În pofida riscurilor, alege să speri

PLANETA ESTE ÎMPOVĂRATĂ DE CONFLICTE, SCHIMBĂRI DE CLIMĂ, POLUARE, BOLI ȘI ALTE NECAZURI. E UN MOMENT IDEAL SĂ SPERĂM.

Ne pasc conflicte, schimbări climatice și poluare. Ce moment mai bun să fim cât mai optimiști?

AAR TREBUI SĂ FII APROAPE NEBUN să te simți plin de speranță într-o lume atât de plină de foamete, ură, schimbări de climă, poluare și infestare, ca să nu mai vorbim de comportamentul autodistructiv sau de-a dreptul exasperant al anumitor persoane, fie ele celebre sau vecini de palier, nu dăm nume.

Totuși, eu simt o speranță nemărginită aproape tot timpul. Speranța este un optimism uneori arogant, o încredere și o convingere că cei pe care îi iubesc vor fi bine – că se vor descurca orice le-ar rezerva viața. Speranța este siguranța că, oricât de gravă ar părea situația și oricât de mult ar dura salvarea sau vindecarea, știința modernă, împreună cu bunătatea și grija semenilor, ne vor lăsa cu gura căscată, în cel mai bun sens posibil.

Speranța este rareori (pentru mine) piramida de raze cu aer religios care se filtrează prin nori sau răsăritul clișeistic. E mai degrabă o haină rezistentă, ca o geacă veche de piele: îmi amintește că am mai fost pe-aici în împrejurări la fel de înfricoșătoare și am ieșit la lumină

și voi mai ieși și altădată. Nu trebuie decât să rămân bine ancorată în adevăr. Toate bune și frumoase, veți spune voi. Dar, în fond, ce înseamnă asta – adevărul?

Departe de mine gândul de a defini Adevărul cu A mare. Dar îmi cunosc adevărul meu, care este: toți oamenii pe care îi cunosc, inclusiv eu însămi, au trecut de cel puțin două ori prin episoade devastatoare, au suferit pierderi aparent ucigătoare. Totuși, am rezistat mulțumită iubirii celor apropiați, bizarelor proprietăți vindecătoare ale timpului, bunăvoinței întâmplătoare a oamenilor și, bineînțeles, mulțumită câinilor noștri.

La intervale regulate, viața devine cam prea reală pentru gusturile mele. Lumea mare pare plină de teroriști, poluare, amenințări de toate felurile. Lumea mea cea mică suferă sfâșieri – câteva morți, câteva despărțiri, un tânăr care m-a speriat îngrozitor câțiva ani la rând – după care mi-e greu să mă țin pe picioare.

În astfel de situații, tind să am una dintre următoarele două reacții: ori că s-a terminat cu mine, ori că trebuie să găsesc un vinovat (și să-i corectez comportamentul). Dar niciuna din cele două nu sunt corecte. Adevărul este că – prin iubire, știință, comunitate, timp și ceva ce aș îndrăzni să numesc îndurarea hazardului – se va întâmpla o schimbare fundamentală și vom descoperi că suntem din nou semi-OK. Și chiar și semi-OK poate fi un miracol.

„UNEORI TREBUIE SĂ MĂ CONVING că raiul nu e altceva decât o pereche nouă de ochelari.” Citatul îi aparține unui preot care a contribuit la înființarea organizației Alcoolicilor Anonimi, acum vreo 80 de ani – iar eu, când îmi amintesc să-mi pun ochelarii aceia, observ motive de speranță la fiecare pas. La orice colț de stradă vezi containere de reciclare. Țările lumii se angajează în acțiuni serioase împotriva schimbărilor de climă. Olivia, o tânără prietenă cu fibroză chistică, s-a înscris acum doi ani într-un tratament experimental cu nu știu ce medicament nou – și funcționează, ceea ce înseamnă că va trăi mult mai mult decât îndrăzniserăm noi să sperăm.

Îmi place prezentul acesta, în ciuda temerilor și suferințelor noastre colective. Ador antibioticele. Mă topesc după electricitate. Pot să zbor cu avionul! Iar când îmi amintesc de catastrofele climatice tot mai grave – după ce trec de convingerea că suntem pierduți, că a venit Sfârșitul Lumii – îmi amintesc ce spunea mama unui îndrăgit personaj de televiziune, Mr. Rogers: când vine dezastrul, privim la cei care ajută.

Să privim la voluntarii și la organizațiile de ajutorare

care îndepărtează dărâmăturile și care vaccinează copiii; la avioanele, trenurile și vasele care aduc hrană celor înfometați. Să privim la Desmond Tutu și Malala Yousafzai, la Bill Gates și la studenții activiști supraviețuitori ai atacului din Parkland, Florida; la oricine susține sănătatea publică, la profesori și la indivizii cu aer de folkist hippie bătrân care au devenit reprezentanții eforturilor de decontaminare a fluviului Hudson.

Poate veți spune că măsurile de curățare a râului au fost o joacă de copii în comparație cu topirea calotelor glaciare – caz în care vă voi mulțumi pentru informație și voi reveni la încercarea mea de a face ce îmi stă în puteri. Cei care spun că nu se poate ar face bine să se dea la o parte din drumul celor care chiar fac ceva.

Luăm măsuri – cantine sociale, curățarea râurilor, mentorat – și apoi apare și revelația: atunci când vin cu speranța de a ajuta, am garanția că va exista speranță. Atunci îmi crește și mie speranța. Dând speranță altora, ajung să mă scald în ea și eu.

Creăm bine în lume și asta ne dă speranță. Plantăm bulbi în pământul rece și tare ca piatra iarna și ne zdrelim degetele, dar nu ne lăsăm și câteva luni mai târziu înflorește viața – narcise galbene, narcise albe, lalele.

Uneori, speranța e hotărârea de a nu ne lăsa imobilizați de „paralizia analizei”. Venim la fața locului, în cizme pescărești de cauciuc sau cu bani de donații. Trimitem bani în India și la organizațiile pentru protecția mediului și la Uniunea Oamenilor de Știință Implicați și în contul public pentru operația unchiului Ed.

VREȚI SPERANȚĂ? În India sunt familii care se trezesc pe străzi nemiloase și prăfuite și mame în sărăcie lucie care își piaptănă copiii ca să-i trimită la școală. Școala e speranță. Mai aproape de voi e un adolescent care se recuperează după o hemoragie craniană gravă și merge la o facultate pentru tineri cu nevoi speciale – e viu și mai și cară un ghiozdan plin cu cărți și rechizite și pachetul pentru prânz. (Mie prânzul îmi dă speranță.)

Ați văzut pe cineva care se lasă de băut și se ține de decizie. Ați citit că numărul gorilelor-de-munte din Africa Centrală crește constant de câțiva ani. Nici nu îndrăzneam să sperăm – și acum? Dacă o țin așa, o să înotăm în gorile-de-munte. Se mai întâmplă să sperăm ceva și să nu se îndeplinească – dar dacă alegem să sperăm mai degrabă în rezistența și forța spiritului omenesc, în inovație, râs și natură, nu vom fi dezamăgiți.

Aș vrea să am o baghetă magică cu care să fac politicienii să creadă în climatologie, dar nu am. Am

AȘ VREA SĂ AM O BAGHETĂ

MAGICĂ CU CARE SĂ FAC

POLITICIENII SĂ CREADĂ ÎN

CLIMATOLOGIE, DAR NU AM.

AM ÎNCĂLȚĂRI ZDRAVENE CA

SĂ-MI CONTINUI MARȘUL SPRE

ȘTIINȚĂ ȘI RAȚIUNE.

niște încălțări zdravene ca să-mi continui marșul spre știință și rațiune. Văd oameni care se ridică până la cel mai nobil și mai generos potențial al lor, în toate direcțiile în care privesc – asta când îmi amintesc să privesc în sus și în jur, nu la picioarele mele obosite.

Prietena mea, Olivia, detestă faptul că are fibroză chistică; trăiește fiecare clipă ceva mai greu decât cei care nu au boala. Dar mai mereu e cea mai veselă persoană cu care mă întâlnesc. E înconjurată de instrumentele din studioul ei de înregistrări, unde lucrează la al doilea album de cântece proprii, voce și chitară. Sunetistul apasă pe butonul de pauză când Olivia trebuie să tușească, ceea ce se întâmplă destul de des. A primit un diagnostic groaznic acum 23 de ani, dar cu sprijinul comunității, ea și părinții ei și-au păstrat speranța că, cine știe cum, va fi OK sau cel puțin aproape OK – și iată că a apărut un tratament experimental de succes cu un medicament-minune.

Copiii se revarsă din laboratoarele școlilor echipați cu știința și pasiunea de a contribui la restaurarea estuarelor și a bazinelor hidrografice. Grupurile organizate de biserici ajută la săparea de fântâni pentru sate din lumea în curs de dezvoltare. Cum spunea John Lennon, „La sfârșit, totul o să fie OK. Dacă nu e OK, înseamnă că nu e sfârșitul”.

Uneori, speranța este un act radical, alteori este o reacție marcată de o generozitate discretă; uneori e un al doilea avânt sau doar o înțelegere mai pregnantă a binelui și a frumuseții. Poate nu primești ce ți-ai dorit, dar ajungi să conștientizezi importanța vieții, a puterii inimilor iubitoare. Speri să te trezești la timp ca să vezi zorii, primele raze de soare, un răsărit în tehnicolor, dar primele ore ale zilei sunt învăluite în ceață. În timp ce aștepți, coama muntelui se înalță neagră și maiestuoasă pe un cer lăptos. Și, dacă ești atent, vezi apusul lunii care ne-a luminat în somn. Și apoi vezi zorii unei zile noi.