ETI­O­PIA

National Geographic Romania - - Sumar -

Pe ur­me­le Re­gi­nei din Sa­ba.

tai to­tul de pe mi­ne și să scap! „Așa-i tra­diția, te obișnu­i­ești”, îmi spu­ne su­râzând Ioa­na.

Du­pă câte­va săp­tă­mâni de stat în Oaș, mă tre­zesc agi­ta­tă într-o noap­te, am vi­sat ce­va cu o nun­tă oșe­neas­că, mă ri­dic în mij­lo­cul pa­tu­lui și mă gândesc: „Ce fac eu aici?”. Sunt de­ja de atâta timp și nu înțe­leg ni­mic, pen­tru mi­ne to­tul e un pa­ra­dox, ni­mic nu are sens: de ce să con­stru­i­ești, să arunci atâția bani pe vi­le atât de mari, în ca­re să stai doar o lu­nă pe an și în rest să za­că ne­lo­cu­i­te, de ce să po­rți un cos­tum atât de greu, ca­re te su­fo­că și te ți­ne încleștat?

În ur­mă cu o su­tă de ani, ca­se­le din Ța­ra Oașu­lui ave­au do­uă încă­peri, erau aco­pe­ri­te cu paie sau fe­ri­gi prin ca­re tre­cea apa, iar pe jos ave­au lut bă­tut. Lo­cu­i­to­rii crește­au ani­ma­le, dar în con­diții des­tul de gre­le. Te­re­nu­ri­le puți­ne și ne­pro­duc­ti­ve nu aco­pe­re­au ne­ce­sa­rul de nu­treț pen­tru ani­ma­le, ast­fel încât le vin­de­au pen­tru a cum­pă­ră bu­ca­te. Me­ni­ul obișnu­it era mă­mă­li­gă cu lap­te sau ze­a­mă de var­ză la cei mai să­raci.

Cău­tând un trai mai bun pen­tru fa­mi­li­i­le lor, unii băr­bați au ple­cat în SUA, iar alții s-au an­ga­jat în ța­ră la com­pa­ni­i­le de ex­ploa­ta­re a lem­nu­lui să-și com­ple­te­ze veni­tu­ri­le. „Ca­re n-au avut oi sau vi­te să vândă au mers la pă­du­re. Cu ace­ea se ocu­pau cei ca­re-s mai să­raci. Nu­mai se du­ce omu’ de si­lă și de mi­lă, că n-are ce fa­ce”, ex­pli­că Mois Ghe­or­ghe în 1959 cer­ce­tă­to­ru­lui Ghe­or­ghe Fo­cșa pen­tru lu­cra­rea sa mo­no­gra­fi­că „Ța­ra Oașu­lui”. Oa­meni plini de fo­rță, împi­nși de să­ră­cie ex­tre­mă, oșe­nii au avut un ran­da­ment ex­traor­di­nar la mun­ca la pă­du­re: „Câte am fă­cut eu, pot mer­ge pân’ la Bu­cu­rești nu­ma’ pe sti­ve de lemn de me­tri cu­bi. Câte 19-20 m3/zi, eu cu fra­te-mio”, spu­ne ace­lași Mois Ghe­or­ghe. Ran­da­men­tul lor in­cre­di­bil a adus o co­mi­sie de con­trol din ca­pi­ta­lă ai că­rei mem­bri să va­dă cu ochii lor că într-ade­văr atâta pot să taie doi oa­meni într-o zi.

Cu ba­nii câști­gați la pă­du­re, oșe­nii au cum­pă­rat te­re­nuri pen­tru cul­turi, schim­bând ast­fel mo­de­lul eco­no­mic lo­cal ba­zat pe

crește­rea ani­ma­le­lor și agri­cul­tu­ra cu to­tul in­su­fi­ci­en­tă. Veni­tu­ri­le pe ca­re le-au obți­nut din mi­grația tem­po­ra­ră au de­venit sem­ni­fi­ca­ti­ve, iar pu­te­rea de mun­că ex­ce­pți­o­na­lă i-a scos din să­ră­cia ex­tre­mă în pe­ri­oa­da in­ter­be­li­că.

Mer­gând prin Cer­te­ze, Bi­xad și Că­măr­za­na, re­marc ca­se fă­loa­se cu do­uă eta­je, ve­chi de vreo 40 de ani, di­fe­ri­te de vi­le­le con­tem­po­ra­ne. „Ace­lea au fost fă­cu­te din râtaș”, îmi spu­ne Re­mus. „Ăia mai să­raci de n-au avut pă­mânturi au ple­cat în ța­ră să mun­ce­as­că la de­sțe­le­ni­re, la scos bu­tu­ru­gi, să­pat șa­nțuri; mun­ci­le ale mai gre­le cer­te­ze­nii le-au luat pri­mii și și-au fă­cut apoi ca­se mari să ara­te că nu mai sunt să­raci”. Cu­nos­cuți de­ja ca mun­ci­tori pu­ter­nici, gu­ver­na­rea co­mu­nis­tă a coop­tat mi­i­le de oșeni pen­tru mun­ci­le gre­le din ța­ră, de ame­na­jări fun­cia­re, înce­pând cu anii ’60. Urmând mo­de­lul mi­grați­ei tem­po­ra­re prac­ti­cat la pă­du­re, oșe­nii mai să­raci sau fă­ră pre­gă­ti­re pro­fe­si­o­na­lă și-au luat de da­ta ace­as­ta și ne­ves­te­le și co­pi­ii la mun­că în ța­ră. Să­pând cu târnă­co­pul 100 m de șa­nț adânc de 80 cm într-o zi, un băr­bat reușea să câști­ge și 10.000 lei/lu­nă, în timp ce un di­rec­tor câști­ga 5.000.

PE SCĂRILE DIN FAȚA CA­SEI

pe ca­re sin­gu­ră și-a ri­di­cat-o, mă­tușa Irin­ca a lui Ga­vriș, de 57 de ani, coa­se mâne­ci­le unei că­măși po­pu­la­re. Cu vo­ce înce­a­tă, ega­lă și obo­si­tă îmi spu­ne: „Am mun­cit și eu, eram o prun­că, mer­ge­am să cu­le­gem fruc­te, să pu­nem sfe­clă, mer­ge­am că mer­ge­au toți, era câte un de­le­gat – așa îi zi­cea la ăla de fă­cea con­trac­te cu sta­tul și ne strângea pe noi să mer­gem să lu­crăm”. Între­bând-o ci­ne erau acești de­le­gați, mă­tușa Irin­ca îmi spu­ne cu vo­ce joa­să, con­ti­nuând să coa­să în con­ti­nua­re: „De­le­gații ăștia erau cei mai mari șme­cheri de prin sat, nu știau nici mă­car să se sem­ne­ze. Se știau cu ce­va pro­cu­rori de la Sa­tu Ma­re și au ajuns să ia mari con­trac­te în ța­ră. Stă­te­am în câmp într-o co­li­bă, ne bă­tea vântu’, ploaia, ne dă­dea di­mi­neață ce­ai de za­hăr ars și slă­ni­nă cu vi­er­mi, ca să-i ia­să lui mai mult pro­fit”. Cu toa­te aces­tea, pen­tru că „așa era la ei”, co­pi­la în vârstă de 15 ani mer­gea în fi­e­ca­re an la mun­că, „ca ani­ma­lul pe ca­re îl prin­zi în jug și se­a­ra îl lași să doar­mă”.

Așa au ajuns oșe­nii ca într-un de­ce­niu să-și con­stru­ias­că ca­se cu eta­je, să ai­bă pri­me­le mașini Aro din ju­deț, să-și fa­că sin­guri rețe­aua de apă. Așa a înce­put și com­pe­tiția între ei, ca să ara­te ci­ne are ca­să mai ma­re de­cât ve­ci­nul, ca­re e mai avut și mai scă­pat de să­ră­cie.

ÎNTR-O AMIAZĂ ÎNSORITĂ DE TOAM­NĂ,

sunt într-o vi­lă spați­oa­să și stau la o ma­să îmbe­lșu­ga­tă ală­turi de Mă­ria, Ion și ce­le trei fi­i­ce ale lor, gaz­de­le me­le din Oaș. Cu o se­a­ră înain­te, am par­ti­ci­pat ală­turi de fi­i­ca lor cea mai ma­re la un ma­jo­rat într-o sa­lă somp­tu­oa­să, un­de ca­do­u­ri­le pen­tru săr­bă­to­ri­tă erau par­fu­muri și poșe­te de lux, co­vo­rul plușat îngro­pa to­cu­ri­le de 10 cm și era mângâiat de tre­ne­le de dan­te­le sau ca­ti­fea ale ro­chi­i­lor de bal ale ti­ne­re­lor par­ti­ci­pan­te. Ma­ria și Ion au ri­di­cat ace­as­tă vi­lă din câști­gu­ri­le din străi­nă­ta­te. Au ple­cat cu alții din sat, ru­de și ve­cini, „cu fu­ga”, adi­că ile­gal. Du­pă 1989, nu mai erau lo­curi de mun­că în Ro­mânia și pă­ri­nții lor i-au îndem­nat să ple­ce, așa cum au fă­cut și alții zeci de ani înain­tea lor. Doar că de da­ta ace­as­ta în străi­nă­ta­te.

Ion a dor­mit prin ci­mi­ti­re cu co­le­gii săi, au mâncat la lu­mi­na lu­mână­ri­lor gă­si­te pe mor­min­te. Mă­ria a gă­sit de lu­cru la o fa­mi­lie și nu a pu­tut să vi­nă în ța­ră mai mult de un an, timp în ca­re își au­zea fe­tița la te­le­fon o da­tă pe săp­tă­mână sau o vedea pe ca­se­te­le vi­deo tri­mi­se de pă­ri­nții ei din ța­ră. Fe­tița a fost învăța­tă să pu­pe în fi­e­ca­re se­a­ră fo­to­gra­fia și să spu­nă „pa, ma­mi și ta­ti”, iar zi­ua stă­tea sin­gu­ră pe trep­te și re­pe­ta într-una „ma­mi, ma­mi”. „Une­ori mi se pă­rea ca era vor­ba de altci­ne­va,

Dom­nișoa­re de onoa­re aju­tă mi­re­le să se îmbra­ce. Noi­le hai­ne oșe­nești cântă­resc apro­xi­ma­tiv 30 kg. Ze­ci­le de și­ruri de măr­ge­le de la gâtul mi­re­se­lor nu sunt un nou sim­bol al îmbo­găți­rii re­cen­te. Fo­to­gra­fii ve­chi de o su­tă de ani ara­tă mi­re­se la fel de împo­do­bi­te în po­fi­da să­ră­ci­ei crun­te.

Ambiția de a reuși, iz­vo­râtă inițial din să­ră­cia crun­tă și foa­me­tea ani­lor 1900, s-a per­pe­tuat de-a lun­gul ge­ne­rați­i­lor. Du­pă o su­tă de ani, tra­diția de a munci și de a avea suc­ces es­te la fel de pu­ter­ni­că.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.