GHE­ŢU­RI­LE MA­RI­NE CA­RE DIS­PAR

National Geographic Romania - - Noiembrie - Fo­to­gra­ful Paul Nicklen încă e ulu­it de mo­men­tul când a stat față în față cu un le­o­pard-de-ma­re în 2006. Cristina Mittermeier și Keith Ladzinski sunt și ei ve­te­rani ai Antarc­ti­cii. Pen­tru Craig Welch, ace­as­ta a fost pri­ma că­lă­to­rie în zo­nă.

Pe mă­su­ră ce se­zo­nul ghe­ţu­ri­lor se tot scur­te­a­ză în ves­tul Pe­nin­su­lei Antarc­ti­ce, spe­ci­i­le ca­re se ba­zau pe ace­le bu­căȚi de ghe­a­ţă vor fi ne­voi­te să se adap­te­ze sau să dis­pa­ră. Pi­er­de­rea ghe­ţu­ri­lor ar pu­tea re­du­ce și po­pu­la­ţi­i­le de planc­ton. Mul­te spe­cii con­su­mă aces­te crus­ta­cee mi­nus­cu­le, ca­re de­o­cam­da­tă încă se gă­sesc din abun­den­ţă.

cu alte spe­cii in­va­zi­ve, ier­buri şi li­cheni. Muş­chi­ul ver­de creş­te de trei ori mai ra­pid de­cât pe vre­muri. Pis­cu­ri­le de pe insu­lă, când­va com­plet înză­pe­zi­te, sunt acum ude şi se dez­ghe­a­ţă, sco­ţând la ve­de­re no­roaie sau cre­va­se.

„Pei­sa­jul in­tră la apă”, spu­ne Pon­cet.

PLO­UĂ DIN GREU când ple­căm într-o di­mi­nea­ţă de pe Hans Han­sson pe bărci ne­gre de cau­ci­uc. Ne îndrep­tăm că­tre un ţărm plin de pi­e­tre de lângă Gol­ful Antarc­tic, în ex­tre­mi­ta­tea de nord a pe­nin­su­lei. Pe o les­pe­de de stâncă, co­lo­ra­tă de gua­no în nuan­ţe­le apu­su­lui, ve­dem mai mul­ţi pin­gu­ini-Adélie. Unul din­tre ei e un pui, iar pu­ful lui ce­nu­şiu, moa­le ca o per­nu­ţă, e ji­lav şi mă­tu­it.

Adélie sunt sin­gu­ra spe­cie de pin­gu­ini cu ade­vă­rat de Antarctica de pe pe­nin­su­lă. Îşi con­stru­i­esc cu­i­buri din pi­e­tri­ce­le şi se întorc în ace­la­şi loc an du­pă an, în ace­e­a­şi pe­ri­oa­dă, chiar da­că plo­uă, nin­ge sau ghe­ţu­ri­le se to­pesc. Pre­fe­ră ro­ci­le us­ca­te sau so­lul, dar acum sunt ade­sea obli­ga­ţi să-şi con­stru­ias­că un cu­ib pe stra­tul sub­ţi­re de ză­pa­dă – ris­când ori să li se răs­toar­ne cu­i­bul când se to­peş­te ză­pa­da, ori să se li um­ple cu apă când plo­uă. Ouă­le de Adélie se înea­că în cu­i­bu­ri­le inun­da­te. Lip­siți de pe­ne­le im­per­me­a­bi­le ca­re îi pro­te­je­a­ză pe adul­ţi, uzi până la pi­e­le şi bă­tu­ţi de vânt, pu­ii înghe­a­ţă şi mor. Pe de altă par­te, adul­ţii au şi ei pro­ble­me din cau­za ghe­ţu­ri­lor ma­ri­ne tot mai pu­ţi­ne. Pin­gu­i­nii-Adélie îşi schim­bă pe­ne­le pe sloi­u­ri­le din larg, un­de evi­tă pră­dă­to­rii între do­uă par­ti­de de vână­toa­re. Pot să înoa­te zi­le în șir, dar în ge­ne­ral se scu­fun­dă doar până pe la 100 m adânci­me. Pe mă­su­ră ce ape­le se încăl­zesc, pin­gu­i­nii mai adap­ta­bi­li for­ţe­a­ză şi se scu­fun­dă și mai adânc. Pin­gu­i­nii-Pa­pua – gră­sani, înal­ţi şi mai pu­ţin

spe­cia­li­za­ţi – sunt mai adap­ta­bi­li şi pot schim­ba mai uşor lo­cul şi mo­men­tul în ca­re cu­i­bă­resc; de ase­me­nea, sunt mai bi­ne echi­pa­ţi ca să de­pu­nă ouă noi da­că s-a întâmplat ce­va cu pri­me­le. Vânea­ză mai aproa­pe de us­cat şi mă­nâncă ori­ce gă­sesc. Între 1982 şi 2017, nu­mă­rul de cu­pluri de Adélie ca­re s-au împe­re­che­at de-a lun­gul ţăr­mu­lui ves­tic al pe­nin­su­lei şi în Insu­le­le She­tland de Sud a scă­zut cu pes­te 70%, de la 105.000 la 30.000. În schimb, cu­plu­ri­le de pin­gu­ini-Pa­pua au de­venit de şa­se ori mai nu­me­roa­se – de la 25.000 la 173.000.

Ghe­ţu­ri­le de aici sunt esenţiale pen­tru mai mul­te spe­cii, nu doar pen­tru pin­gu­i­nii-Adélie, fi­ind un ele­ment la fel de vi­tal pen­tru re­gi­u­ne cum e iar­ba pen­tru sa­va­nă. Când dis­par sloi­u­ri­le, re­la­ţi­i­le de aici se pot mo­di­fi­ca im­pre­vi­zi­bil. Într-o di­mi­nea­ţă, aproa­pe de Gol­ful Antarc­tic, împreu­nă cu Nicklen şi cu fo­to­gra­ful Keith Ladzinski, ne-am pus cos­tu­me­le de ne­o­pren şi ne-am scu­fun­dat lângă ţărm. Am ur­mă­rit un pin­gu­in-Adélie agi­tat, ca­re su­pra­ve­ghea va­lu­ri­le de pe o plu­tă de ghe­a­ţă ca­re se fă­râmi­ţa. Pa­să­rea pă­rea să ezi­te să plon­je­ze – şi pe bu­nă drep­ta­te. Un le­o­pard-de-ma­re îi dă­dea ocol şi, când şi când, îşi pu­nea bo­tul sus, pe les­pe­dea de ghe­a­ţă.

Un le­o­pard-de-ma­re poa­te avea ju­mă­ta­te din greu­ta­tea unei ma­şini mici. Făl­ci­le lui pli­ne de din­ţi se cas­că mai larg de­cât ale unui griz­zly. Închi­să, gu­ra i se cur­be­a­ză într-un zâmbet rău­tă­ci­os. Aşa şi ara­tă pră­dă­to­rul în timp ce ne dă târcoa­le – îndrăz­neţ, ne­răb­dă­tor, stă­pân ab­so­lut al do­me­ni­u­lui său. Brusc, mai apar doi le­o­par­zi­de-ma­re. Se ro­tesc ale­ne, dau tu­re, unul du­pă altul. Apoi apar încă doi, fi­xând alți pin­gu­ini. Una câte una, pă­să­ri­le alu­ne­că în apă, iar fo­ci­le por­nesc la vână­toa­re. Câţi­va pin­gu­ini se întorc şi se ca­ţă­ră cu chiu cu vai îna­poi, la loc si­gur. Dar alţii nu sunt la fel de no­ro­co­şi. În jur, cinci foci se os­pă­te­a­ză cu pin­gu­ini, sfâşi­in­du-şi pra­da însânge­ra­tă.

Pri­ve­liş­tea e fas­ci­nan­tă şi „ex­trem de ne­o­biş­nu­i­tă”, îmi spu­ne ulte­ri­or Tra­cey Ro­gers, spe­cia­lis­tă în le­o­par­zi-de-ma­re de la Uni­ver­si­ta­tea New So­uth Wa­les. Ca şi griz­zly, ei sunt ani­ma­le so­li­ta­re, ca­re de obi­cei cu­trei­e­ră te­ri­to­rii întin­se din larg. Au ne­voie de sloi­uri ca să se odih­neas­că între par­ti­de­le de vână­toa­re. Ghe­ţu­ri­le împu­ţi­na­te de încăl­zi­rea cli­mei îi fac să se adu­ne pe lângă ţărm, schim­bându-le modul și lo­cu­ri­le de vână­toa­re, ba chiar şi pra­da.

Pe vre­muri, le­o­par­zii-de-ma­re erau ra­re­ori vă­zuți lângă zo­ne­le de împe­re­che­re ale on­ta­ri­i­lor-antarc­ti­ce. „În se­co­lul al XIX-lea, unii vână­tori de foci ţi­neau jur­na­le me­ti­cu­loa­se”, spu­ne Do­ug Krau­se, bi­o­log la Ad­mi­nis­tra­ţia Na­ţi­o­na­lă

pen­tru Oce­a­ne şi Atmos­fe­ră. „Ni­ci­u­nul n-a scris că ar fi vă­zut le­o­par­zi-de-ma­re pe aici.” Acum, între 60 şi 80 de le­o­par­zi-de-ma­re se de­pla­se­a­ză pe ţărm în fi­e­ca­re an la Ca­pul Shir­reff, în Insu­le­le She­tland de Sud. În cea mai întin­să zo­nă de împe­re­che­re a on­ta­ri­i­lor, ei ucid mai mult de ju­mă­ta­te din nou-năs­cu­ţi. Du­pă ce vână­toa­rea co­mer­cia­lă de foci a înce­tat în Antarctica, în anii '50, on­ta­ri­i­le au înce­put să-şi re­vi­nă spec­ta­cu­los. Cer­ce­tă­to­rii cre­de­au că spe­cia se va adap­ta bi­ne la cli­ma în curs de încăl­zi­re. Dar acum nu­mă­rul lor sca­de anual cu 10%. „E ex­traor­di­nar ce se întâmplă”, spu­ne Krau­se. „Ni­meni n-a pre­vă­zut aşa ce­va.”

DAR NI­MENI N-A PRE­VĂ­ZUT nici ves­tea cea bu­nă – creş­te­rea ma­si­vă a nu­mă­ru­lui de ba­le­ne-cu-co­coașă. Înce­pând din zo­rii se­co­lu­lui al XX-lea, ba­le­ni­e­re­le in­dus­tria­le au împins aproa­pe la dis­pa­ri­ţie to­ta­lă ce­le mai mul­te spe­cii de ce­ta­cee din Antarctica; mul­te spe­cii încă sunt în pe­ri­col. Ba­le­ne­le-al­bas­tre, de pil­dă, ca­re se pa­re că erau cir­ca un sfert de mi­li­on în ju­rul anu­lui 1900 – po­pu­la­ţia ac­tua­lă e de 5% din acest nu­măr. Dar ba­le­ne­le-cu-co­coașă din Antarctica îşi re­vin ex­traor­di­nar: po­pu­la­ţia lor creş­te cu 7% până la 10% pe an. „Par­că au luat-o raz­na”, stri­gă Ari Fri­e­dla­en­der, în timp ce go­nim pe apă într-un schif des­chis, în Arhi­pe­la­gul Pal­mer, un­de l-am întâlnit.

Fri­e­dla­en­der, eco­lo­gist ma­rin la Uni­ver­si­ta­tea Ca­li­for­nia din San­ta Cruz şi ex­plo­ra­tor Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic, stu­dia­ză ba­le­ne­le-cu-co­coașă din lar­gul Antarc­ti­cii din 2001, ur­mă­rind cum şi un­de se de­pla­se­a­ză şi se hră­nesc. Le-a înre­gis­trat ros­to­go­lin­du-se şi ju­cându-se, scu­fun­dându-se mai adânc de­cât s-ar fi aştep­tat ci­ne­va. Le-a vă­zut fă­cându-şi copci cu ae­rul su­flat pe nări. Pen­tru niş­te ani­ma­le ca­re pot atin­ge 36 de to­ne, toa­te aces­tea cer foar­te

mul­tă ener­gie – şi de­o­cam­da­tă, spu­ne el, încăl­zi­rea cli­mei le pu­ne la dis­po­zi­ţie mai mult com­bus­ti­bil.

Fri­e­dla­en­der a vă­zut pri­me­le sem­ne în tim­pul unei croa­zi­e­re, în mai 2009. Era toam­nă târziu, aşa încât el şi co­le­gii lui cre­de­au că ba­le­ne­le-cu-co­coașă au ple­cat de mult că­tre zo­ne­le lor de hi­ber­na­re de lângă Ecua­dor şi Pa­na­ma. Apoi, cu un so­nar, au de­tec­tat o bu­lă de planc­ton ca­re se întin­dea pe câţi­va ki­lo­me­tri în spa­te­le va­su­lui lor. „Când ne-am tre­zit a do­ua zi, aco­lo erau mai mul­te ba­le­ne de­cât vă­zu­se ori­ca­re din­tre noi în ori­ce mo­ment, în ori­ce loc de pe glob”, spu­ne Fri­e­dla­en­der. Au nu­mă­rat 306 ba­le­ne-cu-co­coașă pe o por­ţi­u­ne de 15 km. „Erau aco­lo fi­in­dcă nu mai era ghe­a­ţă.”

Ba­le­ne­le-cu-co­coașă, ne ex­pli­că el, ple­cau pe vre­muri din Antarctica la fi­nal de mar­tie sau înce­put de apri­lie, când oce­a­nul înghe­ţa com­plet. Acum au mai mul­te săp­tă­mâni fă­ră ghe­ţuri şi deci mai mul­te ape li­be­re în ca­re să hoi­nă­re­as­că în voie, hră­nin­du-se cu planc­ton. Mi­ci­le crus­ta­cee tran­slu­ci­de, cât de­ge­tul mic de la mâna unui co­pil, cu ochii ca niş­te măr­ge­lu­ţe se de­pla­se­a­ză în gru­puri mari ca niş­te ban­curi ca­re se pot întin­de pe ki­lo­me­tri între­gi. Un sin­gur me­tru cub de apă poa­te co­nți­ne până la 60.000 de ase­me­nea crus­ta­cee, da­că nu şi mai mul­te. Ba­le­ne­le-cu-co­coașă stau prin pre­aj­mă şi se îngra­şă os­pă­tându-se cu ele, iar asta ali­men­te­a­ză creş­te­rea sem­ni­fi­ca­ti­vă a po­pu­la­ţi­ei de ba­le­ne.

CU CÂŢI­VA ANI ÎN UR­MĂ, un spăr­gă­tor de ghe­a­ţă că­ra du­pă el nă­voa­de pen­tru cer­ce­ta­re în ju­rul Arhi­pe­la­gu­lui Pal­mer, cău­tând he­rin­gi-an­tarc­tici – niş­te cre­a­turi ulei­oa­se, ca niş­te sar­di­ne, ca­re îşi de­pun icre­le sub ghe­ţu­ri­le ma­ri­ne. Când­va era spe­cia de peş­te do­mi­nan­tă din ves­tul Pe­nin­su­lei Antarc­ti­ce, aco­pe­rind ju­mă­ta­te din ne­ce­sa­rul de hra­nă al unor pin­gu­ini-Adélie. Însă echi­pa con­du­să de Jo­seph Tor­res de la Uni­ver­si­ta­tea din Flo­ri­da de Sud a tras la edec zi şi noap­te în ju­rul in­su­le­lor Anvers şi Re­naud fă­ră să prin­dă mă­car un sin­gur he­ring. În ape­le un­de can­ti­ta­tea de ghe­ţuri a scă­zut cel mai mult, peş­tii aproa­pe că au dis­pă­rut. Pe de altă par­te, cer­ce­tă­to­rii au ob­ser­vat că pin­gu­i­nii înfu­le­că mai mult krill – de­şi poa­te fi ne­voie de 20 de crus­ta­cee planc­to­ni­ce ca să aco­pe­re va­loa­rea ca­lo­ri­că a unui he­ring.

Va mai ră­mâne oa­re în ape su­fi­ci­ent planc­ton pen­tru toa­tă lu­mea? Pin­gu­i­nii şi ba­le­ne­le-cu­co­coașă se hră­nesc cu krill, ca şi lu­pii-de-ma­re, cal­ma­rii şi fo­ci­le-de-cra­bi. Şi le­o­par­zii-de-ma­re se hră­nesc une­ori cu el. O ba­le­nă-al­bas­tră mă­nâncă

mi­li­oa­ne de crus­ta­cee pe zi. Ani­ma­le­le ca­re nu mă­nâncă krill se hră­nesc ade­sea cu alte ani­ma­le mâncă­toa­re de krill. Antarctica iu­beş­te crus­ta­ce­e­le planc­to­ni­ce do­lo­fa­ne. La fel ca noi.

În anii 1960, vă­zând că planc­to­nul pu­tea de­ve­ni o no­uă sur­să de hra­nă, so­vi­e­ti­cii au înce­put să dea ocol con­ti­nen­tu­lui cu flo­te­le lor. La ora ac­tua­lă, cam ze­ce va­poa­re prind anual krill, cu Nor­ve­gia, Co­re­ea de Sud, Chi­na, Chi­le şi Ucrai­na în frun­tea cla­sa­men­tu­lui. Pra­da lor se tran­sfor­mă în pi­lu­le de Ome­ga-3, ge­lu­le cu ulei de krill şi hra­nă pen­tru so­mo­nii din cres­că­to­rii. În Ucrai­na, mi­ci­le crus­ta­cee sunt de­cor­ti­ca­te şi vându­te la con­ser­vă, ca sar­di­ne­le. Une­ori sunt procesate chiar în larg, fi­er­te, us­ca­te şi tran­sfor­ma­te în pul­be­re pe trau­le­re­le uria­şe.

Du­pă aproa­pe o lu­nă pe­tre­cu­tă în lar­gul oce­a­nu­lui, ve­dem în sfârşit unul în strâmtoa­rea Bran­sfi­eld, în lar­gul In­su­le­lor She­tland de Sud. O fur­tu­nă zgâlţâie Long Da, un trau­ler-fa­bri­că chi­ne­zesc, lung de 101 m. Tra­gem lângă etra­va lui. Nă­vo­dul am­bar­ca­ţi­u­nii tre­ce prin apă ca un re­chin-ba­le­nă cu gu­ra larg des­chi­să. În timp ce echi­pa­jul îl ri­di­că la bord, pla­sa ver­de a nă­vo­du­lui se cur­be­a­ză ca un co­con în ca­re s-au adu­nat mi­li­oa­ne de crus­ta­cee planc­to­ni­ce.

De­o­cam­da­tă, aces­te crus­ta­cee încă abun­dă în Antarctica. Trau­le­re­le prind în nă­voa­de doar o mi­că par­te din ele. Pes­cu­i­tul es­te strict ad­mi­nis­trat de 24 de sta­te şi de Uni­u­nea Eu­ro­pe­a­nă, or­ga­ni­za­te în Co­mi­sia pen­tru Con­ser­va­rea Re­sur­se­lor Ma­ri­ne Vii din Antarctica (CCAMLR). Dar po­pu­la­ţi­i­le de krill sunt ci­cli­ce, iar cer­ce­tă­to­rii nu ştiu cât de ra­pid sau cât de se­ri­os le pot afec­ta încăl­zi­rea cli­mei şi di­mi­nua­rea ghe­ţu­ri­lor. „Eva­luăm aces­te crus­ta­cee şi cre­dem că le înţe­le­gem, dar, de fapt, nici vor­bă”, spu­ne Chris­tian Reiss de la Admi­nis­trația SUA pen­tru Pes­cu­it Ma­rin.

Mu­lți spe­cia­liști se tem că na­ve­le de pes­cu­it krill ar pu­tea pri­va de ace­as­tă re­sur­să alte spe­cii săl­ba­ti­ce. O echi­pă de cer­ce­tă­tori a Gu­ver­nu­lui SUA a for­mu­lat pe șle­au pro­ble­ma: „Când pră­dă­to­rii și pes­cu­i­tul in­dus­trial vi­ze­a­ză ace­e­ași po­pu­lație de crus­ta­cee planc­to­ni­ce, re­zul­tă că, da­că un grup con­su­mă planc­to­nul, ce­lă­lalt ră­mâne cu mai pu­ţin”. Și se pes­cu­i­ește cel mai mult aco­lo un­de schim­ba­rea cli­mei a afec­tat cel mai mult ani­ma­le­le – în apro­pi­e­rea ţăr­mu­lui ves­tic al pe­nin­su­lei. „Și ca­re e una din­tre zo­ne­le cu cea mai ma­re den­si­ta­te de pră­dă­tori?”, între­a­bă Fri­e­dla­en­der. „Tot aco­lo.”

În 2017, Chi­le și Argen­ti­na au pro­pus ca CCAMLR să in­ter­zi­că pes­cu­i­tul într-o zo­nă de câte­va mii de ki­lo­me­tri pă­trați, la vest și la nord de pe­nin­su­lă. Chiar în va­ra ace­as­ta, gru­pări eco­lo­gis­te și Ake­rBi­oMa­ri­ne din Nor­ve­gia, cea mai ma­re com­pa­nie de pes­cu­it planc­ton din lu­me, au fă­cut efor­turi să con­vin­gă cei mai mu­lți ju­că­tori din in­dus­trie să evi­te pes­cu­i­tul de planc­ton lângă co­lo­ni­i­le de pin­gu­ini în pe­ri­oa­de­le de împe­re­che­re din anul vi­i­tor. Înce­pând cu 2020, spun aces­te com­pa­nii, vor ră­mâne tot anul la cel puțin 30 km de co­lo­nii.

ÎNTR-O SE­A­RĂ, în bu­că­tă­ria de la bor­dul va­su­lui Hans Han­sson, Pon­cet îmi de­se­nea­ză o har­tă, ară­tându-mi un­de vâna odi­ni­oa­ră krill cu o sim­plă pla­să de prins flu­turi. Când era mic, era ce­va obișnu­it să ve­zi ban­curi ma­si­ve la su­pra­fața apei, îmi spu­ne. „Une­ori, ni se încin­gea prea ta­re mo­to­rul fi­in­dcă su­pa­pe­le pe un­de in­tra apa erau blo­ca­te cu crus­ta­cee”, își amin­tește el. Acum „aproa­pe că nu le mai ve­zi aco­lo”.

Cer­ce­tă­to­rii iau în se­ri­os ex­pe­ri­e­nța lui Pon­cet. „Într-un fel, sunt cu­noști­nțe tra­diți­o­na­le”, spu­ne Ber­nard. Antarctica se îndre­ap­tă spre un vi­i­tor ne­cu­nos­cut, iar da­te­le ști­i­nți­fi­ce sunt încă puți­ne.

Anul aces­ta, Pon­cet s-a ho­tă­rât brusc să-şi vândă va­sul. Spu­ne că el și par­te­ne­ra lui, Ju­li­et Hen­ne­qu­in – la rândul ei că­pi­tan de vas cu ex­pe­ri­e­nță – erau epu­i­zați. În plus, si­mțea că prea mu­lți vi­zi­ta­tori iau de bu­nă abun­de­nța de re­sur­se din zo­nă, toc­mai când aces­te lo­curi se schim­bă și de­vin aproa­pe de ne­re­cu­nos­cut pen­tru el. „Da­că mă uit cum stau lu­cru­ri­le acum”, spu­ne el, „Pe­nin­su­la Antarc­ti­că din co­pi­lă­ria mea a dis­pă­rut în ma­re par­te. Mă întreb foar­te se­ri­os ce se va întâmpla cu ea de acum înain­te”.

Un pui de pin­gu­in-Adélie se scu­tu­ră ca să-și usu­ce mai re­pe­de pu­ful nă­clăit de no­roi. Încăl­zi­rea cli­mei a am­pli­fi­cat atât de mult can­ti­ta­tea de pre­ci­pi­tații de-a lun­gul țăr­mu­lui ves­tic al Pe­nin­su­lei Antarc­ti­ce, încât mu­lți pui de pin­gu­ini – că­ro­ra încă nu

FOTO: KEITH LADZINSKI

Un lup-de-ma­re-antarc­tic se scal­dă într-un ochi de apă lă­sat de flux. Lu­pii-de-ma­re se hră­nesc cu ouă și pui de pin­gu­ini, pește și crus­ta­cee. Mă­nâncă și mor­tă­ci­uni, fi­ind echi­va­len­tul antarc­tic al vul­tu­ri­lor, veșnic la da­to­rie, gata să cu­rețe acest loc un­de ca­da­vre­le nici nu se des­com­pun din cau­za ge­ru­lui cum­plit.

FOTO: KEITH LADZINSKI

Oa­se de ba­le­nă-al­bas­tră încă punc­te­a­ză, ici și co­lo, țăr­mul pe­nin­su­lei – un me­men­to crud că oa­me­nii pot da ra­pid pes­te cap or­di­nea na­tu­ra­lă. Du­pă mai bi­ne de un se­col de vânat ba­le­ne – în ma­re par­te de-a lun­gul aces­tor țăr­muri – po­pu­lația lor a scă­zut la 5% din ce era odi­ni­oa­ră.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.