Țin în mână o ini­mă cal­dă, ca­re ba­te. Ma­re cam cât o min­ge de fot­bal, e un glob lu­mi­nos de țe­su­turi sta­co­jii, ro­za­lii și al­be.

National Geographic Romania - - Din Sipetul Imperial Cu Doctorii -

Simt cum i se con­trac­tă com­par­ti­men­te­le și aud gâlgâi­tul li­chi­du­lui pe ca­re încă îl pom­pe­a­ză. E alu­ne­coa­să și ema­nă un mi­ros ușor înțe­pă­tor.

Ini­ma e încă vie, la aproa­pe opt ore du­pă ce l-am ur­mă­rit pe Paul Iaiz­zo scoțând-o din cor­pul unui porc se­dat, într-un laborator de la sub­sol. A co­nec­tat-o apoi la niște tu­buri ca­re si­mu­lau arte­re­le și vene­le și, cu un șoc elec­tric, a fă­cut-o să-și reia pul­sația rit­mi­că. La fel ar pro­ce­da un pa­ra­me­dic ca să fa­că o ini­mă de om să re­vi­nă la viață. Deși nu mai e în cor­pul por­cu­lui, ini­ma se con­trac­tă și se mișcă pe cont pro­priu, im­pul­si­o­na­tă de o fo­rță pri­mor­dia­lă, in­vi­zi­bi­lă și inex­pli­ca­bi­lă. De­par­te de a fi gro­tesc, ta­blo­ul mi se pa­re splen­did și to­to­da­tă fas­ci­nant.

Ini­ma por­cu­lui încă ba­te și fi­in­dcă Iaiz­zo, pro­fe­sor de chi­rur­gie la Uni­ver­si­ta­tea din Min­ne­so­ta, a tra­tat-o într-o baie de sub­sta­nțe chi­mi­ce ca­re le imi­tă pe ce­le din bi­la de urs. E mo­dul științei de

a apli­ca o cre­di­nță pe ca­re tă­mă­du­i­to­rii chi­ne­zi o adop­ta­se­ră de­ja încă din se­co­lul al VIII-lea. Fi­e­rea de urs poa­te să aju­te or­ga­nis­mul uman.

Exis­tă încă o piață pu­ter­ni­că pen­tru fi­e­rea de urs. În Asia exis­tă fer­me un­de urșii sunt ți­nuți spe­cial pen­tru asta: trăi­esc în cuști strâmte, cu ca­te­te­re in­tro­du­se în corp ca să le dre­ne­ze flu­i­de­le. Gru­pă­ri­le ca­re su­sțin drep­tu­ri­le ani­ma­le­lor de­plâng aces­te prac­tici ca­te­go­ric inu­ma­ne. Și to­tuși, ți­nând în pal­ma mea ini­ma de porc ca­re încă ba­te, în timp ce îl as­cult pe Iaiz­zo ex­pli­cându-mi cum sub­sta­nțe­le chi­mi­ce ca­re pro­te­je­a­ză or­ga­ne­le ur­su­lui și le împi­e­di­că să se atro­fi­e­ze în tim­pul hi­ber­nă­rii ar pu­tea su­sți­ne și or­ga­ne­le omu­lui, nu pot să nu mă întreb da­că fi­e­rea de urs nu ar fi pu­tut să sal­ve­ze ini­ma bol­na­vă a ta­tă­lui meu sau da­că într-o bu­nă zi nu ar pu­tea sal­va ini­ma mea sau a co­pi­i­lor mei.

PUȚINE SUBIECTE ISCĂ DEZBATERI mai aprin­se în lu­mea me­di­ca­lă de­cât medicina tra­diți­o­na­lă chi­ne­ze­as­că. Dis­cuția es­te com­pli­ca­tă și mai mult de mun­ca unor cer­ce­tă­tori pre­cum Iaiz­zo – și a mul­tor alto­ra – ca­re exa­mi­nea­ză leacurile tra­diți­o­na­le prin len­ti­la științei de vârf și au sur­pri­ze in­te­re­san­te. Sur­pri­ze ca­re ar pu­tea avea un im­pact pro­fund asu­pra me­di­ci­nei mo­der­ne. De la Po­lul Nord până în Ama­zon și din Si­be­ria până în Pa­ci­fi­cul de Sud, di­ver­se cul­turi și-au dez­vol­tat pro­pri­i­le le­a­curi tra­diți­o­na­le. Dar Chi­na, un­de s-a de­ru­lat unul din­tre ce­le mai înde­lun­ga­te pro­ce­se con­ti­nue de acu­mu­la­re de ob­ser­vații me­di­ca­le do­cu­men­ta­te, ofe­ră cel mai ma­re te­zaur din ca­re oa­me­nii de ști­i­nță pot cer­ne in­for­mații.

În Chi­na, însem­nă­ri­le din do­me­niu da­te­a­ză încă din se­co­lul al III-lea î.Hr., când tă­mă­du­i­to­rii au înce­put să ana­li­ze­ze cor­pul, să-i in­ter­pre­te­ze

fun­cți­i­le și să-i des­crie re­a­cți­i­le la di­ver­se tra­ta­men­te, cum ar fi le­a­curi din ier­buri, ma­sa­je și acu­punc­tu­ră. Timp de mai bi­ne de 2.200 de ani, ge­ne­rații între­gi de învățați au com­ple­tat și au ra­fi­nat aces­te cu­noști­nțe. Re­zul­ta­tul es­te o li­te­ra­tu­ră me­di­ca­lă au­ten­ti­că, ca­re aco­pe­ră tot fe­lul de pro­ble­me de sănătate, de la ră­ce­li co­mu­ne și bo­li vene­ri­ce până la pa­ra­li­zie și epi­lep­sie. Toa­te aces­te cu­noști­nțe sunt înma­ga­zi­na­te în că­rți și ma­nus­cri­se cu ti­tluri enig­ma­ti­ce pre­cum Învăță­turi cla­si­ce des­pre puls (sec. III), Pres­cri­pții ca­re va­lo­re­a­ză o mie de gal­beni (sec. VII) și Se­cre­te ese­nția­le din afa­ra ma­re­lui oraș (sec. VIII).

Medicina tra­diți­o­na­lă a ră­mas prin­ci­pa­la for­mă de îngrijire a să­nă­tății în Chi­na până la înce­pu­tul se­co­lu­lui al XX-lea, când ul­ti­mul împă­rat Qing a fost răs­tur­nat de pe tron de Sun Yat-sen, un me­dic cu pre­gă­ti­re oc­ci­den­ta­lă ca­re a pro­mo­vat medicina bazată pe ști­i­nță. Astă­zi, me­di­cii chi­ne­zi sunt in­stru­iți și li­ce­nțiați du­pă ce­le mai per­for­man­te prac­tici me­di­ca­le. To­tuși, medicina tra­diți­o­na­lă ră­mâne o par­te im­por­tan­tă a sis­te­mu­lui me­di­cal de stat. Ce­le mai mul­te spi­ta­le din Chi­na au și o se­cție de­di­ca­tă le­a­cu­ri­lor străvechi. Ci­tând po­te­nția­lul me­di­ci­nei tra­diți­o­na­le de a ve­ni cu tra­ta­men­te ino­va­toa­re, ca­re cos­tă mai puțin și to­to­da­tă pot crește pres­ti­gi­ul Chi­nei, Preșe­din­te­le Xi Jin­ping a con­sa­crat-o ca par­te ese­nția­lă a po­li­ti­cii de sănătate a ță­rii. El a de­nu­mit se­co­lul al XXI-lea no­ua epo­că de aur a me­di­ci­nei tra­diți­o­na­le.

Din per­spec­ti­va cer­ce­tă­rii, e foar­te po­si­bil să fie o epo­că de aur. Cer­ce­tă­tori de la uni­ver­si­tăți de top din Sta­te­le Uni­te și Eu­ro­pa, ca UCLA, Du­ke și Oxford, dar și mul­te din Asia, cau­tă fun­da­men­tul ști­i­nți­fic al unor tra­ta­men­te tra­diți­o­na­le pen­tru bo­li ca dia­be­tul, can­ce­rul sau ma­la­dia Par­kin­son.

Dar prac­ti­ca de-a îmbi­na mo­der­nul cu tra­diți­o­na­lul se răs­pândește și în rândul con­su­ma­to­ri­lor de îngri­jiri me­di­ca­le. Când medicina oc­ci­den­ta­lă nu îi aju­tă, ame­ri­ca­nii au înce­put tot mai mult să re­cur­gă la tra­ta­men­te tra­diți­o­na­le, mai ales la acu­punc­tu­ră – ca­re e acum aco­pe­ri­tă de anu­mi­te ti­puri de asi­gu­rări de sănătate – sau la tra­ta­men­tul cu ven­tu­ze, o te­ra­pie mus­cu­la­ră bazată pe fo­rța de su­cți­u­ne și su­sți­nu­tă de mu­lți spor­ti­vi pro­fe­si­o­niști. In­ter­ne­tul a încu­ra­jat po­pu­la­ri­za­rea le­a­cu­ri­lor din plan­te, ade­sea mai ief­ti­ne de­cât pro­du­se­le far­ma­ceu­ti­ce pres­cri­se de me­dici. Pa­ci­en­tul poa­te să ci­te­as­că on­li­ne des­pre un ase­me­nea le­ac, să-și co­man­de plan­te­le pe Ama­zon și să afle din cli­pu­ri­le de pe Yo­uTu­be cum să și-l pre­pa­re aca­să. Re­zul­ta­tul es­te că acest tip de me­di­ci­nă alter­na­ti­vă e în pli­nă crește­re: în 2017, vânză­ri­le de su­pli­men­te nu­tri­ti­ve din ier­buri au ajuns în SUA la opt mi­liar­de de do­lari – o crește­re de 68% față de 2008.

Exis­tă și me­dici ca­re de­nu­nță medicina tra­diți­o­na­lă chi­ne­ze­as­că drept pseu­doști­i­nță și șar­la­ta­nie, in­di­când con­cep­te mis­te­ri­oa­se încă ac­cep­ta­te, ca acea fo­rță a vi­eții greu de de­fi­nit, nu­mi­tă qi (ter­men ca­re se tra­du­ce li­te­ral ca „abu­rul ca­re se ri­di­că din orez”). Alții se re­vol­tă împo­tri­va fo­lo­si­rii unor pă­rți din cor­pul ani­ma­le­lor și aver­ti­ze­a­ză că for­mu­le­le din plan­te pot fi pe­ri­cu­loa­se pen­tru sănătate.

„Ra­re­ori gă­sești pe ci­ne­va ca­re să pri­ve­as­că obi­ec­tiv fe­no­me­nul”, spu­ne Paul Unschuld, spe­cia­list în istoria me­di­ci­nei. Au­to­ri­ta­te de vârf în istoria me­di­ci­nei chi­ne­zești – și ade­sea cri­tic dur al ma­ni­e­rei în ca­re e in­ter­pre­ta­tă – el a adu­nat și a tra­dus su­te de tex­te me­di­ca­le străvechi, iar acum lu­cre­a­ză cu un par­te­ne­riat ger­ma­no-chi­nez ca să le stu­di­e­ze și să cau­te idei pen­tru tra­ta­rea mai mul­tor bo­li, prin­tre ca­re și epi­lep­sia. „În ge­ne­ral, oa­me­nii văd doar ce vor să va­dă”, spu­ne el, „și nu reușesc să exa­mi­ne­ze pe de-a-ntre­gul me­ri­te­le și scă­pă­ri­le aces­tui tip de me­di­ci­nă”.

Per­so­nal, am dat pes­te acest măr al dis­cor­di­ei când am scris un ar­ti­col des­pre ri­no­ce­rii bra­co­nați pen­tru corn. Con­form unor ve­chi rețe­te chi­ne­zești, cor­nul de ri­no­cer poa­te fi fo­lo­sit pen­tru a tra­ta fe­bra și du­re­ri­le de cap. În Vi­et­nam am gă­sit pa­ci­e­nți ca­re îl fo­lo­se­au ca să-și tra­te­ze mah­mu­re­a­la și efec­te­le se­cun­da­re ale chi­mi­o­te­ra­pi­ei. Mul­ti­ple stu­dii ști­i­nți­fi­ce au sta­bi­lit cum cor­nul de ri­no­cer, ca­re e fă­cut din ke­ra­ti­nă (aceeași sub­sta­nță ca și un­ghi­i­le de om), in­du­ce puține – până la im­po­si­bil de de­tec­tat – efec­te far­ma­ceu­ti­ce când es­te in­ge­rat. Dar unii pa­ci­e­nți ca­re fo­lo­sesc praf din

TOȚI PA­CI­E­NȚII CU CAN­CER CA­RE AU LUAT REȚE­TA DIN PLAN­TE AU

SIMȚIT CĂ LI SE ATENUEAZĂ GREAȚA. DAR S-A MAI ÎNTÂMPLAT CE­VA: TU­MO­RI­LE LOR S-AU

DI­MI­NUAT MAI RA­PID.

cor­nul de ri­no­cer se pot si­mți mai bi­ne da­to­ri­tă efec­tu­lui pla­ce­bo. Du­pă pu­bli­ca­rea ar­ti­co­lu­lui, am pri­mit scri­sori de la ci­ti­tori fu­ri­oși, ca­re de­nu­me­au medicina chi­ne­ză „ig­no­ran­tă”, „cru­dă” și înru­di­tă cu „vră­ji­to­ria”.

Astfel de cri­tici nu sunt lip­si­te de fond. Vânză­ri­le de corn de ri­no­cer din Asia re­pre­zin­tă una din­tre ma­ri­le cau­ze ca­re im­ping po­pu­lați­i­le de ri­no­ceri spre dis­pa­riție și mul­te alte ani­ma­le – in­clu­siv spe­cii pe­ri­cli­ta­te – sunt vâna­te sau ți­nu­te în fer­me pen­tru a li se re­col­ta di­ver­se pă­rți ale cor­pu­lui.

Dar și medicina mo­der­nă are prac­ti­ci­le ei con­tro­ver­sa­te. Efi­ci­e­nța mul­tor an­ti­de­pre­si­ve po­pu­la­re ră­mâne un su­bi­ect de dezbateri aprin­se; exis­tă stu­dii ca­re ara­tă că efec­tul lor nu e cu mult mai ma­re de­cât pla­ce­bo. To­tuși, aces­te me­di­ca­men­te sunt lan­sa­te pe piață la sca­ră ma­re și pres­cri­se ge­ne­ros de me­dici, ge­ne­rând veni­turi de mi­liar­de de do­lari. Când cântă­rim toa­te aces­tea și mul­te alte exem­ple no­ta­bi­le – pres­cri­e­rea ex­ce­si­vă de opi­oi­de, di­e­te­le­mi­nu­ne gi­ra­te de me­dici și in­ter­venți­i­le chi­rur­gi­ca­le dis­cu­ta­bi­le – in­dig­na­rea oc­ci­den­ta­lă în fața me­di­ci­nei chi­ne­ze pa­re a fi mai de­gra­bă de na­tu­ră ipo­cri­tă de­cât hi­po­cra­ti­că.

Și aici ar pu­tea fa­ce puți­nă lu­mi­nă ulei­ul de șar­pe. De mult timp si­no­nim cu șar­la­ta­nia, ulei­ul de șar­pe se re­fe­ră, de fapt, la un un­guent tra­diți­o­nal chi­ne­zesc de­ri­vat din gră­si­mea șer­pi­lor­de-ma­re-chi­ne­zești „ira­bu”. Isto­ri­cii sunt de pă­re­re că astfel de un­guen­te au fost in­tro­du­se în Sta­te­le Uni­te în se­co­lul al XIX-lea de imi­gra­nții chi­ne­zi ca­re lu­crau la con­stru­cția de dru­muri și le fo­lo­se­au pen­tru du­reri ar­ti­cu­la­re sau mus­cu­la­re. Sub­sta­nța a că­pă­tat însă o re­pu­tație du­bi­oa­să când ne­gus­to­rii am­bu­la­nți ame­ri­cani au înce­put să vândă ulei­uri mi­ne­ra­le pe post de ulei de șar­pe chi­ne­zesc.

Dar ia­tă șme­che­ria: stu­di­i­le au de­mon­strat că gră­si­mea șar­pe­lui ira­bu, in­gre­di­ent co­nți­nut de anu­mi­te le­a­curi tra­diți­o­na­le chi­ne­zești, are mai mu­lți aci­zi grași ome­ga-3 de­cât so­mo­nul. Acești aci­zi sunt re­cu­nos­cuți pen­tru că re­duc in­fla­mați­i­le și co­les­te­ro­lul „rău”, îmbu­nă­tățesc ca­pa­ci­tăți­le de învăța­re și aju­tă la ali­na­rea de­pre­si­ei. Iar acum sunt uti­li­zați în mai mul­te pro­du­se de îngrijire a pi­e­lii. În anii 2000, cer­ce­tă­to­rii ja­po­ne­zi au ob­ser­vat că șoa­re­cii hră­niți cu gră­si­me de ira­bu și-au îmbu­nă­tățit ca­pa­ci­tăți­le de învăța­re, reușind mai bi­ne să înoa­te și să-și croias­că drum prin la­bi­rin­turi.

„Să nu arun­căm co­pi­lul oda­tă cu apa din că­diță”, spu­ne chi­co­tind Yung-Chi Cheng, pro­fe­sor de far­ma­co­lo­gie la Fa­cul­ta­tea de Me­di­ci­nă de la Ya­le. „Lu­mea ui­tă că unul din­tre ce­le mai ve­chi și mai efi­ci­en­te me­di­ca­men­te, cu efi­ca­ci­ta­te do­ve­di­tă ști­i­nți­fic, pro­vi­ne din medicina tra­diți­o­na­lă: as­pi­ri­na.” Ve­chii egip­teni fo­lo­se­au frun­ze us­ca­te de mirt ca să tra­te­ze di­ver­se ti­puri de du­reri, iar Hi­po­cra­te, me­di­cul grec din se­co­lul al IV-lea î.Hr., con­si­de­rat pă­rin­te­le me­di­ci­nei oc­ci­den­ta­le, pres­cria pen­tru fe­bră un ex­tract din coa­jă de sal­cie. Însă de-abia du­pă 1800 și-au dat se­a­ma oa­me­nii de ști­i­nță eu­ro­peni că in­gre­di­en­tul ac­tiv din am­be­le le­a­curi era aci­dul sa­li­ci­lic – și l-au sin­te­ti­zat. La ora ac­tua­lă, as­pi­ri­na – ca­re cos­tă foar­te puțin – poa­te fi con­si­de­ra­tă me­di­ca­men­tul cel mai efi­ci­ent din lu­me din punct de ve­de­re al cos­tu­lui.

„To­tul a înce­put când oa­me­nii au ob­ser­vat ce fo­lo­si­toa­re e coa­ja de sal­cie și au fo­lo­sit-o să tra­te­ze bo­li”, spu­ne Cheng. „În acest caz, ști­i­nța a mers pe ur­me­le le­a­cu­lui, nu in­vers.”

As­pi­ri­na nu e un caz sin­gu­lar de me­di­ca­ment mo­dern as­cuns prin­tre leacurile tra­diți­o­na­le. În 1972, când Cheng și-a dat doc­to­ra­tul în far­ma­co­lo­gie la Uni­ver­si­ta­tea Brown, o chi­mis­tă din Re­pu­bli­ca Po­pu­la­ră Chi­ne­ză pe nu­me Tu Yo­uyou anu­nța des­co­pe­ri­rea unei sub­sta­nțe an­ti­ma­la­rie din­tr-o plan­tă me­di­ci­na­lă chi­ne­ze­as­că me­nți­o­na­tă într-o for­mu­lă din se­co­lul al IV-lea.

În tim­pul Răz­boi­u­lui din Vi­et­nam, Tu fu­se­se coop­ta­tă să lu­cre­ze la un proiect mi­li­tar se­cret ca să aju­te Vi­et­con­gul să com­ba­tă ma­la­ria. Boa­la se­ce­ra apro­xi­ma­tiv ju­mă­ta­te din vic­ti­me­le din ta­bă­ra lor. Și cer­ce­tă­to­rii din medicina oc­ci­den­ta­lă încer­cau să re­zol­ve ace­as­tă pro­ble­mă, exa­mi­nând pes­te 200.000 de com­puși chi­mici. Dar Tu s-a între­bat da­că nu pu­tea gă­si un răs­puns în tex­te­le me­di­ca­le cla­si­ce chi­ne­zești. Cer­ce­tă­toa­rea a tes­tat mai mul­te plan­te fo­lo­si­te pen­tru tra­ta­rea fe­brei și a des­co­pe­rit un le­ac ba­zat pe o plan­tă cu flori gal­be­ne, nu­mi­tă pe­li­niță (Arte­mi­sia an­nua). Arte­mi­sin, me­di­ca­men­tul de­ri­vat din cer­ce­tă­ri­le ei, a sal­vat, se pa­re, mi­li­oa­ne de vi­eți și i-a adus în 2015 Pre­mi­ul No­bel pen­tru Me­di­ci­nă.

NA­SUL MEU SE RE­VOL­TĂ când îl ur­mez pe Cheng, fă­când tu­rul la­bo­ra­to­ru­lui lui la­bi­rin­tic de la Ya­le, un­de echi­pa lui ana­li­ze­a­ză ca­rac­te­ris­ti­ci­le a tot fe­lul de plan­te pen­tru a le in­ves­ti­ga va­loa­rea me­di­ca­lă. Prin­tre sus­pi­ne­le și bol­bo­ro­se­li­le di­ver­se­lor ex­pe­ri­men­te chi­mi­ce, adul­mec câte un iz de pi­per ne­gru, roz­ma­rin, cam­for, ghim­bir, ar­dei iu­te, sco­rțișoa­ră și alte aro­me pe ca­re nu le pot iden­ti­fi­ca. Simt înțe­pă­turi în fun­dul gâtu­lui. Cred că o să stră­nut. Observ că mi s-a fă­cut pof­tă de mânca­re thai­lan­de­ză.

La pri­ma ve­de­re, Cheng poa­te pă­rea su­sți­nă­to­rul ste­re­o­tip al me­di­ci­nei tra­diți­o­na­le chi­ne­zești. Deși

Yung-Chi Cheng, pro­fe­sor la Uni­ver­si­ta­tea Ya­le, exa­mi­nea­ză o plan­tă de gin­seng-chi­ne­zesc la un cen­tru de cer­ce­ta­re din Pro­vin­cia Yun­nan, în Chi­na. Cheng cer­ce­te­a­ză tra­ta­men­te­le pe ba­ză de plan­te din ve­chi­le rețe­te chi­ne­zești, in­clu­siv un le­ac pen­tru can­cer aflat acum în fa­za de tes­te cli­ni­ce.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.