„Unde se agăță harta-n cui” se întinde, printre dealuri domoale și însorite, Țara Oașului.
Scăpată de agitația și aglomerația orașului, mă plimb încântată de liniștea și pacea care domnesc în tot satul. E toamnă blândă cu soare potolit, cu tihnă și răgaz. Merg pe strada principală, unde se înșiră una lângă alta vile de douătrei etaje. Vile imense, somptuoase, în diferite stiluri, cu balcoane, terase, acoperișuri ascuțite sau rotunde, cu statui pe porțile înalte, cu garduri înalte cu motive fanteziste din fier forjat, cu stâlpi și coloane ornamentale, în culori multiple și diverse. Mi se face sete. Încerc să-mi iau o sticlă de la un magazin, dar îmi dau seama că n-am văzut niciunul deschis în ultima jumătate de oră. Și cum setea începe să mă chinuiască,
realizez că sunt singură de atâta timp, că nu am întâlnit niciun om, că pe șosea n-a trecut nicio mașină, niciun tractor, nicio căruță. Tot ce văd sunt vilele din beton gri, din marmură grea, din piatră neagră masivă. Tihna vieții de la țară de care m-am bucurat la început devine anormală. Ce e cu locul ăsta? Aici nu sunt la țară, nu simt niciun miros de fân, de balegă, de porc sau motorină. Aici nu aud niciun cotcodăcit, niciun muget, niciun tropot de cal. Aici nu văd niciun copil jucându-se în curte, nicio femeie stând la taclale cu vecina la poartă, nicio bătrână care să se uite cine și de-al cui trece pe stradă. Doar mii de vile înalte și închise. Tăcerea și setea devin prea apăsătoare și îl sun pe amicul meu Remus din Negrești să-l întreb de unde pot să iau apă. „Nu o să găsești pe nimeni să-ți dea niște apă. Sunt toți plecați. Așa e la noi.” Totul în jurul meu e opulent, fără viață și paradoxal.
ÎN VARA ANULUI URMĂTOR, ies din casa gazdelor mele ospitaliere, Nelu și Maria Doroș de pe Cionca, și mă plimb iar pe drumul încins al comunei Bixad din inima Oașului, printre aceleași vile uriașe, semețe și împodobite. Căldura mă topește și setea mă chinuiește din nou. Doar că de data aceasta aș avea de unde alege. Magazinele sunt deschise, curțile vilelor imense sunt pline de
oameni, pe stradă trec în viteză ultimele modele de mașini luxoase, ATV-uri și scutere. Strada este inundată de nuntașii îmbrăcați în costume populare cu zeci de culori, sute de motive înflorate, mii de mărgele strălucitoare. Toți dansează în horă, se învârt nebunește, bat din palme și picioare, chiuie și râd asudați, congestionați la față, în costumele de zeci de kilograme. Cetera și zongora nu slăbesc ritmul deloc, mașinile claxonează încontinuu, noi valuri de oameni, noi mirese covârșite de greutatea cununilor cusute de părul împletit timp de două zile, alte sticle de palincă și râsete se revarsă pe asfaltul încins și fără pic de umbră.
Obosită de atâta agitație, ajung acasă la Anișoara a lui Gica lui Toader și la Mărioara Vasii a lui Nicoara Dorlii, nepoatele gazdei mele din Bixad. Mă întâmpină cu apă rece și-mi spun: „Așa-i la noi în luna august. Toți se întorc acasă. Acum fac toți și nuntă, că acum sunt concediile în Franța și pot să vină acasă”. Îmi răcoresc tălpile pe marmura lustruită a salonului de oaspeți și mă afund într-o canapea imensă din piele. Când îmi revin, Ioana îmi arată restul casei construită pe trei niveluri. Au o cameră în care își țin doar costumele populare. Sunt atât de mari și ample, încât ocupă toată suprafața camerei. Iau un costum și coborâm cu el în salon. Prima dată îmi pun cămașa cu mâneci atât de tari, că nici nu le pot ține pe lângă corp. Apoi își zdrelesc degetele încercând să-mi strângă în talie fusta ca de tablă. Simt o presiune mare pe piept de abia mai pot respira sub greutatea hainelor, dar Ioana mă îmbracă în continuare ca pe o păpușă, cu șorțul încărcat cu mii de mărgeluțe. Îmi pun apoi pungi în picioare, deoarece cizmele de lac sunt atât de rigide, încât piciorul nu alunecă înăuntru fără plastic. Răsuflând din greu și ajutată de Ioana și de Ana, fac câțiva pași robotici în ținută oșenească. Mi-e extrem de cald și greu cu cele zece kilograme în plus apăsându-mi pieptul și stomacul, pielea mi se irită de la țesătura ca de oțel, nu pot să mă mișc, nu pot să pășesc cu cizmele înlemnite, rămân fără aer și caut instinctiv o foarfecă să