Bogăție pustie în Țara Oașului
Și eu cred că paradisul nu e decât o pereche nouă de ochelari… Și că perspective cu adevărat mai bune tind să vină la pachet doar cu dioptriile unei educații mai bune. Speranțele mele pentru schimbarea la față a României se leagă și de câtimea dintre cei plecați la muncă și educați la valorile occidentului care ar alege să revină acasă. Dacă luna trecută am dedicat articolul de copertă Miracolului de la Viscri pentru a arăta că după partitura unui proiect bine gândit te poți realiza și-n țara ta, acum schimbăm total macazul și mergem în nordul țării să vedem ce se întâmplă cu un stup de unde pleacă mai toată albina lucrătoare. Vom păși printre vilele somptuoase din Bixad, Certeze sau Cămărzana, unde poți să nu vezi țipenie de om 10 luni pe an. Sunt doar câteva din vreo 15 sate ce reînvie doar în august și de Crăciun, când localnicii revin acasă din Franța în vacanță. Ne e ghid antropologa Oana Ivan, care în ultimii doi ani s-a întors repetat în Țara Oașului pentru a studia resorturile migrației dintr-o zonă unde circa 80% din populație a ales calea străinătății.
După studii în SUA, autoarea Oana Ivan a avut ea însăși de luptat pentru a se reintegra în România. Fotograful Remus Țiplea este un fost emigrant ilegal care de vreo zece ani documentează în imagini zona Oașului. Povestea lor de la pagina 34 arată cum, de vreo sută de ani, oșenii au tot plecat – la pădure în interbelic, la muncă prin țară, la „râtaș” în comunism și peste granițe după 1989.
Situația ilegală a celor plecați, dar și nisipurile mișcătoare ale guvernărilor din România i-au făcut să-și cheltuie banii pe singurul lucru sigur: casa familiei. Vilele din anii 2000 au fost construite când credeau că migrația este încă o modă care vine si trece…
Dar uite că n-a trecut. După integrarea în UE și dreptul legal de muncă, au început să plece masiv și femeile și copiii. S-a permanentizat astfel o strategie care fusese inițial gândită pe termen scurt, lăsând în urmă sate întregi de vile pustii.