Înfi­o­ră­toa­re, ge­la­ti­noa­se, fă­ră crei­er, su­per­be

De ce sunt me­du­ze­le atât de fas­ci­nan­te? Trăi­esc în apă, dar nu sunt pești. Sunt ca­pa­bi­le să se clo­ne­ze. Iar une­le pot înti­neri.

National Geographic Romania - - Sumar - TEXT: ELI­ZA­BETH KOL­BERT FOTO: DA­VID LI­IT­TSCHWA­GER

Ce fa­ce me­du­ze­le atât de fas­ci­nan­te?

Me­du­ze­le co­mu­ne, ca­re trăi­esc în gol­fu­ri­le puțin adânci din lu­mea între­a­gă, ara­tă ca niște sta­fii mici și nu toc­mai pri­e­te­noa­se. Au cor­puri ca niște um­bre­le sau clo­po­te tran­slu­ci­de, ti­vi­te cu ten­ta­cu­le pa­li­de; când trec pul­sând, par­că ar prin­de viață apa. La Acva­ri­ul Nați­o­nal din Bal­ti­mo­re, când sunt in­vi­tați să le atin­gă, vi­zi­ta­to­rii se tem. Du­pă ce pri­mesc asi­gu­rări că nu le vor fa­ce rău, își su­fle­că mâne­ci­le și afun­dă, ezi­tant, mâna în ac­va­riu.

„Ce ge­la­ti­noa­se sunt!”, aud un băi­ețel cum chi­u­ie.

„Ce su­per sunt!”, ex­cla­mă o fa­tă.

„Mie mi se par pur și sim­plu fas­ci­nan­te”, îmi spu­ne Jen­nie Jan­ssen, aju­tor de cu­ra­tor, ca­re se ocu­pă de me­du­ze­le din ac­va­riu. „Nu au crei­er și to­tuși su­pra­vi­ețu­i­esc – ba chiar se dez­vol­tă – ge­ne­rație du­pă ge­ne­rație.”

Înfi­o­ră­toa­re, ge­la­ti­noa­se, su­per, fă­ră crei­er, su­per­be: astea sunt me­du­ze­le – și nu doar atât. Ana­to­mic, sunt ani­ma­le re­la­tiv sim­ple; nu au crei­er și nici sânge sau oa­se, iar or­ga­ne­le de si­mț sunt ru­di­men­ta­re. În ci­u­da nu­me­lui din en­gle­ză – jel­ly­fish – nu sunt pești, fi­rește. De fapt, nu sunt ni­mic iden­ti­fi­ca­bil.

Mul­te cre­a­turi nu­mi­te ge­ne­ric „me­du­ze” sunt ru­de la fel de înde­păr­ta­te cum sunt țânța­rii-ti­gru cu ti­grii. Nu nu­mai că ocu­pă ra­muri se­pa­ra­te ale ar­bo­re­lui fi­lo­ge­ne­tic ani­mal, dar trăi­esc și în ha­bi­ta­te di­fe­ri­te; une­le pre­fe­ră su­pra­fața oce­a­nu­lui, alte­le adâncu­ri­le, iar câte­va – apa dul­ce. Le unește fap­tul că au dez­vol­tat con­ver­gent o stra­te­gie la fel de reuși­tă pen­tru a plu­ti prin viață: cor­pu­ri­le ge­la­ti­noa­se.

DE­LOC SURPRINZĂTOR, având în ve­de­re is­to­ria evo­lu­ti­vă di­fe­ri­tă, me­du­ze­le au o va­ri­e­ta­te fan­tas­ti­că de for­me, mă­ri­mi și com­por­ta­men­te. Cât des­pre re­pro­du­ce­re, sunt une­le din­tre ce­le mai abi­le cre­a­turi de pe pla­ne­tă. Se pot înmu­lți și se­xuat, și ase­xuat; une­le spe­cii se pot au­to­co­pia împă­rțin­du-se în do­uă, de­pu­nând pa­chețe­le de ce­lu­le sau dez­vol­tând clo­ne mi­nus­cu­le în for­mă de fulg de nea prin pro­ce­sul nu­mit stro­bi­lație. Cel mai ulu­i­tor es­te că une­le par ca­pa­bi­le să se re­pro­du­că du­pă moar­te.

Așa-nu­mi­ta „me­du­ză-ne­mu­ri­toa­re” ara­tă ca un de­ge­tar mic și pă­ros și trăi­ește în Me­di­te­ra­na și în lar­gul coas­te­lor Ja­po­ni­ei. Mem­brii spe­ci­ei pot in­ver­sa pro­ce­sul de îmbă­trâni­re ast­fel încât, în loc să moa­ră, se re­com­pun sub for­mă de pu­i­et, ca­re reînce­pe apoi ci­clul de viață al me­du­zei. E ca și cum o broas­că, de exem­plu, ar re­ve­ni la for­ma de mor­mo­loc sau un flu­tu­re la for­ma de omi­dă. Oa­me­nii de ști­i­nță nu­mesc pro­ce­sul aces­ta aproape mi­ra­cu­los „tran­sdi­fe­re­nți­e­re”. Me­du­ze­le co­mu­ne și ve­rii lor, prin­tre ca­re coa­ma-leu­lui și ur­zi­ci­le-de-ma­re, sunt „me­du­ze pro­priu-zi­se”. Fac par­te din cla­sa Scyp­ho­zoa din încren­gă­tu­ra Cni­da­ria, ai că­rei mem­bri sunt și co­ra­lii. (Încren­gă­tu­ra es­te o ca­te­go­rie ta­xo­no­mi­că atât de am­plă, încât oa­me­nii, peștii, șer­pii, broaște­le și toa­te ce­le­lal­te ani­ma­le cu co­loa­nă ver­te­bra­lă se înca­dre­a­ză într-una sin­gu­ră, cea a cor­da­te­lor, împreu­nă cu sal­pi­de­le, ca­re sunt gru­pa­te une­ori împreu­nă cu me­du­ze­le). La ma­tu­ri­ta­te, me­du­ze­le pro­priu-zi­se au for­mă de far­fu­ri­uță cu su­sul în jos sau de pa­rașu­tă des­chi­să. Se pro­pul­se­a­ză prin apă con­trac­tând mușchii din um­bre­lă, iar ten­ta­cu­le­le le sunt echi­pa­te cu ce­lu­le ur­ti­can­te

din ca­re țâșnesc tu­buri mi­nus­cu­le, cu țe­pi, ca­re stră­pung pra­da plu­ti­toa­re ca niște har­poa­ne. Pen­tru a o tra­ge la gu­ră, fo­lo­sesc apen­di­ce în for­mă de con­fet­ti lun­gi, nu­mi­te brațe ora­le. La une­le spe­cii, aces­tea au guri pro­prii.

Me­du­ze­le ca te­mu­ta ca­ra­ve­lă-por­tu­ghe­ză sunt înru­di­te și cu co­ra­lii, dar fac par­te din­tr-un sub­grup di­fe­rit – al si­fo­no­fo­re­lor – ca­re prac­ti­că o for­mă ne­o­bișnu­i­tă de trai co­lec­tiv. Ce­ea ce pa­re o sin­gu­ră ca­ra­ve­lă es­te, de fapt, o co­lo­nie dez­vol­ta­tă din ace­lași em­bri­on. În loc să cre­as­că, em­bri­o­nul for­me­a­ză prin înmu­gu­ri­re noi „or­ga­nis­me” ca­re preiau fun­cții di­fe­ri­te. Une­le, de exem­plu, de­vin ten­ta­cu­le; alte­le de­vin or­ga­ne re­pro­du­că­toa­re.

„În ci­clul de viață uman, cor­pul nos­tru are, de la naște­re, toa­te pă­rți­le ca­re vor exista la adult”, ob­ser­vă Ca­sey Dunn, pro­fe­sor de bi­o­lo­gie evo­lu­ti­vă la Uni­ver­si­ta­tea Ya­le. „Cel mai in­te­re­sant la si­fo­no­fo­re es­te că au ales o ca­le foar­te di­fe­ri­tă.”

Mai exis­tă și cte­no­fo­re­le, atât de ci­u­da­te, încât au fost pla­sa­te într-o încren­gă­tu­ră se­pa­ra­tă. Li se mai spu­ne „me­du­ze-pi­ep­te­ne”, pen­tru rându­ri­le de mini-vâsle ca di­nții de pi­ep­te­ne cu ca­re înoa­tă, și sunt de obi­cei mici, de­li­ca­te și greu de stu­diat. Au o va­ri­e­ta­te de for­me bi­za­re: une­le sunt pla­te și lun­gi, ca pan­gli­ci­le; alte­le se­a­mă­nă mai de­gra­bă cu niște bu­zu­nă­rașe sau cu niște co­ro­nițe. Ma­jo­ri­ta­tea își prind pra­da cu un ade­ziv. „Au un fel de pa­chețe­le ex­plo­zi­ve cu li­pici în ten­ta­cu­le”, ex­pli­că Ste­ve Had­dock, om de ști­i­nță se­ni­or la Insti­tu­tul de Cer­ce­ta­re de la Acva­ri­ul Mon­te­rey Bay.

ÎN UL­TI­ME­LE DE­CE­NII, în une­le zo­ne de pe pla­ne­tă, po­pu­lația de me­du­ze a cres­cut ex­plo­ziv. În anii ’80, a apă­rut în Ma­rea Nea­gră un cte­no­for nu­mit ofi­cial Mne­mi­op­sis lei­dyi și ne­o­fi­cial

„nu­că-de-ma­re”. Trăi­ește în Atlan­ti­cul de Vest și se pre­su­pu­ne că a fost tran­spor­tat și de­ver­sat aco­lo în ba­las­tul unui vas. În Ma­rea Nea­gră s-a do­ve­dit atât de pro­li­fic, încât în ajun­se­se la den­si­tă­ţi de până la de or­ga­nis­me pe me­tru cub de apă. Peștii nu pu­te­au con­cu­ra cu el pen­tru mânca­re – Mne­mi­op­sis lei­dyi con­su­mă de până la ze­ce ori greu­ta­tea lui cor­po­ra­lă pe zi – și mul­ţi i-au de­venit pra­dă. Indus­tria pis­ci­co­lă lo­ca­lă a su­fe­rit un co­laps.

În alte păr­ţi ale lu­mii, ban­cu­ri­le de me­du­ze ame­nin­ţă îno­tă­to­rii și încar­că nă­voa­de­le. În

, în Ita­lia și Spa­nia s-au închis mai mul­te pla­je din cau­za pro­li­fe­ră­rii me­du­zei-lu­mi­noa­se. În , o cen­tra­lă nu­cle­a­ră din Sue­dia a fost închi­să tem­po­rar pen­tru că avea ţe­vi­le de ali­men­ta­re astu­pa­te cu me­du­ze-co­mu­ne.

Ast­fel de si­tua­ţii au de­ter­mi­nat o mul­ţi­me de re­por­ta­je des­pre cum me­du­ze­le pun stă­pâni­re pe mări. O pa­gi­nă web anun­ţa „ata­cul ge­la­ti­nei”. Alta pre­zi­cea „mâzgar­ma­ged­do­nul”.

Dar cer­ce­tă­to­rii spun că si­tua­ţia e mai com­pli­ca­tă de­cât su­ge­re­a­ză ti­tlu­ri­le din me­dia. Po­pu­la­ţia de me­du­ze fluc­tue­a­ză na­tu­ral, iar oa­me­nii tind să ob­ser­ve doar fa­za de vârf a ci­clu­lui.

„Pro­li­fe­ra­rea ma­si­vă a me­du­ze­lor ajun­ge pe pri­ma pa­gi­nă a zia­re­lor, dar lip­sa ei nici mă­car nu me­ri­tă anun­ţa­tă în pre­să”, spu­ne Lu­cas Brotz, zoo­log ma­rin la Uni­ver­si­ta­tea Co­lum­bia Bri­ta­ni­că. Da­că une­le spe­cii de me­du­ze par să be­ne­fi­ci­e­ze de pe ur­ma omu­lui – în lar­gul coas­te­lor Na­mi­bi­ei, de exem­plu, es­te po­si­bil ca pes­cu­i­tul ex­ce­siv să fi împins eco­sis­te­mul într-o no­uă sta­re, do­mi­na­tă de me­du­ze-bu­zo­lă și me­du­ze­de-cris­tal –, alte­le, mai de­li­ca­te, par să su­fe­re. Cer­ce­tă­to­rii din câte­va zo­ne ale lu­mii au anun­ţat scă­de­rea nu­mă­ru­lui de spe­cii de me­du­ze ob­ser­va­te.

În pa­ra­lel, da­că oa­me­nii au mai mul­te întâlniri ne­plă­cu­te cu me­du­ze­le, ci­ne pu­ne stă­pâni­re pe mări: ele sau noi?

„Pen­tru ori­ce in­ci­dent cu me­du­ze­le, mo­ti­vul es­te că oa­me­nii au in­va­dat oce­a­ne­le”, spu­ne Had­dock. „Noi sun­tem cei ca­re le încal­că ha­bi­ta­tul.” Me­du­ze­le nu fac altce­va de­cât ce au fă­cut, ge­ne­ra­ţie, du­pă ge­ne­ra­ţie, su­te de mi­li­oa­ne de ani: pul­se­a­ză tă­cu­te, fă­ră crei­er și, vă­zu­te din per­spec­ti­va po­tri­vi­tă, su­perb.

Eli­za­beth Kol­bert’s a pri­mit un pre­miu Pu­lit­zer pen­tru car­tea The Six­th Extinc­ti­on; a scris des­pre ra­să și ge­ne­ti­că în nu­mă­rul din apri­lie. Da­vid

Li­it­tschwa­ger, acest Ri­chard Ave­don al vi­e­tăți­lor ob­scu­re, dar fru­moa­se, a ilus­trat 13 ar­ti­co­le prin­ci­pa­le pen­tru NG.

PAGINILE URMĂTOAREMe­du­ze­le-pă­ta­te din la­gu­ne­le Pa­ci­fi­cu­lui de Sud ur­că la su­pra­față zi­ua ca să ali­men­te­ze cu lu­mi­nă so­la­ră or­ga­nis­me­le ca niște plan­te, ca­re trăi­esc în ele și le hră­nesc. Dar nu trăi­esc doar de pe ur­ma sim­bi­o­nți­lor. Brațe­le ca niște pene sunt ti­vi­te cu ce­lu­le ur­ti­can­te și guri mi­nia­tu­ra­le ca­re înghit zoo­planc­ton.Mas­ti­gias pa­pua Cea mai ma­re abia tre­ce de 8 cm dia­me­tru. Me­du­ze­le pro­priu-zi­se ti­ne­re sunt niște po­li­pi plic­ti­si­tori, ca­re nu se dez­li­pesc de pi­e­tre, ca ru­de­le lor, co­ra­lii. Se re­pro­duc ase­xuat, prin stro­bi­lație, dez­vol­tând mici clo­ne în for­mă de fulg de nea. Clo­ne­le cresc până de­vin me­du­ze cu ten­ta­cu­le – ca­re mai târziu fac sex plu­tind și eli­be­re­a­ză po­li­pi lar­vari ce co­boa­ră pe fun­dul mă­rii. Așa­dar, una pes­te alta, nu sunt toc­mai plic­ti­si­tori. Cei din ima­gi­ne sunt deme­du­ză co­mu­nă.Au­re­lia co­e­ru­lea Clo­na în for­mă de fulg are cam 3 mm dia­me­tru.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.