Di­on Pon­cet a cres­cut într-un loc pe ca­re aproa­pe ni­meni nu îl nu­meş­te „aca­să”.

National Geographic Romania - - Noiembrie - FRANS LANTING, NA­TI­O­NAL GE­O­GRAP­HIC CREATIVE

S-au schim­bat mul­te în Atlan­ti­cul de Sud de

când hoi­nă­rea pe aici co­pi­lul Di­on Pon­cet, pe va­sul cu pânze al pă­ri­nți­lor lui – un­de la 9 ani Di­on (în stânga) și fra­te­le lui, Leiv, stau pe

pun­te în 1988. Tra­se­e­le lor se întin­de­au din Ge­or­gia de

Sud până la sud, în Antarctica. „Pe­nin­su­la Antarc­ti­că, așa cum o știam eu în co­pi­lă­rie, a dis­pă­rut în ma­re par­te”,

spu­ne Pon­cet.

ON­LI­NE

In­tră pe ngm.com/

Nov2018 ca să ve­zi ma­te­ria­le vi­deo fil­ma­te

de echi­pa Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic în că­lă­to­ria din 2017 de-a lun­gul

Pe­nin­su­lei Antarc­ti­ce, pe va­sul lui Di­on Pon­cet.

în Por­tul Leith, un fost punct de po­pas pen­tru ba­le­ni­e­re pe Insu­la Ge­or­gia de Sud. Ta­tăl lui, aven­tu­ri­er fran­cez, o cu­nos­cu­se pe ma­ma lui, zoo­log aus­tra­lian, pe un chei din Tas­ma­nia, în timp ce na­vi­ga cu bar­ca lui în ju­rul lu­mii. Cu­plul şi-a înte­meiat o fa­mi­lie în Atlan­ti­cul de Sud. Ani de zi­le au bă­tut ţăr­mul de vest al Pe­nin­su­lei Antarc­ti­ce, ur­mă­rind spe­ci­i­le săl­ba­ti­ce din gol­fu­ri­le ne­car­to­gra­fia­te – foci, plan­te cu flori, pă­sări ma­ri­ne – cu trei băi­e­ţi „la re­mor­că”. Di­on a fost pri­mul năs­cut.

Pe­nin­su­la Antarc­ti­că e un şir de mun­ţi şi vul­cani înti­nși pe 1.300 km, con­tu­rându-se din con­ti­nen­tul alb că­tre nord. Aco­lo a fost lo­cul de joa­că al lui Pon­cet. Mi­cul Di­on şi fra­ţii lui au ci­tit, au de­se­nat şi s-au ju­cat cu Le­go – dar au și vânat, au șter­pe­lit ci­o­co­la­tă de prin sta­ţii de cer­ce­ta­re pă­ră­gi­ni­te şi s-au dat cu sa­nia pe po­vârni­şuri pe ca­re poa­te nu mai căl­ca­se pi­ci­or de om. Alţi co­pii tre­bu­ie să-i înfrun­te pe bă­tău­şii din cur­tea şco­lii; Di­on era chi­nu­it de lu­pii-de-ma­re-an­tarc­tici ca­re se nă­pus­te­au asu­pra lui în pi­caj, trăs­nin­du-i câte una în cap, atât de ta­re, că îi dă­de­au la­cri­mi­le. Alţi co­pii apar în pe­li­cu­le de fa­mi­lie voa­la­te; fra­ţii Pon­cet au apă­rut într-un film Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic din 1990 des­pre co­pi­lă­ria lor în Antarctica. Une­ori, în va­can­ţă, în pau­ze­le de școa­lă la do­mi­ci­liu, ma­ma lui Di­on îl pu­nea să nu­me­re pin­gu­ini. „De­venea plic­ti­si­tor des­tul de re­pe­de”, îşi amin­teş­te el.

Într-o se­a­ră ge­roa­să, aproa­pe 30 de ani mai târziu, stă­te­am cu Di­on în ti­mo­ne­ria lui Hans Han­sson, va­sul lui lung de 26,5 m, scru­tând ghe­ţu­ri­le în cău­ta­rea unor pin­gu­ini-Adélie. La 39 de ani, Pon­cet e un tip blond şi tă­cut, cu ma­xi­lar col­ţu­ros şi mâini enor­me. Şi-a pe­tre­cut o ma­re par­te din via­ţa de adult du­când cer­ce­tă­tori şi alţi vi­zi­ta­tori cu am­bar­ca­ţi­u­nea per­so­na­lă de la ba­za lui din Insu­le­le Fal­kland în ju­rul Ge­or­gi­ei de Sud şi Antarc­ti­cii. Ală­turi de o echi­pă de fo­to­gra­fi con­du­şi de Paul Nicklen, por­ni­sem cu el într-o că­lă­to­rie de-a lun­gul ţăr­mu­lui ves­tic al Pe­nin­su­lei Antarc­ti­ce. Voiam să ve­dem cum se schim­bă lu­cru­ri­le într-o re­gi­u­ne pe ca­re o ştia de când se năs­cu­se.

Aici, la ca­pă­tul de jos al lu­mii, într-un loc aproa­pe com­plet lip­sit de aşe­zări uma­ne, ome­ni­rea dis­tru­ge una din­tre ce­le mai mari bo­gă­ţii ale oce­a­nu­lui. Com­bus­ti­bi­lii fo­si­li ca­re ard la mii de ki­lo­me­tri dis­tan­ţă fac ţăr­mul ves­tic al pe­nin­su­lei să se încăl­ze­as­că mai ra­pid de­cât aproa­pe ori­ce alt loc din lu­me. (Doar zo­na arc­ti­că se mai com­pa­ră.) Acest pro­ces de încăl­zi­re dă pes­te cap un me­ca­nism eco­lo­gic com­plex, schim­bând mul­te: cum se hră­nesc ani­ma­le­le, un­de se odih­nesc, cum îşi cresc pu­ii şi chiar cum in­te­rac­ţi­o­nea­ză. În ace­la­şi timp, cre­veții lu­mi­nis­ce­nți cu ca­re se hră­nesc mai toa­te ani­ma­le­le de aici – krill – sunt as­pi­rați de trau­le­re­le ca­re pes­cu­i­esc în re­gi­u­ne sub pa­vi­li­oa­ne­le unor na­ţii înde­păr­ta­te. Din ei se fac su­pli­men­te ali­men­ta­re şi pro­du­se far­ma­ceu­ti­ce, dar şi hra­nă pen­tru so­mo­nii din fi­or­du­ri­le nor­ve­gi­e­ne şi peş­tii tro­pi­ca­li din ac­va­rii.

Ca ata­re, schim­bă­ri­le din zo­nă sunt atât de mul­te şi de mari, încât cer­ce­tă­to­rii nu pot să pre­va­dă un­de du­ce asta. „Ce­va dra­ma­tic e pe ca­le să se întâmple”, spu­ne He­at­her Lyn­ch, bi­o­log spe­cia­li­zat în pin­gu­ini de la Uni­ver­si­ta­tea Sto­ny Brook. „Ar tre­bui să ne ne­li­niş­te­as­că fap­tul că nu ştim cu ade­vă­rat ce se pe­tre­ce.”

Ce se ve­de e des­tul de trist. Pe ţăr­mul ves­tic al pe­nin­su­lei, po­pu­la­ţi­i­le de pin­gu­ini-Adélie au scă­zut ver­ti­gi­nos – une­le cu 90% sau chiar mai mult. În 1904 exis­tau do­ve­zi că într-un anu­mit golf erau foar­te mul­te pă­sări, dar astă­zi au mai ră­mas aco­lo „doar vreo şa­se cu­i­buri”, spu­ne Pon­cet. În zi­ua în ca­re, stând în ti­mo­ne­rie, Pon­cet și cu mi­ne am ză­rit pri­ma co­lo­nie ma­si­vă, pă­ră­si­se­răm zo­na de vest pen­tru ex­tre­mi­ta­tea nor­di­că a pe­nin­su­lei.

Pe mi­ca Insu­lă Pau­let, mii de pin­gu­ini stă­te­au co­co­ţa­ţi, înşi­ra­ţi de-a lun­gul unei pan­te stâncoa­se, cu spa­ţii ega­le între ei, ca la ope­ră. Ve­de­am câţi­va cu­trei­e­rând prin­tre ră­mă­şi­ţe­le unei ve­chi co­li­be de pia­tră din 1903, ri­di­ca­tă de niş­te ex­plo­ra­tori sue­de­zi nau­fra­gia­ţi ca­re au su­pra­vi­e­ţu­it unei lun­gi ierni arc­ti­ce mâncând pin­gu­ini. Pe un ais­berg, în drep­tul tra­ver­sei noas­tre de la tri­bord, un grup de pin­gu­ini gă­lă­gi­o­şi alu­ne­cau şi se dă­râmau ca niş­te po­pi­ce ne­si­gu­re pe pi­ci­oa­re. Unul se dă­dea pe ghe­a­ţa lu­ci­oa­să cu ari­pi­oa­re­le ri­di­ca­te în spa­te, aşa cum îşi ţi­ne bra­ţe­le un schi­or. S-a po­tic­nit într-un trio de „co­le­gi” îna­ri­pa­ţi şi pe mi­ne m-a um­flat râsul, dar Pon­cet a dat doar din cap.

Antarctica nu înse­am­nă doar moar­te şi haos: mi­li­oa­ne de pin­gu­ini-Adélie încă trăi­esc foar­te bi­ne pe tot con­ti­nen­tul, dând in­vo­lun­tar ast­fel de spec­ta­co­le co­mi­ce. Dar tran­sfor­mă­ri­le de pe ţăr­mul ves­tic al pe­nin­su­lei sunt pro­fun­de şi pu­ţini oa­meni au vă­zut cu ochii lor mai mul­te de­cât Pon­cet. Lu­mea pe ca­re o ştia când­va se de­zin­te­gre­a­ză. Iar el vor­beş­te des­pre ele ca un băiat de la ța­ră ca­re a vă­zut cum su­bur­bi­i­le înghit gos­po­dă­ria fa­mi­li­ei.

„Toa­te lu­cru­ri­le pe ca­re le trăiam când­va, toa­te lo­cu­ri­le un­de mer­ge­am în co­pi­lă­rie... Luam toa­te

Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic So­ci­e­ty, or­ga­ni­zație non-pro­fit ca­re fa­ce efor­turi pen­tru con­ser­va­rea re­sur­se­lor Pă­mântu­lui, a fi­na­nțat pa­rțial acest ar­ti­col.

de bu­ne pe atunci, mi se pă­re­au lu­cruri ab­so­lut nor­ma­le şi per­ma­nen­te”, spu­ne Pon­cet. „Iar acum îmi dau se­a­ma că nu vor mai fi ni­ci­o­da­tă po­si­bi­le.”

OMARE PAR­TE DIN ANTARCTICA e un pla­tou întins, un de­şert înalt şi de­zo­lant un­de vântul spul­be­ră ză­pa­da, iar tem­pe­ra­tu­ri­le pot scă­dea ver­ti­gi­nos, chiar şi până la - °C. Dar Antarctica lui Pon­cet nu e de­loc aşa.

Pe­nin­su­la Antarc­ti­că e mai lun­gă de­cât Ita­lia şi se cur­be­a­ză spre nord, că­tre zo­na tem­pe­ra­tă. Cli­ma de aici a fost întot­de­au­na blândă – pen­tru Antarctica. Va­ra adu­ce de mul­te ori tem­pe­ra­turi pes­te ze­ro gra­de Cel­si­us. Pe­te­ce izo­la­te de ve­ge­taȚie punc­te­a­ză gra­ni­tul şi ba­zal­tul go­laş. Pin­gu­i­nii-Adélie trăi­esc pes­te tot de-a lun­gul Țăr­mu­lui Antarc­ti­cii, dar pe­nin­su­la su­sȚi­ne şi alte spe­cii, ca­re n-ar re­zis­ta în in­te­ri­o­rul dur al con­ti­nen­tu­lui: on­ta­rii-antarc­ti­ce, foci-ele­fant-su­di­ce, pin­gu­ini-Pa­pua şi pin­gu­ini-cu-frâu. Pe­tre­li şi po­rum­bei-an­tarc­tici zboa­ră în văz­duh. Toa­te aces­te for­me de viaȚă se ba­ze­a­ză pe oce­an ca să su­pra­vi­eȚu­ias­că. Pe pe­nin­su­la as­pră, li­niş­tea şi ne­miş­ca­rea Antarc­ti­cii sunt între­rup­te de Ți­pe­te, cârâi­turi, ci­ri­pe­li. Es­te un loc al un­ghi­u­ri­lor bi­za­re: gheȚari alb-al­băs­trui se pre­ling că­tre oce­an şi se sparg în sloi­uri mai mici, ca­re iau toa­te for­me­le ima­gi­na­bi­le. Ais­ber­guri cât un oră­şel se îna­lȚă până la nori. Chiar şi la zeci de ki­lo­me­tri dis­ta­nȚă îi au­zi cum cra­pă şi ex­plo­de­a­ză, cu zgo­mot ca de tun.

Antarctica ara­tă ca o zo­nă săl­ba­ti­că – şi chiar aşa e –, dar nu a ră­mas nea­tin­să de om. Oa­me­nii au înce­put să in­flen­ţe­ze viaȚa din ace­as­tă re­gi­u­ne cu zeci de ani înain­te ca ci­ne­va să fi vă­zut con­ti­nen­tul. Nu la mult timp du­pă ce Că­pi­ta­nul Cook a na­vi­gat pen­tru pri­ma da­tă prin ape­le din re­gi­u­ne, în anii , vână­to­rii au înce­put să mă­ce­lă­re­as­că mi­li­oa­ne de on­ta­rii-antarc­ti­ce – din ca­re se fă­ce­au mai ales hai­ne şi pă­lă­rii. Uci­de­au şi foci-ele­fant-su­di­ce pen­tru gră­si­me, fo­lo­si­tă la vop­se­le şi să­pun. Pri­mii oa­meni ca­re au pășit pe acest con­ti­nent au fost pro­ba­bil vână­to­rii de foci din Con­nec­ti­cut ca­re au acos­tat pen­tru scur­tă vre­me pe Țăr­mul ves­tic al pe­nin­su­lei, în .

Cu tim­pul, ba­le­ni­e­re­le au înce­put să vâne­ze cu har­poa­ne­le lor, Țin­tind sai­va­li, ba­le­ne-al­bas­tre, ba­le­ne-cu-îno­tă­toa­re și ba­le­ne-cu-co­coașă. Le smul­ge­au fa­noa­ne­le sau oa­se­le din gu­ră ca să fa­că bi­ce, bri­de pen­tru cor­se­te, spiȚe pen­tru um­bre­le şi roȚi de tră­su­ră, iar un­tu­ra de ba­le­nă era fo­lo­si­tă pen­tru încăl­zit, lăm­pi de ilu­mi­nat sau mar­ga­ri­nă. La înce­pu­tul se­co­lu­lui al XX-lea, Ge­or­gia de Sud de­veni­se o ade­vă­ra­tă Mec­ca a vână­to­ri­lor de ba­le­ne. Leith a fost ul­ti­mul port de aici ca­re s-a închis – în .

De atunci, schim­bă­ri­le de cli­mă au lă­sat o ur­mă in­con­fun­da­bi­lă. Pe Țăr­mul ves­tic al pe­nin­su­lei, ae­rul ier­nii s-a încăl­zit cu mai bi­ne de °C din anii ' încoa­ce. Vântu­ri­le in­flue­nȚe­a­ză şi cir­cu­laȚia oce­a­ne­lor: apa adu­să la su­pra­faȚă din adâncuri es­te acum mai cal­dă şi con­tri­bu­ie la re­du­ce­rea gheȚu­ri­lor ma­ri­ne – ban­chi­za co­lȚu­roa­să ca­re se for­me­a­ză când înghe­aȚă su­pra­faȚa oce­a­nu­lui. Acum, aces­te gheȚuri apar mai târziu şi dis­par mai re­pe­de: pe Țăr­mul ves­tic al pe­nin­su­lei, se­zo­nul fă­ră gheȚuri ţi­ne cu de zi­le mai mult de­cât în .

În iar­na de di­nain­te să se nas­că Pon­cet, pă­ri­nȚii lui au pe­tre­cut câte­va săp­tă­mâni cam­pând şi ex­plo­rând Gol­ful Mar­gue­ri­te; to­tul era boc­nă, aşa că au pu­tut să-şi tran­spor­te echi­pa­men­tul cu sa­nia pe su­pra­faȚa so­li­dă. „Nici vor­bă de aşa ce­va astă­zi”, spu­ne Pon­cet. „De-abia da­că se mai for­me­a­ză gheȚuri ma­ri­ne.”

Lip­sa gheȚu­ri­lor la­să apa cal­dă să in­tre în con­tact cu ae­rul re­ce, in­ten­si­fi­când eva­po­ra­rea, iar apa se întoar­ce pe cel mai us­cat con­ti­nent din lu­me sub for­mă de ză­pa­dă – sau chiar ploaie. Într-o ex­cur­sie în prin Gol­ful Mar­gue­ri­te, du­pă ce co­bo­râse cam până la ju­mă­ta­tea Țăr­mu­lui ves­tic, Pon­cet a avut par­te de un po­top de aproa­pe o săp­tă­mână. „Acum de ani nu cred că vă­zu­se ci­ne­va mă­car un strop de apă ca­re să fi că­zut aici”, spu­ne el.

Apa mai re­ce atra­să din adâncuri afec­te­a­ză chiar şi ghe­aȚa de pe us­cat, ata­când gheȚa­rii aco­lo un­de se întâlnesc cu ma­rea sub for­mă de les­pe­zi plu­ti­toa­re. Cel puȚin din­tre cei gheȚari de pe Țăr­mul ves­tic al pe­nin­su­lei sunt în re­tra­ge­re, con­form unui stu­diu bri­ta­nic. În alte zo­ne din Antarctica, les­pe­zi de ghe­aȚă mult mai mari se to­pesc şi se fă­râmiȚe­a­ză, ame­ni­nȚând să de­clan­şe­ze o creş­te­re ra­pi­dă a ni­ve­lu­lui oce­a­ne­lor din toa­tă lu­mea. Pe Țăr­mul es­tic al pe­nin­su­lei ghe­aȚa a in­trat într-un de­clin spec­ta­cu­los – o bu­ca­tă ma­re cât sta­tul De­la­wa­re s-a des­prins anul tre­cut din Stra­tul de Ghe­aȚă Lar­sen C. Dar Țăr­mul es­tic încă reu­şeş­te să fie cu aproa­pe trei gra­de mai re­ce de­cât cel ves­tic. Vântu­ri­le do­mi­nan­te împing ade­sea sloi­u­ri­le din vest în ju­rul ca­pu­lui pe­nin­su­lei, spre est, un­de un cu­rent oce­a­nic cir­cu­lar, de su­pra­faȚă, le Țin­tu­i­eş­te de us­cat.

țăr­mul ves­tic al pe­nin­su­lei es­te „zo­na fi­er­bin­te” a Antarc­ti­cii. Ade­sea pre­zen­tat pe hă­rȚi în alb, a de­venit acum atât de cald, încât smo­curi din uni­ce­le plan­te cu flori na­ti­ve de pe con­ti­nent au înce­put să se răs­pânde­as­că aici – păi­ușul și ga­roa­fa antarc­ti­că, cu flori gal­be­ne. La fel se întâmplă şi

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.