, ca­re, du­pă Char­les, au înce­put să vi­nă la Vis­cri, și a deștep­tat mândria lo­cal­ni­ci­lor, căci vor­ba fi­e­ra­ru­lui Istvan Ga­bor: „noi trăim zi de zi într-un loc un­de Pri­nțul poa­te ve­ni doar în va­ca­nță.”

Proi­ec­tul „Sa­tul de si­ne stă­tă­tor” con­ce­put la Vis­cri a ajuns să fie ex­por­tat la Criț, Drăușeni, Me­sen­dorf, Bu­nești, Hos­man, Mă­lâncrav, Flo­rești, Moșna, Alma Vii. În 2010 a pri­mit Ma­re­le Pre­miu al Ga­lei So­ci­e­tății Ci­vi­le și Pre­mi­ul I la Ca­te­go­ria „Ar­tă și Cul­tu­ră”.

Și ui­te așa, pas cu pas, Vis­cri s-a schim­bat. For­ma, fie ea și fă­ră fond la înce­put, ajun­ge să își cre­e­ze o sub­sta­nță pro­prie.

Și proi­ec­te­le au tot venit, co­mu­ni­ta­tea a con­ti­nuat să se su­de­ze. Du­pă aproape un de­ce­niu de stră­da­nii, din 2011 sa­tul are o stație de epu­ra­re eco­lo­gi­că, proi­ec­tul ECO H2O re­a­li­zat de spe­cia­liş­ti din Ger­ma­nia şi Bel­gia, un mo­del în do­me­niu, ca­re nu con­su­mă elec­tri­ci­ta­te și fo­lo­sește tres­tia și bac­te­ri­i­le ca ar­me pe cât de se­cre­te, pe atât de ief­ti­ne pen­tru a pu­ri­fi­ca ape­le uza­te. „Sper că va fi în be­ne­fi­ci­ul co­mu­ni­tății mu­lți ani de acum înco­lo şi că alte co­mu­ni­tăți vor ur­ma exem­plul vos­tru”, a spus Pri­nțul de Wa­les, venit spe­cial la Vis­cri la inau­gu­ra­re. În ci­u­da do­ri­nței de­cla­ra­te a mi­nis­tru­lui Me­di­u­lui din acea vre­me, Ro­va­na Plumb, ca ace­as­tă stație de epu­ra­re să fie re­pli­ca­tă în alte sa­te, în spe­cial în ce­le din si­tu­ri­le Na­tu­ra 2000, Vis­cri a rămas unic și în acest do­me­niu…

În schimb, proi­ec­tul bu­că­tă­ri­ei pen­tru

Și în 1998 a venit Pri­nțul Char­les. Dar nu la Vis­cri, ci la Moșna, din or­di­nul mi­nis­tru­lui Cul­tu­rii de atunci, Ion Ca­ra­mi­tru (că nu

pu­te­au fa­ce ța­ra de râs, la Vis­cri erau prea mu­lți ro­mi).

pre­pa­ra­rea pro­du­se­lor tra­di­ţi­o­na­le din Vis­cri a fost ex­tins şi în alte pă­rți, ca lo­cu­i­to­rii să poa­tă să îşi pre­pa­re sin­guri pro­du­se­le eco­lo­gi­ce, du­pă ca­re să le va­lo­ri­fi­ce.

În 2014, fer­mi­e­rii ir­lan­de­zi au do­nat 31 de vaci să­te­ni­lor să­raci din Vis­cri cu con­diția să dea mai de­par­te la rândul lor pri­mul vițel altui ță­ran ne­voiaș, ca­re să con­ti­nue apoi ci­clul. Sunt va­ci­le din avi­on, cum li se spu­ne și azi în Vis­cri. În 2014 s-a for­mat aso­ciația cres­că­to­ri­lor de ani­ma­le „Agro-eco Vis­cri-Weis­skir­ch” – 56 de fa­mi­lii de cres­că­tori de ani­ma­le cu 321 de vaci, 986 de oi, 86 de ca­pre și 46 de cai.

Cum pășu­nea a ajuns să fie închi­ria­tă în fun­cție de nu­mă­rul de ani­ma­le deți­nu­te, mi­cii pro­pri­e­tari ar fi dis­pă­rut. Așa că s-au aso­ciat ca fie mai pu­ter­nici împreu­nă – să-și ape­re drep­tu­ri­le la pășu­nat și să ai­bă con­diții mai bu­ne la vânza­rea pro­du­se­lor. De când au re­des­co­pe­rit aso­ci­e­rea, crește­rea ani­ma­le­lor e din nou ren­ta­bi­lă chiar și pen­tru mi­cii pro­pri­e­tari, o per­spec­ti­vă aproape uni­că în sa­te­le din jur și în ce­le ro­mânești în ge­ne­ral.

Tot în 2014, tot la su­ges­tia lui Ca­ro­li­ne, au înce­put dis­cuți­i­le pen­tru for­ma­rea unei aso­ciații in­for­ma­le a că­ruțași­lor. „La înce­put mi s-a pă­rut o ne­bu­nie, dar am ajuns să îmi dau se­a­ma că, de fapt, era o idee bu­nă”, spu­ne Imre Zsi­ga, unul din­tre șe­fii de azi ai aso­ciați­ei.

25 de fa­mi­lii de ro­mi pro­pri­e­tari de cai plim­bă tu­riști cu că­ruța în tim­pul se­zo­nu­lui. Au vreo no­uă tu­ruri în ju­rul sa­tu­lui și în jur de 5-6.000 de cli­e­nți-vi­zi­ta­tori pe an. Re­gu­la prin­ci­pa­lă e „cu­rățe­nie și res­pon­sa­bi­li­ta­te. Noi sin­guri ne fa­cem in­spe­cție”, spu­ne Imre.

PREȚUL SUCCESULUI

Ca­ro­li­ne și-a do­rit un Vis­cri fru­mos, res­tau­rat, viu, au­ten­tic, curat, un­de tu­riștii să vi­nă pen­tru sen­ti­men­tul de fer­me­ca­tă mași­nă a tim­pu­lui ca­re te întoar­ce într-o vre­me idi­li­că a li­niștii, cu plim­bări pe jos și cu că­ruța, cu mânca­re na­tu­ra­lă din gră­di­na lo­cal­ni­cu­lui. A înțe­les că pen­tru asta tre­bu­ie să cre­as­că ni­ve­lul de trai al între­gu­lui sat. Căci sa­tul e ca un stup, să­nă­tos și pros­per doar atunci când fi­e­ca­re al­bi­nă mun­cește și are ros­tul ei. Ca să poți crește ca­li­ta­tea vi­eții pe ter­men lung, tre­bu­ie să im­plici cât mai mu­lți oa­meni în proi­ec­te, să-i ajuți să pros­pe­re: unii să aju­te la res­tau­ra­re, alții să pri­me­as­că tu­riști, alții să-i plim­be cu că­ruțe­le, unii să fa­că de mânca­re, alții să vândă pa­puci sau ci­o­ra­pi, mă­nuși, că­ci­u­li și alte su­veni­ruri, unii să își des­chi­dă un cup­tor de pâi­ne, alții – res­tau­rant în toa­tă le­gea. Așa a gândit Ca­ro­li­ne: fi­e­ca­re să își gă­se­as­că vo­cația și apoi să de­vi­nă in­de­pen­dent eco­no­mic. Ast­fel că azi la Vis­cri s-ar pu­tea trăi bi­ne și fă­ră tu­rism. Unii au învățat o me­se­rie, alții au ani­ma­le, pă­mânt sau al­bi­ne. Însă tu­ris­mul adu­ce gro­sul ba­ni­lor. Sunt fa­mi­lii ca­re câști­gă anual până la 40.000-50.000 de eu­ro din tu­rism și doar trei mai întind mâna du­pă aju­tor so­cial, spre de­o­se­bi­re de su­te­le din sa­te­le ve­ci­ne ale co­mu­nei Bu­nești. Ra­ta de șco­la­ri­za­re a cres­cut la pes­te 75% (aproape du­blu față de anii 2000).

Vis­cri a ajuns un sat pros­per, aflat în agen­da și pe har­ta ma­jo­ri­tății cir­cu­i­te­lor tu­ris­ti­ce din Tran­sil­va­nia. Are 415 lo­cu­i­tori: 300 de ro­mi, 100 de ro­mâni și ul­ti­mii 15 sași.

Ce­le cir­ca 120 de lo­curi de ca­za­re ca­re re­pre­zin­tă ca­pa­ci­ta­tea sa­tu­lui sunt ocu­pa­te me­reu în tim­pul se­zo­nu­lui. Șa­se fa­mi­lii de lo­cal­nici și apro­xi­ma­tiv tot atâtea de bu­cu­reșteni au pen­si­uni. Anul aces­ta s-a des­chis pri­mul res­tau­rant. Vor ur­ma și alte­le.

Aso­ciația fe­mei­lor vin­de su­veni­ru­ri­le ti­pic vis­cre­ne. Cei cu că­ruțe fac bani or­ga­ni­zând tu­ruri. Se es­ti­me­a­ză că cir­ca 80% din oas­peți la­să bani în co­mu­ni­ta­te. Însă in­fras­truc­tu­ra sa­tu­lui nu e pre­gă­ti­tă pen­tru un ase­me­nea aflux. Însăși prețu­i­ta li­niște e ame­ni­nța­tă. Stra­da prin­ci­pa­lă pe ca­re cir­cu­lau ale­ne vaci și se bă­lă­ce­au gâște a fost co­tro­pi­tă anul aces­ta la săr­bă­toa­rea de 1 mai de mașini ca­re au par­cat una pes­te alta, mai ce­va ca-n Bu­cu­rești. Noi­le po­si­bi­li­tăți eco­no­mi­ce au adus cu si­ne spe­cu­lații imo­bi­lia­re, prețu­ri­le s-au ros­to­go­lit de 20 de ori în ul­ti­mii 20 de ani, cu oa­meni cu da­re de mână ca­re vor să cum­pe­re o pro­pri­e­ta­te în Vis­cri și să o tran­sfor­me, pre­cum Pri­nțul Char­les, în ca­să de va­ca­nță sau de oas­peți.

„Să-i aud eu pe ăștia (se re­fe­ră la vene­ti­cii bu­cu­reșteni mu­tați în Vis­cri) că vin aici pen­tru aer curat! Nu, au venit și au des­chis pen­si­uni ca să fa­că bani”, spu­ne Ra­mo­na Ta­bar­cea, de anul aces­ta pa­troa­na pen­si­u­nii Vis­cri 44, un­de a lu­crat mu­lți ani ca an­ga­ja­tă.

Ac­ti­vi­ta­tea or­ga­ni­za­tă de tu­rism cul­tu­ral a înce­put prin anul 2000, când au venit 400 de vi­zi­ta­tori la Bi­se­ri­ca Albă, din­tre ca­re vreo 250 au fost ca­zați în sat. Dar grație pro­mo­vă­rii in­te­li­gen­te, nu­me­re­le au tot cres­cut: 11.000 de oas­peți în 2009, 17.000 în 2014, 32.000 în 2015 și cir­ca 44.000 în

2018. Asta înse­am­nă aproape de o su­tă de ori po­pu­lația sa­tu­lui. Iar dru­mul ju­dețe­an din­spre E60 că­tre Vis­cri, ca­re a fost întot­de­au­na unul din­tre ce­le mai proas­te din ța­ră, e în sfârșit în curs de re­fa­ce­re. Vor ve­ni și mai mu­lți tu­riști.

„Ar fi bi­ne ca Vis­cri să ră­mână aşa, mai la o par­te. Ar fi bi­ne să fie li­niş­te, că asta cau­tă și tu­riștii. Ar fi bi­ne să me­ar­gă ci­ur­da di­mi­nea­ţa și se­a­ra în li­niş­te pe stra­dă, nu să cur­gă au­to­car du­pă au­to­car”, spu­ne Sa­ra. No­rii de praf ca­re se ri­di­că în ur­ma mași­ni­lor pe stra­da neas­fal­ta­tă nu au timp să se mai așe­ze înain­te de a fi stârnit un altul nou.

Ca­ro­li­ne și-ar fi do­rit să poa­tă pu­ne un clo­pot de sti­clă pes­te Vis­cri acum 5 ani. (Înțe­le­ge pe­ri­co­le­le su­pra­dez­vol­tă­rii și e aten­tă ca sa­tul ei să nu o apu­ce pe un drum greșit, pre­cum zo­na Bran.) Cum asta nu se poa­te, pan­ta rhei, a re­curs la un con­tract so­cial.

„L-am ela­bo­rat împreu­nă cu să­te­nii, cu echi­pa MET, aju­tați de ex­pe­rți in­ter­nați­o­na­li. E un do­cu­ment de eva­lua­re a va­lo­ri­lor vi­eții noas­tre au­ten­ti­ce, dar și a ame­ni­nță­ri­lor de azi și de mâi­ne. În ur­mă cu un an ne-am ales un con­si­liu al sa­tu­lui: 21 de re­pre­zen­ta­nți ai tu­tu­ror gru­pu­ri­lor de in­te­res exis­ten­te în sat – ță­rani, că­ruțași, meșteri, pro­pri­e­tari de ca­se de oas­peți, pres­ta­tori de ser­vi­cii tu­ris­ti­ce, tații de ve­ci­nă­tăți, aleși lo­ca­li –, ca­re se întâlnesc pe­ri­o­dic pen­tru a gă­si so­luții prin ca­re să ne păs­trăm au­ten­tic mo­dul de viață.”

„Da, am fost și eu o da­tă. Ce să fie aco­lo: niște oa­meni ca­re vor­besc, vor­besc și iar vor­besc și nu se întâmplă ni­mic”, ră­buf­nește Ra­mo­na Tă­bar­cea, pa­troa­na de la Vis­cri 44. Deși nu fa­ce par­te din con­si­li­ul in­for­mal al sa­tu­lui, știe tot. Ra­mo­na e o fi­re au­to­ri­ta­ră („pe mi­ne nu mă co­man­dă ni­meni”), ex­trem de fran­că și sen­si­bi­lă la gri­ma­se­le fi­ne și cu­re­nții sub­te­rani ai in­te­re­se­lor di­ver­gen­te ca­re încrețesc fața apa­rent li­niști­tă a pros­pe­ru­lui Vis­cri. Ar fi vrut ca MET-ul să cum­pe­re toa­te ca­se­le-pen­si­u­ne din Vis­cri, iar Ca­ro­li­ne să con­du­că tu­ris­mul ca un des­pot lu­mi­nat și res­pon­sa­bil, că-s prea mul­te in­te­re­se, prea mul­tă di­plo­mație, prea mul­tă de­mo­crație lă­lăi­tă în nes­fârși­te dis­cuții d-astea în con­tra­dic­to­riu ca­re o scot din să­ri­te.

O PĂCĂLEALĂ!

La o oră târzie, cu mul­te ste­le pe cer și sti­cle de be­re pe ma­să, în ham­ba­rul-res­tau­rant al pen­si­u­nii Vis­cri 44, un cu­plu mai în vârstă de bu­cu­reșteni pros­peri po­ves­tesc cu ami­cul lor brașo­ve­an la fel de împli­nit la trup și por­to­fel. Des­pre afa­ceri, șme­nuri pe bani mu­lți, po­li­ti­că ro­mâneas­că și bau-bau-ul DNA. Mași­ni­le le sunt par­ca­te chiar ală­turi: un BMV X6 alb și un frăți­or ne­gru. „Dom’ne, as­cul­tă la mi­ne, Vis­cri­ul ăsta es­te o păcăleală”, le spu­ne bu­si­nes­sma­nul brașo­ve­an. El a um­blat prin toa­te in­su­le­le din Pa­ci­fic și din Ame­ri­ca. Dar ce să ve­zi aici? Nici con­diții, nici ni­mic! Ceilalți îi dau drep­ta­te. „Ehei, da­că ai ști câți d-ăștia trec pe aici!”, îmi spu­ne Ra­mo­na a do­ua zi la mi­cul de­jun. Înțe­leg că da­că străi­nii ple­a­că din Vis­cri încântați de că­lă­to­ria în tre­cut (cu cât mai au­ten­tic par­fu­mul sen­ti­men­tu­lui de îna­poi­e­re, cu atât mai bi­ne), ma­jo­ri­ta­tea ro­mâni­lor vor să se dea cu mași­na tim­pu­lui ex­clu­siv spre vi­i­tor. Vin aici fă­ră să se in­for­me­ze, doar să bi­fe­ze un loc fă­cut ce­le­bru de Pri­nț, de mass-me­dia, și, când se văd la ța­ră, nu la cas­tel, ple­a­că fu­ri­oși sau de­za­mă­giți.

EPILOG

Ze­ce cașuri mari ca ze­ce pur­ce­luși stau cu­mi­nți, fi­e­ca­re înve­lit în pro­so­pul lui alb-ru­gos, pe o ma­să încro­pi­tă la stâna cu­răți­că a ci­o­ba­nu­lui Ste­li­că, un­de am venit să cum­pă­răm brânză pen­tru zi­ua lui Karl (fra­te­le mai ma­re al lui Ca­ro­li­ne). De jur împre­jur, dealuri ver­zi cât ve­zi cu ochii. Dar nici ur­mă de ani­ma­le. Cu iar­ba proas­tă de anul ăsta și oi tot mai mul­te pe pășu­ne, păs­to­rii tre­bu­ie să me­ar­gă tot mai de­par­te să le sa­tu­re. Ste­li­că e voi­nic, ro­to­fei la trup și ru­men în obra­ji de par­că ar fi ma­chiat. Nu de să­nă­ta­te se plânge el, ci că nu mai are cu ci­ne lu­cra. Un­de sunt ci­o­ba­nii pri­ce­puți de altă da­tă?

„Ăștia ti­neri n-au ochi de­cât pen­tru te­le­fon și FB, moa­re mi­e­lul lângă ei și nici nu ba­gă de se­a­mă. De la anul mă las”, îi spu­ne lui Ca­ro­li­ne. „Nu poți să te lași. Avem ne­voie de ti­ne. Tu ești ulti­mul nos­tru ci­o­ban ma­re. Tre­bu­ie să dai fla­că­ra mai de­par­te!”

Ca­ro­li­ne se stră­du­i­ește să-l con­vin­gă ca la anul să fa­că o școa­lă de ci­o­bă­nie în Vis­cri, în ca­re să tran­smi­tă ge­ne­rați­ei ti­ne­re tot ce știe el.

Mi­ni­o­nă, păs­trându-și o jo­via­li­ta­te, hai­ne și ges­turi ștren­gă­rești de fe­tiță chiar și la 55 de ani, Ca­ro­li­ne prac­ti­că dic­ta­tu­ra lui „te rog”, e ire­zis­ti­bi­lă prin per­se­ve­ra­nța de fi­er, dar cu zâmbet dul­ce pe post de vârf de lan­ce. Ener­gia de ca­re dă do­va­dă ori­un­de am vă­zut-o (de la ma­ra­to­nul „voie bu­nă și dans” pe rit­muri do­mol săl­tă­rețe de la săr­bă­toa­rea reîntâlni­rii sași­lor până la dis­cuți­i­le in­ter­mi­na­bi­le de prin con­si­lii) pa­re ine­pu­i­za­bi­lă. Le­a­der­ship-ul ei e de tip nor, ea e nu­cleul ca­re in­tră în dia­log răb­dă­tor cu fi­e­ca­re elec­tron în par­te, iar trăs­ne­tul, când se pro­du­ce, cu­mu­le­a­ză fo­rța de ne­re­zis­tat a între­gu­lui nor. Nu înse­am­nă că nu are și de­fec­te. E or­go­li­oa­să, in­flue­nța­bi­lă, iar în ori­ce dis­pu­tă pri­mul im­puls e

că are drep­ta­te… Nu însem­nă că reușește me­reu. Din­tre ul­ti­me­le eșe­curi se nu­mă­ră proi­ec­ta­ta fa­bri­că de lap­te din lo­ca­li­ta­te sau ale­ge­ri­le lo­ca­le de acum doi ani.

„Ma­ma are ten­di­nța de a se mi­cșo­ra pe si­ne și de a spu­ne oa­me­ni­lor că fi­e­ca­re proi­ect e în pri­mul rând re­zul­ta­tul stră­du­i­nței lor. Dar la ul­ti­me­le ale­ge­ri­le lo­ca­le a trăit o de­za­mă­gi­re crun­tă vă­zând că oa­me­nii s-au lă­sat ma­ni­pu­lați, că po­me­ni­le elec­to­ra­le, in­ti­mi­da­rea, ame­ni­nța­rea cu de­za­van­ta­ja­rea ce­lor ca­re nu re­a­leg sta­tus quo-ul din Bu­nești au cântă­rit mai greu de­cât pla­nul du­ra­bil pen­tru co­mu­ni­ta­te al can­di­da­tu­lui su­sți­nut de ea și de Fo­ru­mul Ger­man…”, spu­ne fi­i­ca Ursu­la Radu-Fer­no­lend. Însă ori­ce ar fi, Vis­cri­ul ei va ră­mâne vi­sul de trei ori împli­nit de re­ge­ne­ra­re ru­ra­lă prin păs­tra­rea or­ga­ni­ză­rii tra­di­ţi­o­na­le, re­me­di­e­rea lip­sei de per­spec­ti­ve și re­vi­go­ra­rea sen­ti­men­tu­lui de co­mu­ni­ta­te. Ca și mi­ne, lu­mea din alte sa­te vi­ne aici să se con­vin­gă că mi­ra­co­lul e ade­vă­rat. Cei din Criț vi­se­a­ză să ai­bă la fel de mu­lți tu­riști. Cei din Alma Vii ar vrea o co­mu­ni­ta­te la fel de uni­tă. „La noi”, spu­ne Ma­ria­na Pur­ghel, „uși­le ră­mân des­cu­ia­te, ni­meni nu mai fu­ră, MET-ul ne-a unit.”

„Însă”, o întreb, „cum poa­te fi nu­mit sat să­sesc Vis­cri­ul de azi, po­pu­lat ma­jo­ri­tar cu ro­mi, ca­re, ori­ce s-ar spu­ne, au o cul­tu­ră cum­va opu­să sași­lor?” „Am cres­cut într-o co­mu­ni­ta­te aproape per­fec­tă, cu pa­tru ve­ci­nă­tă­ţi să­seş­ti, un­de iar­na, du­pă ce băr­bații adu­nau lem­ne­le de foc, to­tul se împăr­ţea prin tra­ge­re la sor­ţi ca vă­du­ve­le să nu fie de­fa­vo­ri­za­te. Dar și azi mai avem ve­ci­nă­ta­tea ro­mâni­lor şi ve­ci­nă­ta­tea ro­mi­lor. De acord, spi­ri­tul de co­mu­ni­ta­te ca­re se dez­vol­tă în Vis­cri e di­fe­rit de cel din co­pi­lă­ria mea, dar neîndoi­el­nic exis­tă”, îmi spu­ne Ca­ro­li­ne.

Vor­bește șop­tit, însă o aud lim­pe­de. Zum­ze­tul pe­tre­ce­rii s-a stins. E noap­te, s-a fă­cut târziu și ari­pa unei li­niști ca de sfârșit de lu­me, țe­su­tă în fu­i­oa­re­le ce­nușii de ce­ață, apa­să pes­te zi­du­ri­le cu­rții lui Karl, acum că ma­jo­ri­ta­tea in­vi­tați­lor de la zi­ua lui s-au re­tras.

„Poa­te că to­tuși unii sași din ge­ne­rația ta se vor reîntoar­ce la Vis­cri mă­car la pen­sie, nu?”

„Nu prea cred. Sunt co­nști­en­tă că pes­te ani și ani nu vor mai fi sași la Vis­cri. Dar chiar da­că nu vor mai ră­mâne de­cât fa­mi­lii de ro­mi, tot fru­mos va ră­mâne. Sa­tul ăsta e mun­ca mea de o viață. Și când n-oi mai fi, o să am gri­jă de ei, de aco­lo, de sus, șop­tește Ca­ro­li­ne.”

Cos­tel adu­ce la graj­du­ri­le Tran­syl­va­nia on Hor­se­back iar­bă pen­tru caii ca­re poar­tă tu­riști pe dealu­ri­le din ju­rul sa­tu­lui. În Vis­cri sunt fa­mi­lii ca­re câști­gă anual 40.000-50.000 de eu­ro din tu­rism. În tim­pul se­zo­nu­lui, ce­le cir­ca 120 de lo­curi de ca­za­re sunt ocu­pa­te me­reu.

FOTO: CRISTIAN RADU / MI­HAI EMI­NES­CU TRUST

Proi­ec­tul „Sa­tul de si­ne stă­tă­tor” con­ce­put de MET la Vis­cri a ajuns să fie ex­por­tat și în alte sa­te să­sești: la Criț, Drăușeni, Me­sen­dorf, Bu­nești, Hos­man, Mă­lâncrav, Flo­rești, Moșna sau Alma Vii. În ima­gi­ne, lu­cră­ri­le de res­tau­ra­re a tur­nu­ri­lor și zi­du­ri­lor de for­ti­fi­cație ale Bi­se­ri­cii Evan­ghe­li­ce din Alma Vii.

Fa­mi­lia Fer­no­lend es­te una din­tre ce­le mai ve­chi din Vis­cri. Sunt aici de pe la anul 1690. Cel mai în vârstă mem­bru al fa­mi­li­ei es­te ma­ma Ca­ro­li­nei, înțe­le­ap­ta Sa­ra Dootz, ajun­să acum la 82 de ani, din­tre ca­re pe ul­ti­mii 25 i-a pe­tre­cut ca ghid vo­lun­tar la bi­se­ri­ca for­ti­fi­ca­tă din sat.

La o mar­gi­ne de pă­du­re, la poa­le­le De­a­lu­lui Dum­bră­vii din Vis­cri, sunt ca­sa, ate­li­e­rul și pa­ra­di­sul în eter­nă des­tră­ma­re și re­cârpi­re ale mește­ru­lui Ghe­or­ghiță Las­cu, că­ră­mi­da­rul de­ja ce­le­bru al sa­tu­lui, fan de­cla­rat al lui Ca­ro­li­ne, pe ca­re o are și în ca­len­da­rul de pe pe­re­te­le ca­sei lui.

În anul 2000, Vis­cri avea vreo 400 de vi­zi­ta­tori. Ci­fre­le au tot cres­cut de când Mi­hai Emi­nes­cu Trust i-a dă­ru­it în 2006 Prin­ţu­lui de Wa­les ca­sa de la nu­mă­rul 163 și Vis­cri a de­venit „reșe­din­ţă regală”. Anul aces­ta s-a ajuns la cir­ca 44.000 de tu­riști – într-un sat cu nu­mai 415 lo­cu­i­tori.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.