Prinde momentul de grație al începuturilor.
NU DEMULT AM FOST GHID într-o tabără de fotografie în Svalbard, un arhipelag la jumătatea distanţei dintre Norvegia continentală și Polul Nord. După două zile pe o mică navă de pasageri de-a lungul coastei aspre și îngheţate, am ajuns în fiordul Hornsund, la extremitatea sudică a insulei Spitsbergen. Fauna sălbatică abundă în această zonă izolată și fragilă, iar noi căutam foci și urși polari.
Când am ancorat barca de banchiză, am zărit mai multe foci odihnindu-se pe gheaţă, dar nu și urși polari. M-am gândit să fotografiez o focă când urca să ia o gură de aer. Mi-am așezat camera și un senzor de mișcare la marginea unei copci. Planul era ca senzorul de mișcare să declanșeze camera atunci când foca scotea capul la aer. Imaginea avea să surprindă foca și mediul rece și ostil din spatele ei.
Pe drumul de întoarcere la navă, m-am întrebat dacă n-ar fi trebuit să ancorez camera pentru orice eventualitate. Dar întoarcerea la copcă ar fi deranjat mai mult focile și poate m-ar fi împiedicat să obţin fotografia. Am decis să nu mă duc.
Apoi, la două noaptea, ne-a trezit un membru al echipajului. Zărise un urs polar care venea spre noi, de departe, sub soarele de la miezul nopţii. Am alergat la proră să vedem ce se va întâmpla. La început, ursul venea către barcă. Apoi s-a întors și s-a îndreptat direct spre camera mea foto. Visam de mult să fotografiez un urs polar așteptând la copcă, sperând să înhaţe o focă. Știam că era o fotografie greu de obţinut, dar iat-o desfășurându-se chiar în faţa mea, un vis foarte aproape de a deveni realitate.
Senzorul a reacţionat la mișcarea animalului, declanșând camera, care a început să fotografieze. Ursul a înconjurat-o, adulmecând-o ușor și chiar lingând-o. Apoi a răsturnat senzorul pe gheaţă, a apucat trepiedul și l-a răsturnat cu cameră cu tot în copcă. Camera atârna de cablul senzorului. M-am rugat să rămână așa ca să pot salva măcar cardul de memorie cu imaginile.
Probabil că ursul m-a auzit. A apucat cablul senzorului în gură și a început să se îndepărteze de gaură, trăgând camera afară.
Apoi cablul s-a rupt. Camera mea și cardul de memorie cu toate acele prim-planuri imposibile cu ursul polar au dispărut la peste de metri sub gheaţă.
A fost cel mai prost moment din cariera mea de fotograf. N-am dormit bine mult timp după aceea. Eram foarte supărat pe mine însumi. Nu puteam să mă resemnez. Am început să cochetez cu ideea nebunească de a salva camera. Am încercat să găsesc pe cineva care să mă ajute s-o scot, dar colegii mei din cercetare polară mi-au spus că, cel mai probabil, camera mea se scufundase în noroiul moale care se găsește de obicei în faţa gheţarilor. Aproape că am renunţat.
Un an mai târziu, am fost invitat într-o deplasare similară în același loc, pe aceeași barcă. Am obţinut permisiunea de a aduce un vehicul controlat de la
FOTOGRAFUL AUDUN RIKARDSEN A AȘEZAT O CAPCANĂ FOTO LÂNGĂ O COPCĂ DIN ARCTICA, SPERÂND SĂ SURPRINDĂ IMAGINEA PERFECTĂ A UNEI FOCI. APOI A APĂRUT UN URS POLAR DORNIC SĂ INVESTIGHEZE.
distanță (ROV) și un coleg care să îl piloteze. Urma să încercăm să găsim camera. Dacă nu, măcar să știu că am încercat. Poate atunci n-o să mă mai gândesc la camera aceea. Nu suport să mă las bătut.
Când am ajuns înapoi la fiordul Hornsund, ni s-au dat doar patru ore pentru operațiune, din cauză că erau clienți plătitori la bord. Era mult mai multă gheață de fiord în fața ghețarului decât fusese în deplasarea anterioară și ne-am întrebat dacă e sigur să mergem atât de departe de barcă. După cum bine știam, puteau fi urși polari în apropiere. Am decis să riscăm. Gheața era atât de subțire, încât se îndoia sub noi. Aproape că am făcut cale întoarsă de mai multe ori, dar apoi am reușit să găsim o rută sigură spre locul unde dispăruse camera mea cu un an în urmă. Acum trebuia doar să o găsim.
Ne-am lovit de dificultăți tehnice aproape imediat și a trebuit să scoatem de două ori ROV-ul. Apa era tulbure și nu vedeam unde să dirijăm aparatul, iar mareea îl tot îndepărta de acel loc. Singura noastră șansă de a găsi camera era să nimerim cu ROV-ul chiar deasupra ei, ceea ce nu părea prea plauzibil.
Apoi, ca prin minune, la a treia încercare, ROV-ul a găsit camera. Am strigat și am țopăit pe gheață.
Se pare că ne-am bucurat prematur. Când am încercat s-o apucăm, cablul s-a încâlcit. Cleștele de pe brațul ROV-ului se afla la mai puțin de doi centimetri de cameră – aproape, dar nu suficient de aproape pentru a o prinde. Îi auzeam brațul alunecând pe cutia camerei.
Apoi am pierdut controlul ROV-ului. Pilotul era sigur că se defectase. Eu eram și mai frustrat decât în anul precedent. Mă întrebam dacă ar fi fost mai bine să nu fi găsit deloc camera.
Am recuperat ROV-ul și am văzut că elicele erau blocate de alge. Mai aveam timp doar pentru o încercare. În mod uimitor, am reușit să așezăm ROV-ul peste cameră și a doua oară. De data asta, cleștele s-a fixat bine pe trepied. Am ridicat camera pe gheață, iar eu am urlat cât de tare am putut.
Camera era corodată, dar am reușit să scot cardul de memorie. L-am pus imediat în apă distilată pentru a împiedica corodarea suplimentară. L-am ținut acolo până când m-am întors pe continent. Apoi am contactat o companie care recuperează date electronice pierdute în cazuri infracționale. Aceasta a reușit să-mi recupereze toate cele 149 de fotografii.
A fost extraordinar să le văd. Am văzut ursul polar respirând. L-am văzut lingând obiectivul până când a devenit neclar. L-am văzut împingând obiectivul cu laba lui albă, blănoasă și masivă. Și, la sfârșit, am văzut conturându-se marginea găurii de aerisire.
Recuperarea acelei camere este, de departe, cea mai satisfăcătoare realizare din cariera mea de fotograf. Nu am trăit niciodată o explozie atât de mare de adrenalină ca atunci când am tras-o din apă pe gheață.
Audun Rikardsen este fotograf de natură și profesor de biologia apelor dulci și biologie marină la UiT – Universitatea Arctică din Norvegia. Este la primul său articol pentru National Geographic.