GHEŢURILE MARINE CARE DISPAR
Pe măsură ce sezonul gheţurilor se tot scurtează în vestul Peninsulei Antarctice, speciile care se bazau pe acele bucăȚi de gheaţă vor fi nevoite să se adapteze sau să dispară. Pierderea gheţurilor ar putea reduce și populaţiile de plancton. Multe specii consumă aceste crustacee minuscule, care deocamdată încă se găsesc din abundenţă.
cu alte specii invazive, ierburi şi licheni. Muşchiul verde creşte de trei ori mai rapid decât pe vremuri. Piscurile de pe insulă, cândva complet înzăpezite, sunt acum ude şi se dezgheaţă, scoţând la vedere noroaie sau crevase.
„Peisajul intră la apă”, spune Poncet.
PLOUĂ DIN GREU când plecăm într-o dimineaţă de pe Hans Hansson pe bărci negre de cauciuc. Ne îndreptăm către un ţărm plin de pietre de lângă Golful Antarctic, în extremitatea de nord a peninsulei. Pe o lespede de stâncă, colorată de guano în nuanţele apusului, vedem mai mulţi pinguini-Adélie. Unul dintre ei e un pui, iar puful lui cenuşiu, moale ca o pernuţă, e jilav şi mătuit.
Adélie sunt singura specie de pinguini cu adevărat de Antarctica de pe peninsulă. Îşi construiesc cuiburi din pietricele şi se întorc în acelaşi loc an după an, în aceeaşi perioadă, chiar dacă plouă, ninge sau gheţurile se topesc. Preferă rocile uscate sau solul, dar acum sunt adesea obligaţi să-şi construiască un cuib pe stratul subţire de zăpadă – riscând ori să li se răstoarne cuibul când se topeşte zăpada, ori să se li umple cu apă când plouă. Ouăle de Adélie se îneacă în cuiburile inundate. Lipsiți de penele impermeabile care îi protejează pe adulţi, uzi până la piele şi bătuţi de vânt, puii îngheaţă şi mor. Pe de altă parte, adulţii au şi ei probleme din cauza gheţurilor marine tot mai puţine. Pinguinii-Adélie îşi schimbă penele pe sloiurile din larg, unde evită prădătorii între două partide de vânătoare. Pot să înoate zile în șir, dar în general se scufundă doar până pe la 100 m adâncime. Pe măsură ce apele se încălzesc, pinguinii mai adaptabili forţează şi se scufundă și mai adânc. Pinguinii-Papua – grăsani, înalţi şi mai puţin
specializaţi – sunt mai adaptabili şi pot schimba mai uşor locul şi momentul în care cuibăresc; de asemenea, sunt mai bine echipaţi ca să depună ouă noi dacă s-a întâmplat ceva cu primele. Vânează mai aproape de uscat şi mănâncă orice găsesc. Între 1982 şi 2017, numărul de cupluri de Adélie care s-au împerecheat de-a lungul ţărmului vestic al peninsulei şi în Insulele Shetland de Sud a scăzut cu peste 70%, de la 105.000 la 30.000. În schimb, cuplurile de pinguini-Papua au devenit de şase ori mai numeroase – de la 25.000 la 173.000.
Gheţurile de aici sunt esenţiale pentru mai multe specii, nu doar pentru pinguinii-Adélie, fiind un element la fel de vital pentru regiune cum e iarba pentru savană. Când dispar sloiurile, relaţiile de aici se pot modifica imprevizibil. Într-o dimineaţă, aproape de Golful Antarctic, împreună cu Nicklen şi cu fotograful Keith Ladzinski, ne-am pus costumele de neopren şi ne-am scufundat lângă ţărm. Am urmărit un pinguin-Adélie agitat, care supraveghea valurile de pe o plută de gheaţă care se fărâmiţa. Pasărea părea să ezite să plonjeze – şi pe bună dreptate. Un leopard-de-mare îi dădea ocol şi, când şi când, îşi punea botul sus, pe lespedea de gheaţă.
Un leopard-de-mare poate avea jumătate din greutatea unei maşini mici. Fălcile lui pline de dinţi se cască mai larg decât ale unui grizzly. Închisă, gura i se curbează într-un zâmbet răutăcios. Aşa şi arată prădătorul în timp ce ne dă târcoale – îndrăzneţ, nerăbdător, stăpân absolut al domeniului său. Brusc, mai apar doi leoparzide-mare. Se rotesc alene, dau ture, unul după altul. Apoi apar încă doi, fixând alți pinguini. Una câte una, păsările alunecă în apă, iar focile pornesc la vânătoare. Câţiva pinguini se întorc şi se caţără cu chiu cu vai înapoi, la loc sigur. Dar alţii nu sunt la fel de norocoşi. În jur, cinci foci se ospătează cu pinguini, sfâşiindu-şi prada însângerată.
Priveliştea e fascinantă şi „extrem de neobişnuită”, îmi spune ulterior Tracey Rogers, specialistă în leoparzi-de-mare de la Universitatea New South Wales. Ca şi grizzly, ei sunt animale solitare, care de obicei cutreieră teritorii întinse din larg. Au nevoie de sloiuri ca să se odihnească între partidele de vânătoare. Gheţurile împuţinate de încălzirea climei îi fac să se adune pe lângă ţărm, schimbându-le modul și locurile de vânătoare, ba chiar şi prada.
Pe vremuri, leoparzii-de-mare erau rareori văzuți lângă zonele de împerechere ale ontariilor-antarctice. „În secolul al XIX-lea, unii vânători de foci ţineau jurnale meticuloase”, spune Doug Krause, biolog la Administraţia Naţională
pentru Oceane şi Atmosferă. „Niciunul n-a scris că ar fi văzut leoparzi-de-mare pe aici.” Acum, între 60 şi 80 de leoparzi-de-mare se deplasează pe ţărm în fiecare an la Capul Shirreff, în Insulele Shetland de Sud. În cea mai întinsă zonă de împerechere a ontariilor, ei ucid mai mult de jumătate din nou-născuţi. După ce vânătoarea comercială de foci a încetat în Antarctica, în anii '50, ontariile au început să-şi revină spectaculos. Cercetătorii credeau că specia se va adapta bine la clima în curs de încălzire. Dar acum numărul lor scade anual cu 10%. „E extraordinar ce se întâmplă”, spune Krause. „Nimeni n-a prevăzut aşa ceva.”
DAR NIMENI N-A PREVĂZUT nici vestea cea bună – creşterea masivă a numărului de balene-cu-cocoașă. Începând din zorii secolului al XX-lea, balenierele industriale au împins aproape la dispariţie totală cele mai multe specii de cetacee din Antarctica; multe specii încă sunt în pericol. Balenele-albastre, de pildă, care se pare că erau circa un sfert de milion în jurul anului 1900 – populaţia actuală e de 5% din acest număr. Dar balenele-cu-cocoașă din Antarctica îşi revin extraordinar: populaţia lor creşte cu 7% până la 10% pe an. „Parcă au luat-o razna”, strigă Ari Friedlaender, în timp ce gonim pe apă într-un schif deschis, în Arhipelagul Palmer, unde l-am întâlnit.
Friedlaender, ecologist marin la Universitatea California din Santa Cruz şi explorator National Geographic, studiază balenele-cu-cocoașă din largul Antarcticii din 2001, urmărind cum şi unde se deplasează şi se hrănesc. Le-a înregistrat rostogolindu-se şi jucându-se, scufundându-se mai adânc decât s-ar fi aşteptat cineva. Le-a văzut făcându-şi copci cu aerul suflat pe nări. Pentru nişte animale care pot atinge 36 de tone, toate acestea cer foarte
multă energie – şi deocamdată, spune el, încălzirea climei le pune la dispoziţie mai mult combustibil.
Friedlaender a văzut primele semne în timpul unei croaziere, în mai 2009. Era toamnă târziu, aşa încât el şi colegii lui credeau că balenele-cu-cocoașă au plecat de mult către zonele lor de hibernare de lângă Ecuador şi Panama. Apoi, cu un sonar, au detectat o bulă de plancton care se întindea pe câţiva kilometri în spatele vasului lor. „Când ne-am trezit a doua zi, acolo erau mai multe balene decât văzuse oricare dintre noi în orice moment, în orice loc de pe glob”, spune Friedlaender. Au numărat 306 balene-cu-cocoașă pe o porţiune de 15 km. „Erau acolo fiindcă nu mai era gheaţă.”
Balenele-cu-cocoașă, ne explică el, plecau pe vremuri din Antarctica la final de martie sau început de aprilie, când oceanul îngheţa complet. Acum au mai multe săptămâni fără gheţuri şi deci mai multe ape libere în care să hoinărească în voie, hrănindu-se cu plancton. Micile crustacee translucide, cât degetul mic de la mâna unui copil, cu ochii ca nişte mărgeluţe se deplasează în grupuri mari ca nişte bancuri care se pot întinde pe kilometri întregi. Un singur metru cub de apă poate conține până la 60.000 de asemenea crustacee, dacă nu şi mai multe. Balenele-cu-cocoașă stau prin preajmă şi se îngraşă ospătându-se cu ele, iar asta alimentează creşterea semnificativă a populaţiei de balene.
CU CÂŢIVA ANI ÎN URMĂ, un spărgător de gheaţă căra după el năvoade pentru cercetare în jurul Arhipelagului Palmer, căutând heringi-antarctici – nişte creaturi uleioase, ca nişte sardine, care îşi depun icrele sub gheţurile marine. Cândva era specia de peşte dominantă din vestul Peninsulei Antarctice, acoperind jumătate din necesarul de hrană al unor pinguini-Adélie. Însă echipa condusă de Joseph Torres de la Universitatea din Florida de Sud a tras la edec zi şi noapte în jurul insulelor Anvers şi Renaud fără să prindă măcar un singur hering. În apele unde cantitatea de gheţuri a scăzut cel mai mult, peştii aproape că au dispărut. Pe de altă parte, cercetătorii au observat că pinguinii înfulecă mai mult krill – deşi poate fi nevoie de 20 de crustacee planctonice ca să acopere valoarea calorică a unui hering.
Va mai rămâne oare în ape suficient plancton pentru toată lumea? Pinguinii şi balenele-cucocoașă se hrănesc cu krill, ca şi lupii-de-mare, calmarii şi focile-de-crabi. Şi leoparzii-de-mare se hrănesc uneori cu el. O balenă-albastră mănâncă
milioane de crustacee pe zi. Animalele care nu mănâncă krill se hrănesc adesea cu alte animale mâncătoare de krill. Antarctica iubeşte crustaceele planctonice dolofane. La fel ca noi.
În anii 1960, văzând că planctonul putea deveni o nouă sursă de hrană, sovieticii au început să dea ocol continentului cu flotele lor. La ora actuală, cam zece vapoare prind anual krill, cu Norvegia, Coreea de Sud, China, Chile şi Ucraina în fruntea clasamentului. Prada lor se transformă în pilule de Omega-3, gelule cu ulei de krill şi hrană pentru somonii din crescătorii. În Ucraina, micile crustacee sunt decorticate şi vândute la conservă, ca sardinele. Uneori sunt procesate chiar în larg, fierte, uscate şi transformate în pulbere pe traulerele uriaşe.
După aproape o lună petrecută în largul oceanului, vedem în sfârşit unul în strâmtoarea Bransfield, în largul Insulelor Shetland de Sud. O furtună zgâlţâie Long Da, un trauler-fabrică chinezesc, lung de 101 m. Tragem lângă etrava lui. Năvodul ambarcaţiunii trece prin apă ca un rechin-balenă cu gura larg deschisă. În timp ce echipajul îl ridică la bord, plasa verde a năvodului se curbează ca un cocon în care s-au adunat milioane de crustacee planctonice.
Deocamdată, aceste crustacee încă abundă în Antarctica. Traulerele prind în năvoade doar o mică parte din ele. Pescuitul este strict administrat de 24 de state şi de Uniunea Europeană, organizate în Comisia pentru Conservarea Resurselor Marine Vii din Antarctica (CCAMLR). Dar populaţiile de krill sunt ciclice, iar cercetătorii nu ştiu cât de rapid sau cât de serios le pot afecta încălzirea climei şi diminuarea gheţurilor. „Evaluăm aceste crustacee şi credem că le înţelegem, dar, de fapt, nici vorbă”, spune Christian Reiss de la Administrația SUA pentru Pescuit Marin.
Mulți specialiști se tem că navele de pescuit krill ar putea priva de această resursă alte specii sălbatice. O echipă de cercetători a Guvernului SUA a formulat pe șleau problema: „Când prădătorii și pescuitul industrial vizează aceeași populație de crustacee planctonice, rezultă că, dacă un grup consumă planctonul, celălalt rămâne cu mai puţin”. Și se pescuiește cel mai mult acolo unde schimbarea climei a afectat cel mai mult animalele – în apropierea ţărmului vestic al peninsulei. „Și care e una dintre zonele cu cea mai mare densitate de prădători?”, întreabă Friedlaender. „Tot acolo.”
În 2017, Chile și Argentina au propus ca CCAMLR să interzică pescuitul într-o zonă de câteva mii de kilometri pătrați, la vest și la nord de peninsulă. Chiar în vara aceasta, grupări ecologiste și AkerBioMarine din Norvegia, cea mai mare companie de pescuit plancton din lume, au făcut eforturi să convingă cei mai mulți jucători din industrie să evite pescuitul de plancton lângă coloniile de pinguini în perioadele de împerechere din anul viitor. Începând cu 2020, spun aceste companii, vor rămâne tot anul la cel puțin 30 km de colonii.
ÎNTR-O SEARĂ, în bucătăria de la bordul vasului Hans Hansson, Poncet îmi desenează o hartă, arătându-mi unde vâna odinioară krill cu o simplă plasă de prins fluturi. Când era mic, era ceva obișnuit să vezi bancuri masive la suprafața apei, îmi spune. „Uneori, ni se încingea prea tare motorul fiindcă supapele pe unde intra apa erau blocate cu crustacee”, își amintește el. Acum „aproape că nu le mai vezi acolo”.
Cercetătorii iau în serios experiența lui Poncet. „Într-un fel, sunt cunoștințe tradiționale”, spune Bernard. Antarctica se îndreaptă spre un viitor necunoscut, iar datele științifice sunt încă puține.
Anul acesta, Poncet s-a hotărât brusc să-şi vândă vasul. Spune că el și partenera lui, Juliet Hennequin – la rândul ei căpitan de vas cu experiență – erau epuizați. În plus, simțea că prea mulți vizitatori iau de bună abundența de resurse din zonă, tocmai când aceste locuri se schimbă și devin aproape de nerecunoscut pentru el. „Dacă mă uit cum stau lucrurile acum”, spune el, „Peninsula Antarctică din copilăria mea a dispărut în mare parte. Mă întreb foarte serios ce se va întâmpla cu ea de acum înainte”.