Prin apele tulburi ale Brexitului

ÎN CĂUTAREA UNUI COMPROMIS ÎNTR-UN SISTEM POLITIC CARE S-A AVENTURAT PREA DEPARTE.

În căutarea unui compromis într-un sistem politic care s-a aventurat prea departe.

OOBLIGATĂ SĂ DUCĂ LA BUN SFÂRȘIT UN proiect în care n-a crezut, Theresa May a încercat în ultimii doi ani să ofere publicului și partenerilor internaționali asigurări că procesul de ieșire din Uniunea Europeană este sub control. Rezultatul e însă un amestec de confuzie, ridicol și frustrare pentru care premierul britanic a fost vinovat doar în parte. Dacă i se poate reține o vină, atunci aceea e doar ambiția neîmplinită de a arăta că stăpânește energii pe care nu le înțelege foarte bine și nici nu le poate găsi un numitor comun.

Ca să fim drepți, nu e clar dacă există cineva în Marea Britanie capabil să o facă. Brexitul e o poveste care a început cu mult înainte de referendumul convocat de predecesorul doamnei May la 23 iunie 2016.

Decizia luată atunci de David Cameron venea după mulți ani de zile în care o mică – dar zgomotoasă – parte a establishmentului britanic a vorbit despre Uniunea Europeană ca despre un monstru birocratic a cărui principală preocupare este să emită reguli

absurde (despre curbura bananelor, spre exemplu) fără a-și asuma însă răspunderea politică pentru ele. Mesajul din subsidiar a fost că potențialul de dezvoltare a țării rămâne nerealizat, balanța e hotărât negativă, iar oamenii de rând pierd. Adăugați aici campaniile de presă împotriva imigranților de pe continent și rezultatul referendumului devine mai ușor de înțeles.

Proaspăt ieșit dintr-o rundă câștigătoare de alegeri și cu amintirea unui alt referendum, cel privind independența Scoției, soldat cu rămânerea acesteia ca parte componentă a Marii Britanii, Cameron a calculat arogant că va înregistra o nouă victorie și va reuși să închidă pentru o generație discuția despre ieșirea din UE.

A eșuat, iar eșecul a fost pus de unii comentatori pe seama unei bizare nostalgii imperiale susținută de oameni cu resurse financiare considerabile (majoritatea fondurilor campaniei pentru părăsirea Uniunii au fost oferite de doar cinci persoane, dintre care cel puțin una are legături neclare cu guvernul rus).

S-a spus despre acești indivizi că nu mai fac eforturi să înțeleagă sau să accepte direcția în care merge lumea. Dacă adăugăm aici faptul că regiunile cele mai sărace ale Marii Britanii au votat pentru Brexit, obținem o altă explicație a situației actuale. Greu de prevăzut înainte de vot, între elite și mase s-a format o alianță cum au existat atâtea în istorie, ori de câte ori virusul populismului a ieșit la lumină. Pe axa bogați-săraci/câștigători-pierzători, extremele și-au dat mâna. Ulterior am văzut un scenariu asemănător în alegerile americane.

SIGUR CĂ UNIUNEA EUROPEANĂ nu instituie obligații referitoare la curbura bananelor, sigur că City-ul londonez e capitala financiară a continentului și sigur că muncitorii polonezi sau români s-au integrat fără prea multe probleme, aducând o contribuție netă economiei locale. Sigur că toate aceste beneficii directe ale apartenenței la blocul comunitar sunt ușor de verificat și probabil nu vor mai fi valabile în cazul în care, până la urmă, Brexitul se va produce. Însă ele au căzut în plan secund în fața atacurilor campaniei Leave.Eu, care nu s-a ferit să repete neadevăruri, plecând de la premisa că scopul scuză mijloacele.

Poate cea mai flagrantă dintre toate a fost pretenția că, în fiecare săptămână, sistemul public de sănătate va beneficia de o infuzie de capital de 350 de milioane de lire sterline, bani care în acest moment merg către Uniunea Europeană. Fermitatea cu care Nigel Farage a catalogat afirmația drept o greșeală a doua zi după referendum va rămâne probabil în istoria campaniilor politice și a cinismului universal. Promisiunea respectivă fusese una de căpătâi în arsenalul celor care cereau ieșirea din UE, iar fostul lider al United Kingdom Independence Party a fost unul dintre liderii campaniei. Farage continuă să emită opinii politice până în ziua de azi, are un talkshow la radio și, uneori, e văzut în mediile apropiate președintelui Trump. Sistemul public de sănătate nu

are bani mai mulţi, în schimb calculează deficitul de personal calificat cu care se va confrunta în cazul în care asistentele și medicii veniţi din Europa vor decide că mediul britanic a devenit prea toxic pentru o existenţă normală.

La scurtă vreme după referendum, David Cameron a demisionat de la conducerea conservatorilor și a dispărut din viaţa publică. Nigel Farage și-a părăsit la rând-i UKIP-ul. Continuă să se lase fotografiat cu câte o bere în mână prin pub-urile englezești. Un domn afabil cu misiunea îndeplinită.

CARTOFUL FIERBINTE A FOST PLASAT în mâinile Theresei May, care s-a văzut obligată să navigheze prin apele tulburi ale Brexitului în fruntea unui partid Conservator sfâșiat între partizanii unui Brexit pur și dur, adepţii unei ieșiri negociate și pro-europeni rezervaţi. Fost ministru de Interne în cabinetul Cameron, doamna May a fost printre partizanii rămânerii în Uniunea Europeană. Acum trebuie să livreze exact opusul. Ironia e greu de ignorat.

După ce a devenit premier, a încercat să își întărească poziţia, convocând, în , alegeri anticipate. La ora anunţării rezultatelor, doamna May a înţeles probabil cum s-a simţit predecesorul ei atunci când a pariat pe un rezultat favorabil rămânerii în UE la referendum. Însă la acea dată dubiile cu privire la direcţia ţării începeau să fie deja mai clar articulate. Așa că anticipatele au adus mai puţine mandate pentru conservatori, iar menţinerea la guvernare a fost posibilă doar cumpărând sprijinul unei mici formaţiuni loialiste nord-irlandeze despre ale cărei tendinţe extremiste se vorbește întotdeauna prea puţin.

Asta e poziţia de pe care premierul britanic trebuia să asigure o ieșire lină din Uniunea Europeană. Boris Johnson fost ministru de Externe și unul dintre artizanii haosului actual afirma la un moment dat că e posibil să mănânci o prăjitură, dar să o și păstrezi în același timp. Ceea ce încerca să spună dl Johnson e că Marea Britanie va putea să aleagă ce parte din beneficiile europene să păstreze și la ce obligaţii poate renunţa. Concret, excentricul politician conservator și apropiaţii săi ar fi dorit să păstreze accesul la piaţa comună, poate cel mai mare avantaj de care se bucură statele membre ale Uniunii, introducând în același timp restricţii privind accesul cetăţenilor comunitari în Marea Britanie. „Cel mai ușor de obţinut acord comercial din istoria omenirii”, după cum spunea la un moment dat ministrul pentru Comerţ Internaţional Liam Fox.

Același Fox recunoștea câteva luni mai târziu că ieșirea fără un acord prealabil e foarte probabilă.

Pariul taberei Johnson a fost că britanicii vor reuși să provoace un conflict în interiorul Uniunii Europene. Că își vor găsi suficienţi aliaţi cât să facă imposibil consensul cu privire la o atitudine fermă faţă de ieșirea Marii Britanii. În felul ăsta, Londra ar fi obţinut condiţii favorabile și statut de outsider privilegiat.

Surpriza a fost că niciun moment, în ultimii doi

ACCEPTÂND ACORDUL, REGATUL UNIT PĂRĂSEȘTE DOAR PARŢIAL UNIUNEA EUROPEANĂ, PENTRU CĂ IRLANDA DE NORD AR RĂMÂNE SUPUSĂ REGULILOR COMUNITARE. ÎN SCOŢIA, SPECTRUL UNEI NOI TENTATIVE DE OBŢINERE A INDEPENDENŢEI DEVINE PLAUZIBIL.

ani, solidaritatea blocului comunitar nu a putut fi pusă la îndoială. Sub conducerea fermă a francezului Michel Barnier, UE a negociat sec, fără compromisuri, afișând figura impenetrabilă a jucătorului de poker cu o mână bună. Britanicii au obţinut un acord în termenii Uniunii, contestat în prezent inclusiv de cel care l-a negociat din partea guvernului de la Londra. De altfel, ministrul pentru Brexit, Dominic Raab, căci despre el este vorba, a demisionat în noiembrie, la scurt timp după ce acordul a primit aprobarea guvernului. Al doilea deţinător al portofoliului respectiv care renunţă în mai puţin de jumătate de an.

Nu e chiar greu de înţeles de ce. Acceptând acordul, Regatul Unit părăsește doar parţial Uniunea Europeană, pentru că Irlanda de Nord ar rămâne supusă regulilor comunitare. În Scoţia, spectrul unei noi tentative de obţinere a independenţei devine plauzibil. Altfel spus, în încercarea de a dezintegra Uniunea Europeană, britanicii ar putea să rămână cu o ţară mult mai mică și mai divizată decât atunci când, în pofida rezervelor Franţei, au reușit să adere la comunitatea europeană. E și asta o ironie.

În treacăt fie spus, nici poziţia europenilor nu a fost tocmai ușoară. Estul pare să renunţe la democraţie, ţară cu ţară și scrutin cu scrutin, în timp ce vestul dă semne tot mai clare că se închide în sine. Victoria lui Emmanuel Macron în prezidenţialele franceze plus stabilitatea Germaniei sunt, în ultimii doi ani, singurele semne de încredere că proiectul european poate continua neabătut. Dacă Barnier ar fi clipit în negocierile cu Londra, semnalul ar fi fost catastrofal, Europa unită ar fi avut, probabil, nevoie de perfuzii. Din fericire, nu a făcut-o.

DRUMUL THERESEI MAY a fost complicat suplimentar și de incapacitatea Parlamentului de a obţine o majoritate pentru oricare dintre variantele privind viitorul relaţiei cu UE. Doamna May a suferit în ianuarie ceea ce BBC numea la câteva minute după anunţarea rezultatelor „cea mai gravă înfrângere din istorie” atunci când a supus aprobării proiectul de acord cu Bruxelles-ul.

Rezultatul fusese prevăzut de mai toată lumea. Surpriza a fost doar în proporţii. Programat în decembrie, votul fusese amânat în speranţa că se va reuși

construirea unei coaliţii ad-hoc care să permită o ieșire negociată din Uniune.

Aici trebuie precizat că sistemul politic britanic s-a comportat după referendum asemeni lui Mowgli privind în ochii lui Kaa. Implementarea rezultatelor consultării populare nu era obligatorie din punct de vedere legal, însă niciuna dintre forţele politice importante nu a avut curajul să ceară ignorarea lui.

Sub conducerea lui Jeremy Corbyn, un marxist de modă veche, Partidul Laburist continuă să ducă un război bizar cu adversarii anilor ’ . Ieșirea din Uniunea Europeană e văzută ca un soi de lovitură dură aplicată capitalului internaţional și globalismului ca ideologie. Corbyn refuză să cedeze presiunilor interne pentru o orientare ferm pro-europeană a stângii britanice, plecând de la premisa că după Brexit condiţiile pentru muncitori pot fi îmbunătăţite. Convingerile liderului laburist par să fie mai degrabă de ordin religios decât pragmatic, dat fiind că nimeni nu poate explica cum face Uniunea Europeană rău muncitorilor britanici. Calculat după efecte și nu după argumente, Corbyn este, vrând-nevrând, unul dintre principalii sprijinitori ai taberei pro-Brexit.

Motivele sunt diferite, dar rupturile din principalele două partide, Conservator și Laburist, le imobilizează pe amândouă într-un soi de no man’s land care lasă ţara în derivă. Ca în multe alte state, centrul politic pare să fie în colaps. Firesc, extremele de toate culorile umplu golul lăsat. De pierdut pierd clasele mijlocii, în rândul cărora se instaurează încet-încet scepticismul, teama uneori și frustrarea întotdeauna.

RELEVANT, ÎN ACEST CONTEXT, este faptul că absolut toate sondajele o consideră pe Theresa May mult mai potrivită să guverneze decât liderul opoziţiei care, până acum, n-a avut niciodată șansa să ezite, să greșească și să rateze așa cum a făcut-o succesoarea lui David Cameron. Sondajele au fost probate a doua zi după vot cu ajutorul unei moţiuni de cenzură depusă de opoziţia laburistă. Deși victima unei „înfrângeri istorice” cu o zi înainte, doamna May a primit în continuare încrederea legislativului. Poate continua să navigheze fără cârmă și busolă prin ape tulburi. Pe de altă parte, potrivit acelorași sondaje, tabăra pro-europeană ar câștiga un nou referendum.

Legitimitatea unui astfel de demers ar fi însă știrbită de ignorarea precedentului. De ce unul ar fi demn de luat în seamă și celălalt nu? Sigur, nu mai suntem în , dar democraţia selectivă are consecinţe. Neplăcute. Cel puţin din punctul ăsta de vedere, Theresa May are dreptate, iar mișcările ei dezordonate sunt mai ușor de înţeles și acceptat.

Teodor Tiță este jurnalist, în prezent director de știri la Europa FM și colaborator al săptămânalului Dilema Veche.