CÂNTECUL LEBEDEI MUTE
LEGENDA, PRELUATĂ în diferite forme de Esop, Ovidiu sau Shakespeare, spune că lebăda e mută până în clipele dinaintea morții, când începe să cânte. E atât de înduioșător, încât povestea a devenit metafora care descrie gestul creator final al unui artist. În realitate, lebăda mută (lebăda-de-vară, mute swan în engleză, Cygnus olor în latină) nu este nici mută, nici nu cântă în pragul morții. E doar foarte tăcută, scoțând rar sunete, și atunci unele deloc în armonie cu eleganța pe care o afișează. În schimb, zborul ei produce un sunet foarte special și e o delectare să auzi o lebădă (cu atât mai mult un stol) trecând pe deasupra ta, la joasă înălțime. Este o pasăre relativ grea, de 9-12 kg, dar grațioasă. Elegantă (prin comparație, greoiul pelican cântărește 10 kg), cu o anvergură a aripilor de până la 2,4 m și un gât lung, curbat în formă de S când plutește pe apă. Când două lebede se apropie una de cealaltă, cele două S-uri formează imaginea unei inimi, potrivită cu faptul că, în mare parte, formează perechi pe viață. În zbor și în timp ce își caută hrana sub apă, își ține gâtul drept. Profitând de încălzirea climei, cea mai mare parte din cele câteva mii de exemplare din România nu mai migrează, rămânând să înfrunte iernile aici. Lor li se adaugă alte mii de lebede sosite din nord și est, astfel că la noi în țară sunt mai multe lebede-de-vară iarna decât vara.
Dacă nu iernează în Dobrogea, pe lacurile sărate sau chiar pe malul mării, sau nu aleg segmente de râu care nu îngheață, ele pot rămâne captive în ghețuri atunci când temperaturile scad brusc, devenind o pradă sigură. Chiar și fără să fie prinse în gheață, frigul și lipsa de hrană le slăbesc și le fac vulnerabile. Profită de acest lucru indivizi care consideră pieptul gătit de lebădă o delicatesă pentru care merită să încalce legea, ce protejează specia în România.