„Un­de se agăță harta-n cui” se întin­de, prin­tre dealuri do­moa­le și înso­ri­te, Ța­ra Oașu­lui.

National Geographic Romania - - Noiembrie - TEXT: OA­NA IVAN FOTO: RE­MUS ȚI­PLEA

Scă­pa­tă de agi­tația și aglo­me­rația orașu­lui, mă plimb încânta­tă de li­niștea și pa­cea ca­re dom­nesc în tot sa­tul. E toam­nă blândă cu soa­re po­to­lit, cu tih­nă și ră­gaz. Merg pe stra­da prin­ci­pa­lă, un­de se înși­ră una lângă alta vi­le de do­uă­trei eta­je. Vi­le imen­se, somp­tu­oa­se, în di­fe­ri­te sti­luri, cu bal­coa­ne, te­ra­se, aco­pe­rișuri as­cuți­te sau ro­tun­de, cu sta­tui pe po­rți­le înal­te, cu gar­duri înal­te cu mo­ti­ve fan­te­zis­te din fi­er for­jat, cu stâlpi și co­loa­ne or­na­men­ta­le, în cu­lori mul­ti­ple și di­ver­se. Mi se fa­ce se­te. Încerc să-mi iau o sti­clă de la un ma­ga­zin, dar îmi dau se­a­ma că n-am vă­zut ni­ci­u­nul des­chis în ul­ti­ma ju­mă­ta­te de oră. Și cum se­tea înce­pe să mă chi­nu­ias­că,

re­a­li­zez că sunt sin­gu­ră de atâta timp, că nu am întâlnit ni­ci­un om, că pe șo­sea n-a tre­cut ni­cio mași­nă, ni­ci­un trac­tor, ni­cio că­ruță. Tot ce văd sunt vi­le­le din be­ton gri, din mar­mu­ră grea, din pia­tră nea­gră ma­si­vă. Tih­na vi­eții de la ța­ră de ca­re m-am bu­cu­rat la înce­put de­vi­ne anor­ma­lă. Ce e cu lo­cul ăsta? Aici nu sunt la ța­ră, nu simt ni­ci­un mi­ros de fân, de ba­le­gă, de porc sau mo­to­ri­nă. Aici nu aud ni­ci­un cot­co­dă­cit, ni­ci­un mu­get, ni­ci­un tro­pot de cal. Aici nu văd ni­ci­un co­pil ju­cându-se în cur­te, ni­cio fe­meie stând la ta­cla­le cu ve­ci­na la poar­tă, ni­cio bă­trână ca­re să se ui­te ci­ne și de-al cui tre­ce pe stra­dă. Doar mii de vi­le înal­te și închi­se. Tă­ce­rea și se­tea de­vin prea apă­să­toa­re și îl sun pe ami­cul meu Re­mus din Ne­grești să-l întreb de un­de pot să iau apă. „Nu o să gă­sești pe ni­meni să-ți dea niște apă. Sunt toți ple­cați. Așa e la noi.” To­tul în ju­rul meu e opu­lent, fă­ră viață și pa­ra­do­xal.

ÎN VA­RA ANU­LUI URMĂTOR, ies din ca­sa gaz­de­lor me­le os­pi­ta­li­e­re, Ne­lu și Ma­ria Do­roș de pe Ci­on­ca, și mă plimb iar pe dru­mul încins al co­mu­nei Bi­xad din ini­ma Oașu­lui, prin­tre ace­le­ași vi­le uriașe, se­mețe și împo­do­bi­te. Căl­du­ra mă to­pește și se­tea mă chi­nu­i­ește din nou. Doar că de da­ta ace­as­ta aș avea de un­de ale­ge. Ma­ga­zi­ne­le sunt des­chi­se, cu­rți­le vi­le­lor imen­se sunt pli­ne de

oa­meni, pe stra­dă trec în vi­te­ză ul­ti­me­le mo­de­le de mașini lu­xoa­se, ATV-uri și scu­te­re. Stra­da es­te inun­da­tă de nun­tașii îmbră­cați în cos­tu­me po­pu­la­re cu zeci de cu­lori, su­te de mo­ti­ve înflo­ra­te, mii de măr­ge­le stră­lu­ci­toa­re. Toți dan­se­a­ză în ho­ră, se învârt ne­bu­nește, bat din pal­me și pi­ci­oa­re, chi­u­ie și râd asu­dați, con­ges­ti­o­nați la față, în cos­tu­me­le de zeci de ki­lo­gra­me. Ce­te­ra și zon­go­ra nu slă­besc rit­mul de­loc, mași­ni­le cla­xo­nea­ză încon­ti­nuu, noi va­luri de oa­meni, noi mi­re­se co­vârși­te de greu­ta­tea cu­nu­ni­lor cu­su­te de pă­rul împle­tit timp de do­uă zi­le, alte sti­cle de pa­lin­că și râse­te se re­var­să pe as­fal­tul încins și fă­ră pic de um­bră.

Obo­si­tă de atâta agi­tație, ajung aca­să la Anișoa­ra a lui Gi­ca lui Toa­der și la Mă­ri­oa­ra Va­sii a lui Ni­coa­ra Dor­lii, ne­poa­te­le gaz­dei me­le din Bi­xad. Mă întâmpi­nă cu apă re­ce și-mi spun: „Așa-i la noi în lu­na au­gust. Toți se întorc aca­să. Acum fac toți și nun­tă, că acum sunt con­ce­di­i­le în Fra­nța și pot să vi­nă aca­să”. Îmi ră­co­resc tăl­pi­le pe mar­mu­ra lus­tru­i­tă a sa­lo­nu­lui de oas­peți și mă afund într-o ca­na­pea imen­să din pi­e­le. Când îmi re­vin, Ioa­na îmi ara­tă res­tul ca­sei con­stru­i­tă pe trei ni­ve­luri. Au o ca­me­ră în ca­re își țin doar cos­tu­me­le po­pu­la­re. Sunt atât de mari și am­ple, încât ocu­pă toa­tă su­pra­fața ca­me­rei. Iau un cos­tum și co­bo­râm cu el în sa­lon. Pri­ma da­tă îmi pun că­mașa cu mâneci atât de tari, că nici nu le pot ți­ne pe lângă corp. Apoi își zdre­lesc de­ge­te­le încer­când să-mi strângă în ta­lie fus­ta ca de ta­blă. Simt o pre­si­u­ne ma­re pe pi­ept de abia mai pot res­pi­ra sub greu­ta­tea hai­ne­lor, dar Ioa­na mă îmbra­că în con­ti­nua­re ca pe o pă­pușă, cu șo­rțul încăr­cat cu mii de măr­ge­luțe. Îmi pun apoi pun­gi în pi­ci­oa­re, de­oa­re­ce ciz­me­le de lac sunt atât de ri­gi­de, încât pi­ci­o­rul nu alu­ne­că înăun­tru fă­ră plas­tic. Ră­su­flând din greu și aju­ta­tă de Ioa­na și de Ana, fac câți­va pași ro­bo­tici în ți­nu­tă oșe­neas­că. Mi-e ex­trem de cald și greu cu ce­le ze­ce ki­lo­gra­me în plus apă­sându-mi pi­ep­tul și sto­ma­cul, pi­e­lea mi se iri­tă de la țe­să­tu­ra ca de oțel, nu pot să mă mișc, nu pot să pășesc cu ciz­me­le înlem­ni­te, ră­mân fă­ră aer și caut in­stinc­tiv o foar­fe­că să

Mă­tușa Nuță și un­chi­ul Bă­ca­nu îngri­jesc ca­sa fi­u­lui lor, Adi, pe ca­re și-a con­stru­it-o sin­gur când venea de la mun­că din Ita­lia, în con­ce­diu în au­gust și de Cră­ci­un. Acum e tot ple­cat și nu se știe când și da­că se va mai întoar­ce.

Ro­xa­na es­te foar­te emoți­o­na­tă în tim­pul ri­tua­lu­lui de împle­ti­re a pă­ru­lui și de împo­do­bi­re a mi­re­sei, ca­re mar­che­a­ză tre­ce­rea de la sta­tu­tul de fa­tă la cel de soție. Du­pă nun­tă, Ro­xa­na își va ur­ma băr­ba­tul, ca­re are o fir­mă de tran­sport pen­tru să­te­nii din Ra­cșa ca­re merg și vin de la mun­că din Anglia.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.