Gusturile și amploarea bucătăriei rusești.
PÂNĂ RELATIV RECENT, PĂSTORII SPECIALIZAȚI ERAU FOARTE IMPORTANȚI ÎN ECONOMIA SATELOR. AZI SUNT O CATEGORIE SOCIALĂ PE CALE DE DISPARIȚIE.
De când mă știu, am stat pe aceeași stradă, pe care dimineața și seara, ca un flux și reflux, trecea ciurda. Locuiesc într-un orășel, iar capătul străzii mele dădea într-una dintre pășuni.
Cred că de aici mi se trage curiozitatea legată de acești oameni care îngrijesc vacile comunității și a căror meserie pare să fi ajuns, de asemenea, la capătul drumului.
În 2015 eram în căutarea unui subiect, când drumul meu s-a reintersectat cu cel al lui Gusti și al Frăguței, ciurdarii din Tur, părinți a opt copii. Era al cincilea an în care Gusti era angajat de comunitatea din Tur să îngrijească animalele, în special bivoli. Timp de opt luni pe an, Gusti și familia locuiesc într-un cort acoperit cu nailon, ridicat în mijlocul câmpului. Restul anului, ciurdarii se duc acasă, la vreo 70 km de Oaș.
Când i-am găsit, am fost oarecum dezamăgit că sunt țigani, aș fi vrut un subiect fără conotații etnice, dar am ajuns să am o relație fantastică cu ei. Sunt oameni harnici, cresc pe lângă cort propriile animale, au o grădină de zarzavaturi, iar Frăguța ține acolo o curățenie exemplară. Se și îmbată din când în când, odată am pățit-o și eu cu ei, atunci începe o lume întreagă de dans, veselie, ceartă, iubire și, ce mi-a plăcut cel mai mult, marele respect de a doua zi. Am stat un an cu ei, am fost la ei în sat, au o casă mică, dar faină, pe care au cumpărat-o cu banii câștigați la ciurdă. Au fost mereu gazde fantastice, Frăguța i-a pregătit fiului meu chiar și clătite. În satul țigănesc nu am văzut urmă de om. L-am întrebat pe Gusti unde îi sunt consătenii. M-a surprins ce mi-a spus: pentru ca nimeni să nu se lege de mașina cu care venisem, Gusti le spusese tuturor că va primi în vizită un mare polițai. S-au ascuns care pe unde au putut.
Când a venit în Tur pentru prima dată, Gusti se considera un țigan sărac, avea un cal pricăjit
și o căruță cu roți colorate, plină de puradei. A îngrijit un an bivolii, oamenii au fost mulțumiți și l-au chemat și anul următor – și tot așa vreme de cinci ani. A ajuns să-și cumpere un cal adevărat, pe Rodi. Când l-a întrebat prima dată de iapă, stăpânul lui Rodi a vrut să-i dea cu toporul în cap. Apoi s-au cinstit cu palinci, ca după un an să se hotărască să i-o vândă.
Eram la cort într-o seară, când Gusti cu niște veri o puneau pe Rodi să se ridice pe două picioare, amenințând-o cu un bici. Eu, știind că îi e dragă ca lumina ochilor, l-am întrebat de ce o chinuiește. A zâmbit, m-a întrebat dacă i-am văzut pe copiii ăia cu bani mulți care fac drifturi cu mașinile într-o parcare a orașului. Așa și la noi, a zis, nu ne chinuim animalele, arătăm ce pot face.
Băieții lui cei mari, Dănuț și Samir, nu au fost la școală mai deloc, dar au învățat să scrie și să citească de pe telefon. Nu cred că știu să facă literele cu pixul, dar pe tastatură se descurcă excelent, știu tot ce înseamnă smartphone-uri.
ÎN 2017, UN PRIMAR din vecinătate mi-a povestit de altă familie care îngrijește animalele sătenilor. Foarte tineri, Lae, 24 de ani, Anca, 20, și 3 copiii. Locuiau la marginea lacului de acumulare de la Călinești-Oaș. M-am dus să-i caut. La marginea lacului am văzut un tip încălțat cu niște șlapi roz, călare pe o bicicletă, pe care l-am întrebat unde e ciurda. A râs, mi-a zis că el e ciurdarul, că ciurda e în apă (era foarte cald) și că mă cunoaște, că l-am pozat în urmă cu doi ani, la ciurda fratelui său în Tur, ciurda lui Gusti.
Stăteau la cort, pe la coada lacului. Când lacul s-a umflat de la ploaie, i-am ajutat să se mute. M-am îngrozit cum erau mâncați de vii de țânțari, și ei, și animalele, așa că am adus spray-uri speciale. Aveau o fetiță de șase săptămâni al cărei cap era umflat de la mușcături. Pe la mijlocul verii, Lae a plecat de la ciurdă să muncească la un gater. Ciurda de care avea grijă era prea mică și nu își putea întreține familia. Atât Gusti și băieții lui, cât și Lae munceau ziua în sat ca să își întregească veniturile. De la ciurdă primeau o sumă de bani pentru fiecare vacă pe întreg sezonul.
La 20 de ani, Anca este mamă a trei copii, întreține familia, face mâncare și mai trebuie să adune și vreascuri de pe malul lacului Călinești-Oaș, unde ea și Lae sunt ciurdarii satului (deasupra).
Copiii lui Gusti fac roata țiganului de sperie toate animalele din preajmă. Gusti are mereu o mică fermă pe lângă cort (dedesubt).
„PÂNĂ PE LA ÎNCEPUTUL deceniului șapte al secolului trecut, în toate satele Oașului, creșterea sezonieră a animalelor în turme constituia un element important al economiei tradiționale locale. Gospodarii din vechime se adunau în a treia zi de Paști și își alegeau porcarii pentru turmele de porci, ciurdarii pentru ciurdele de vaci și bivolițe și stăvarii pentru stavele de cai. Se încheiau atunci și înțelegerile între grupurile de gospodari proprietari și păstori. Până pe la jumătatea secolului trecut, plata se făcea exclusiv în natură: fiecare păstor primea două rânduri de haine oșenești, unul de vară și unul de iarnă, și produse agricole”, spune etnograful Remus Vârnav.
În anii ’60, în fiecare sat din Țara Oașului încă existau multe ciurde de vite, turme de porci, cârduri foarte mari de gâște. În Tur, pe vremea comuniștilor, existau chiar și patru cirezi, în special de bivoli. Colectivizarea nu i-a atins aici pe toți oamenii, bunicul meu avea mereu poiata plină de bivoli. I-a moștenit dragostea pentru animalele astea unchiu’ Nonu, unul dintre frații tatei. În 2015, încă mai avea 11 bivolițe, dar zice că acum e un chin să ții animale, că nu prea mai ai ce face cu laptele, cu brânza. Marile ferme produc în alt ritm, au alte costuri și, implicit, alte prețuri la produsele finale.
Agricultura intensivă, fermele făcute la standardele actuale fac încet, dar sigur, să dispară astfel de oameni din zona Oaș: s-au dus stăvarii, porcarii, gâscarii, iar ciurdarii sunt și ei o categorie socială pe cale de dispariție.
Remus Țiplea îi calcă pe urme marelui fotograf al Țării Oașului, Ioniță G. Andron (1917-1989). Remus este deja la al doilea reportaj pentru National Geographic România.
GOSPODARII DIN VECHIME SE ADUNAU ÎN A TREIA ZI DE PAȘTI, DUPĂ IEȘIREA DE LA BISERICĂ, ȘI ÎȘI ALEGEAU PORCARII PENTRU TURMELE DE PORCI, CIURDARII PENTRU
CIURDELE DE VACI ȘI BIVOLIȚE ȘI STĂVARII PENTRU STAVELE DE CAI. SE ÎNCHEIAU ATUNCI ȘI ÎNȚELEGERILE ÎNTRE GRUPURILE DE GOSPODARI PROPRIETARI ȘI PĂSTORI.