Dion Poncet a crescut într-un loc pe care aproape nimeni nu îl numeşte „acasă”.

S-au schimbat multe în Atlanticul de Sud de

când hoinărea pe aici copilul Dion Poncet, pe vasul cu pânze al părinților lui – unde la 9 ani Dion (în stânga) și fratele lui, Leiv, stau pe

punte în 1988. Traseele lor se întindeau din Georgia de

Sud până la sud, în Antarctica. „Peninsula Antarctică, așa cum o știam eu în copilărie, a dispărut în mare parte”,

spune Poncet.

ONLINE

Intră pe ngm.com/

Nov2018 ca să vezi materiale video filmate

de echipa National Geographic în călătoria din 2017 de-a lungul

Peninsulei Antarctice, pe vasul lui Dion Poncet.

în Portul Leith, un fost punct de popas pentru baleniere pe Insula Georgia de Sud. Tatăl lui, aventurier francez, o cunoscuse pe mama lui, zoolog australian, pe un chei din Tasmania, în timp ce naviga cu barca lui în jurul lumii. Cuplul şi-a întemeiat o familie în Atlanticul de Sud. Ani de zile au bătut ţărmul de vest al Peninsulei Antarctice, urmărind speciile sălbatice din golfurile necartografiate – foci, plante cu flori, păsări marine – cu trei băieţi „la remorcă”. Dion a fost primul născut.

Peninsula Antarctică e un şir de munţi şi vulcani întinși pe 1.300 km, conturându-se din continentul alb către nord. Acolo a fost locul de joacă al lui Poncet. Micul Dion şi fraţii lui au citit, au desenat şi s-au jucat cu Lego – dar au și vânat, au șterpelit ciocolată de prin staţii de cercetare părăginite şi s-au dat cu sania pe povârnişuri pe care poate nu mai călcase picior de om. Alţi copii trebuie să-i înfrunte pe bătăuşii din curtea şcolii; Dion era chinuit de lupii-de-mare-antarctici care se năpusteau asupra lui în picaj, trăsnindu-i câte una în cap, atât de tare, că îi dădeau lacrimile. Alţi copii apar în pelicule de familie voalate; fraţii Poncet au apărut într-un film National Geographic din 1990 despre copilăria lor în Antarctica. Uneori, în vacanţă, în pauzele de școală la domiciliu, mama lui Dion îl punea să numere pinguini. „Devenea plictisitor destul de repede”, îşi aminteşte el.

Într-o seară geroasă, aproape 30 de ani mai târziu, stăteam cu Dion în timoneria lui Hans Hansson, vasul lui lung de 26,5 m, scrutând gheţurile în căutarea unor pinguini-Adélie. La 39 de ani, Poncet e un tip blond şi tăcut, cu maxilar colţuros şi mâini enorme. Şi-a petrecut o mare parte din viaţa de adult ducând cercetători şi alţi vizitatori cu ambarcaţiunea personală de la baza lui din Insulele Falkland în jurul Georgiei de Sud şi Antarcticii. Alături de o echipă de fotografi conduşi de Paul Nicklen, pornisem cu el într-o călătorie de-a lungul ţărmului vestic al Peninsulei Antarctice. Voiam să vedem cum se schimbă lucrurile într-o regiune pe care o ştia de când se născuse.

Aici, la capătul de jos al lumii, într-un loc aproape complet lipsit de aşezări umane, omenirea distruge una dintre cele mai mari bogăţii ale oceanului. Combustibilii fosili care ard la mii de kilometri distanţă fac ţărmul vestic al peninsulei să se încălzească mai rapid decât aproape orice alt loc din lume. (Doar zona arctică se mai compară.) Acest proces de încălzire dă peste cap un mecanism ecologic complex, schimbând multe: cum se hrănesc animalele, unde se odihnesc, cum îşi cresc puii şi chiar cum interacţionează. În acelaşi timp, creveții luminiscenți cu care se hrănesc mai toate animalele de aici – krill – sunt aspirați de traulerele care pescuiesc în regiune sub pavilioanele unor naţii îndepărtate. Din ei se fac suplimente alimentare şi produse farmaceutice, dar şi hrană pentru somonii din fiordurile norvegiene şi peştii tropicali din acvarii.

Ca atare, schimbările din zonă sunt atât de multe şi de mari, încât cercetătorii nu pot să prevadă unde duce asta. „Ceva dramatic e pe cale să se întâmple”, spune Heather Lynch, biolog specializat în pinguini de la Universitatea Stony Brook. „Ar trebui să ne neliniştească faptul că nu ştim cu adevărat ce se petrece.”

Ce se vede e destul de trist. Pe ţărmul vestic al peninsulei, populaţiile de pinguini-Adélie au scăzut vertiginos – unele cu 90% sau chiar mai mult. În 1904 existau dovezi că într-un anumit golf erau foarte multe păsări, dar astăzi au mai rămas acolo „doar vreo şase cuiburi”, spune Poncet. În ziua în care, stând în timonerie, Poncet și cu mine am zărit prima colonie masivă, părăsiserăm zona de vest pentru extremitatea nordică a peninsulei.

Pe mica Insulă Paulet, mii de pinguini stăteau cocoţaţi, înşiraţi de-a lungul unei pante stâncoase, cu spaţii egale între ei, ca la operă. Vedeam câţiva cutreierând printre rămăşiţele unei vechi colibe de piatră din 1903, ridicată de nişte exploratori suedezi naufragiaţi care au supravieţuit unei lungi ierni arctice mâncând pinguini. Pe un aisberg, în dreptul traversei noastre de la tribord, un grup de pinguini gălăgioşi alunecau şi se dărâmau ca nişte popice nesigure pe picioare. Unul se dădea pe gheaţa lucioasă cu aripioarele ridicate în spate, aşa cum îşi ţine braţele un schior. S-a poticnit într-un trio de „colegi” înaripaţi şi pe mine m-a umflat râsul, dar Poncet a dat doar din cap.

Antarctica nu înseamnă doar moarte şi haos: milioane de pinguini-Adélie încă trăiesc foarte bine pe tot continentul, dând involuntar astfel de spectacole comice. Dar transformările de pe ţărmul vestic al peninsulei sunt profunde şi puţini oameni au văzut cu ochii lor mai multe decât Poncet. Lumea pe care o ştia cândva se dezintegrează. Iar el vorbeşte despre ele ca un băiat de la țară care a văzut cum suburbiile înghit gospodăria familiei.

„Toate lucrurile pe care le trăiam cândva, toate locurile unde mergeam în copilărie... Luam toate

National Geographic Society, organizație non-profit care face eforturi pentru conservarea resurselor Pământului, a finanțat parțial acest articol.

de bune pe atunci, mi se păreau lucruri absolut normale şi permanente”, spune Poncet. „Iar acum îmi dau seama că nu vor mai fi niciodată posibile.”

OMARE PARTE DIN ANTARCTICA e un platou întins, un deşert înalt şi dezolant unde vântul spulberă zăpada, iar temperaturile pot scădea vertiginos, chiar şi până la - °C. Dar Antarctica lui Poncet nu e deloc aşa.

Peninsula Antarctică e mai lungă decât Italia şi se curbează spre nord, către zona temperată. Clima de aici a fost întotdeauna blândă – pentru Antarctica. Vara aduce de multe ori temperaturi peste zero grade Celsius. Petece izolate de vegetaȚie punctează granitul şi bazaltul golaş. Pinguinii-Adélie trăiesc peste tot de-a lungul Țărmului Antarcticii, dar peninsula susȚine şi alte specii, care n-ar rezista în interiorul dur al continentului: ontarii-antarctice, foci-elefant-sudice, pinguini-Papua şi pinguini-cu-frâu. Petreli şi porumbei-antarctici zboară în văzduh. Toate aceste forme de viaȚă se bazează pe ocean ca să supravieȚuiască. Pe peninsula aspră, liniştea şi nemişcarea Antarcticii sunt întrerupte de Țipete, cârâituri, ciripeli. Este un loc al unghiurilor bizare: gheȚari alb-albăstrui se preling către ocean şi se sparg în sloiuri mai mici, care iau toate formele imaginabile. Aisberguri cât un orăşel se înalȚă până la nori. Chiar şi la zeci de kilometri distanȚă îi auzi cum crapă şi explodează, cu zgomot ca de tun.

Antarctica arată ca o zonă sălbatică – şi chiar aşa e –, dar nu a rămas neatinsă de om. Oamenii au început să inflenţeze viaȚa din această regiune cu zeci de ani înainte ca cineva să fi văzut continentul. Nu la mult timp după ce Căpitanul Cook a navigat pentru prima dată prin apele din regiune, în anii , vânătorii au început să măcelărească milioane de ontarii-antarctice – din care se făceau mai ales haine şi pălării. Ucideau şi foci-elefant-sudice pentru grăsime, folosită la vopsele şi săpun. Primii oameni care au pășit pe acest continent au fost probabil vânătorii de foci din Connecticut care au acostat pentru scurtă vreme pe Țărmul vestic al peninsulei, în .

Cu timpul, balenierele au început să vâneze cu harpoanele lor, Țintind saivali, balene-albastre, balene-cu-înotătoare și balene-cu-cocoașă. Le smulgeau fanoanele sau oasele din gură ca să facă bice, bride pentru corsete, spiȚe pentru umbrele şi roȚi de trăsură, iar untura de balenă era folosită pentru încălzit, lămpi de iluminat sau margarină. La începutul secolului al XX-lea, Georgia de Sud devenise o adevărată Mecca a vânătorilor de balene. Leith a fost ultimul port de aici care s-a închis – în .

De atunci, schimbările de climă au lăsat o urmă inconfundabilă. Pe Țărmul vestic al peninsulei, aerul iernii s-a încălzit cu mai bine de °C din anii ' încoace. Vânturile influenȚează şi circulaȚia oceanelor: apa adusă la suprafaȚă din adâncuri este acum mai caldă şi contribuie la reducerea gheȚurilor marine – banchiza colȚuroasă care se formează când îngheaȚă suprafaȚa oceanului. Acum, aceste gheȚuri apar mai târziu şi dispar mai repede: pe Țărmul vestic al peninsulei, sezonul fără gheȚuri ţine cu de zile mai mult decât în .

În iarna de dinainte să se nască Poncet, părinȚii lui au petrecut câteva săptămâni campând şi explorând Golful Marguerite; totul era bocnă, aşa că au putut să-şi transporte echipamentul cu sania pe suprafaȚa solidă. „Nici vorbă de aşa ceva astăzi”, spune Poncet. „De-abia dacă se mai formează gheȚuri marine.”

Lipsa gheȚurilor lasă apa caldă să intre în contact cu aerul rece, intensificând evaporarea, iar apa se întoarce pe cel mai uscat continent din lume sub formă de zăpadă – sau chiar ploaie. Într-o excursie în prin Golful Marguerite, după ce coborâse cam până la jumătatea Țărmului vestic, Poncet a avut parte de un potop de aproape o săptămână. „Acum de ani nu cred că văzuse cineva măcar un strop de apă care să fi căzut aici”, spune el.

Apa mai rece atrasă din adâncuri afectează chiar şi gheaȚa de pe uscat, atacând gheȚarii acolo unde se întâlnesc cu marea sub formă de lespezi plutitoare. Cel puȚin dintre cei gheȚari de pe Țărmul vestic al peninsulei sunt în retragere, conform unui studiu britanic. În alte zone din Antarctica, lespezi de gheaȚă mult mai mari se topesc şi se fărâmiȚează, ameninȚând să declanşeze o creştere rapidă a nivelului oceanelor din toată lumea. Pe Țărmul estic al peninsulei gheaȚa a intrat într-un declin spectaculos – o bucată mare cât statul Delaware s-a desprins anul trecut din Stratul de GheaȚă Larsen C. Dar Țărmul estic încă reuşeşte să fie cu aproape trei grade mai rece decât cel vestic. Vânturile dominante împing adesea sloiurile din vest în jurul capului peninsulei, spre est, unde un curent oceanic circular, de suprafaȚă, le Țintuieşte de uscat.

țărmul vestic al peninsulei este „zona fierbinte” a Antarcticii. Adesea prezentat pe hărȚi în alb, a devenit acum atât de cald, încât smocuri din unicele plante cu flori native de pe continent au început să se răspândească aici – păiușul și garoafa antarctică, cu flori galbene. La fel se întâmplă şi