Țin în mână o inimă caldă, care bate. Mare cam cât o minge de fotbal, e un glob luminos de țesuturi stacojii, rozalii și albe.
Simt cum i se contractă compartimentele și aud gâlgâitul lichidului pe care încă îl pompează. E alunecoasă și emană un miros ușor înțepător.
Inima e încă vie, la aproape opt ore după ce l-am urmărit pe Paul Iaizzo scoțând-o din corpul unui porc sedat, într-un laborator de la subsol. A conectat-o apoi la niște tuburi care simulau arterele și venele și, cu un șoc electric, a făcut-o să-și reia pulsația ritmică. La fel ar proceda un paramedic ca să facă o inimă de om să revină la viață. Deși nu mai e în corpul porcului, inima se contractă și se mișcă pe cont propriu, impulsionată de o forță primordială, invizibilă și inexplicabilă. Departe de a fi grotesc, tabloul mi se pare splendid și totodată fascinant.
Inima porcului încă bate și fiindcă Iaizzo, profesor de chirurgie la Universitatea din Minnesota, a tratat-o într-o baie de substanțe chimice care le imită pe cele din bila de urs. E modul științei de
a aplica o credință pe care tămăduitorii chinezi o adoptaseră deja încă din secolul al VIII-lea. Fierea de urs poate să ajute organismul uman.
Există încă o piață puternică pentru fierea de urs. În Asia există ferme unde urșii sunt ținuți special pentru asta: trăiesc în cuști strâmte, cu catetere introduse în corp ca să le dreneze fluidele. Grupările care susțin drepturile animalelor deplâng aceste practici categoric inumane. Și totuși, ținând în palma mea inima de porc care încă bate, în timp ce îl ascult pe Iaizzo explicându-mi cum substanțele chimice care protejează organele ursului și le împiedică să se atrofieze în timpul hibernării ar putea susține și organele omului, nu pot să nu mă întreb dacă fierea de urs nu ar fi putut să salveze inima bolnavă a tatălui meu sau dacă într-o bună zi nu ar putea salva inima mea sau a copiilor mei.
PUȚINE SUBIECTE ISCĂ DEZBATERI mai aprinse în lumea medicală decât medicina tradițională chinezească. Discuția este complicată și mai mult de munca unor cercetători precum Iaizzo – și a multor altora – care examinează leacurile tradiționale prin lentila științei de vârf și au surprize interesante. Surprize care ar putea avea un impact profund asupra medicinei moderne. De la Polul Nord până în Amazon și din Siberia până în Pacificul de Sud, diverse culturi și-au dezvoltat propriile leacuri tradiționale. Dar China, unde s-a derulat unul dintre cele mai îndelungate procese continue de acumulare de observații medicale documentate, oferă cel mai mare tezaur din care oamenii de știință pot cerne informații.
În China, însemnările din domeniu datează încă din secolul al III-lea î.Hr., când tămăduitorii au început să analizeze corpul, să-i interpreteze
funcțiile și să-i descrie reacțiile la diverse tratamente, cum ar fi leacuri din ierburi, masaje și acupunctură. Timp de mai bine de 2.200 de ani, generații întregi de învățați au completat și au rafinat aceste cunoștințe. Rezultatul este o literatură medicală autentică, care acoperă tot felul de probleme de sănătate, de la răceli comune și boli venerice până la paralizie și epilepsie. Toate aceste cunoștințe sunt înmagazinate în cărți și manuscrise cu titluri enigmatice precum Învățături clasice despre puls (sec. III), Prescripții care valorează o mie de galbeni (sec. VII) și Secrete esențiale din afara marelui oraș (sec. VIII).
Medicina tradițională a rămas principala formă de îngrijire a sănătății în China până la începutul secolului al XX-lea, când ultimul împărat Qing a fost răsturnat de pe tron de Sun Yat-sen, un medic cu pregătire occidentală care a promovat medicina bazată pe știință. Astăzi, medicii chinezi sunt instruiți și licențiați după cele mai performante practici medicale. Totuși, medicina tradițională rămâne o parte importantă a sistemului medical de stat. Cele mai multe spitale din China au și o secție dedicată leacurilor străvechi. Citând potențialul medicinei tradiționale de a veni cu tratamente inovatoare, care costă mai puțin și totodată pot crește prestigiul Chinei, Președintele Xi Jinping a consacrat-o ca parte esențială a politicii de sănătate a țării. El a denumit secolul al XXI-lea noua epocă de aur a medicinei tradiționale.
Din perspectiva cercetării, e foarte posibil să fie o epocă de aur. Cercetători de la universități de top din Statele Unite și Europa, ca UCLA, Duke și Oxford, dar și multe din Asia, caută fundamentul științific al unor tratamente tradiționale pentru boli ca diabetul, cancerul sau maladia Parkinson.
Dar practica de-a îmbina modernul cu tradiționalul se răspândește și în rândul consumatorilor de îngrijiri medicale. Când medicina occidentală nu îi ajută, americanii au început tot mai mult să recurgă la tratamente tradiționale, mai ales la acupunctură – care e acum acoperită de anumite tipuri de asigurări de sănătate – sau la tratamentul cu ventuze, o terapie musculară bazată pe forța de sucțiune și susținută de mulți sportivi profesioniști. Internetul a încurajat popularizarea leacurilor din plante, adesea mai ieftine decât produsele farmaceutice prescrise de medici. Pacientul poate să citească online despre un asemenea leac, să-și comande plantele pe Amazon și să afle din clipurile de pe YouTube cum să și-l prepare acasă. Rezultatul este că acest tip de medicină alternativă e în plină creștere: în 2017, vânzările de suplimente nutritive din ierburi au ajuns în SUA la opt miliarde de dolari – o creștere de 68% față de 2008.
Există și medici care denunță medicina tradițională chinezească drept pseudoștiință și șarlatanie, indicând concepte misterioase încă acceptate, ca acea forță a vieții greu de definit, numită qi (termen care se traduce literal ca „aburul care se ridică din orez”). Alții se revoltă împotriva folosirii unor părți din corpul animalelor și avertizează că formulele din plante pot fi periculoase pentru sănătate.
„Rareori găsești pe cineva care să privească obiectiv fenomenul”, spune Paul Unschuld, specialist în istoria medicinei. Autoritate de vârf în istoria medicinei chinezești – și adesea critic dur al manierei în care e interpretată – el a adunat și a tradus sute de texte medicale străvechi, iar acum lucrează cu un parteneriat germano-chinez ca să le studieze și să caute idei pentru tratarea mai multor boli, printre care și epilepsia. „În general, oamenii văd doar ce vor să vadă”, spune el, „și nu reușesc să examineze pe de-a-ntregul meritele și scăpările acestui tip de medicină”.
Personal, am dat peste acest măr al discordiei când am scris un articol despre rinocerii braconați pentru corn. Conform unor vechi rețete chinezești, cornul de rinocer poate fi folosit pentru a trata febra și durerile de cap. În Vietnam am găsit pacienți care îl foloseau ca să-și trateze mahmureala și efectele secundare ale chimioterapiei. Multiple studii științifice au stabilit cum cornul de rinocer, care e făcut din keratină (aceeași substanță ca și unghiile de om), induce puține – până la imposibil de detectat – efecte farmaceutice când este ingerat. Dar unii pacienți care folosesc praf din
TOȚI PACIENȚII CU CANCER CARE AU LUAT REȚETA DIN PLANTE AU
SIMȚIT CĂ LI SE ATENUEAZĂ GREAȚA. DAR S-A MAI ÎNTÂMPLAT CEVA: TUMORILE LOR S-AU
DIMINUAT MAI RAPID.
cornul de rinocer se pot simți mai bine datorită efectului placebo. După publicarea articolului, am primit scrisori de la cititori furioși, care denumeau medicina chineză „ignorantă”, „crudă” și înrudită cu „vrăjitoria”.
Astfel de critici nu sunt lipsite de fond. Vânzările de corn de rinocer din Asia reprezintă una dintre marile cauze care imping populațiile de rinoceri spre dispariție și multe alte animale – inclusiv specii periclitate – sunt vânate sau ținute în ferme pentru a li se recolta diverse părți ale corpului.
Dar și medicina modernă are practicile ei controversate. Eficiența multor antidepresive populare rămâne un subiect de dezbateri aprinse; există studii care arată că efectul lor nu e cu mult mai mare decât placebo. Totuși, aceste medicamente sunt lansate pe piață la scară mare și prescrise generos de medici, generând venituri de miliarde de dolari. Când cântărim toate acestea și multe alte exemple notabile – prescrierea excesivă de opioide, dieteleminune girate de medici și intervențiile chirurgicale discutabile – indignarea occidentală în fața medicinei chineze pare a fi mai degrabă de natură ipocrită decât hipocratică.
Și aici ar putea face puțină lumină uleiul de șarpe. De mult timp sinonim cu șarlatania, uleiul de șarpe se referă, de fapt, la un unguent tradițional chinezesc derivat din grăsimea șerpilorde-mare-chinezești „irabu”. Istoricii sunt de părere că astfel de unguente au fost introduse în Statele Unite în secolul al XIX-lea de imigranții chinezi care lucrau la construcția de drumuri și le foloseau pentru dureri articulare sau musculare. Substanța a căpătat însă o reputație dubioasă când negustorii ambulanți americani au început să vândă uleiuri minerale pe post de ulei de șarpe chinezesc.
Dar iată șmecheria: studiile au demonstrat că grăsimea șarpelui irabu, ingredient conținut de anumite leacuri tradiționale chinezești, are mai mulți acizi grași omega-3 decât somonul. Acești acizi sunt recunoscuți pentru că reduc inflamațiile și colesterolul „rău”, îmbunătățesc capacitățile de învățare și ajută la alinarea depresiei. Iar acum sunt utilizați în mai multe produse de îngrijire a pielii. În anii 2000, cercetătorii japonezi au observat că șoarecii hrăniți cu grăsime de irabu și-au îmbunătățit capacitățile de învățare, reușind mai bine să înoate și să-și croiască drum prin labirinturi.
„Să nu aruncăm copilul odată cu apa din cădiță”, spune chicotind Yung-Chi Cheng, profesor de farmacologie la Facultatea de Medicină de la Yale. „Lumea uită că unul dintre cele mai vechi și mai eficiente medicamente, cu eficacitate dovedită științific, provine din medicina tradițională: aspirina.” Vechii egipteni foloseau frunze uscate de mirt ca să trateze diverse tipuri de dureri, iar Hipocrate, medicul grec din secolul al IV-lea î.Hr., considerat părintele medicinei occidentale, prescria pentru febră un extract din coajă de salcie. Însă de-abia după 1800 și-au dat seama oamenii de știință europeni că ingredientul activ din ambele leacuri era acidul salicilic – și l-au sintetizat. La ora actuală, aspirina – care costă foarte puțin – poate fi considerată medicamentul cel mai eficient din lume din punct de vedere al costului.
„Totul a început când oamenii au observat ce folositoare e coaja de salcie și au folosit-o să trateze boli”, spune Cheng. „În acest caz, știința a mers pe urmele leacului, nu invers.”
Aspirina nu e un caz singular de medicament modern ascuns printre leacurile tradiționale. În 1972, când Cheng și-a dat doctoratul în farmacologie la Universitatea Brown, o chimistă din Republica Populară Chineză pe nume Tu Youyou anunța descoperirea unei substanțe antimalarie dintr-o plantă medicinală chinezească menționată într-o formulă din secolul al IV-lea.
În timpul Războiului din Vietnam, Tu fusese cooptată să lucreze la un proiect militar secret ca să ajute Vietcongul să combată malaria. Boala secera aproximativ jumătate din victimele din tabăra lor. Și cercetătorii din medicina occidentală încercau să rezolve această problemă, examinând peste 200.000 de compuși chimici. Dar Tu s-a întrebat dacă nu putea găsi un răspuns în textele medicale clasice chinezești. Cercetătoarea a testat mai multe plante folosite pentru tratarea febrei și a descoperit un leac bazat pe o plantă cu flori galbene, numită peliniță (Artemisia annua). Artemisin, medicamentul derivat din cercetările ei, a salvat, se pare, milioane de vieți și i-a adus în 2015 Premiul Nobel pentru Medicină.
NASUL MEU SE REVOLTĂ când îl urmez pe Cheng, făcând turul laboratorului lui labirintic de la Yale, unde echipa lui analizează caracteristicile a tot felul de plante pentru a le investiga valoarea medicală. Printre suspinele și bolboroselile diverselor experimente chimice, adulmec câte un iz de piper negru, rozmarin, camfor, ghimbir, ardei iute, scorțișoară și alte arome pe care nu le pot identifica. Simt înțepături în fundul gâtului. Cred că o să strănut. Observ că mi s-a făcut poftă de mâncare thailandeză.
La prima vedere, Cheng poate părea susținătorul stereotip al medicinei tradiționale chinezești. Deși