DEVINE O PACOSTE
O mamă cangur și puiul ei țopăie peste Strada Principală ca să pască pe un petic de iarbă de lângă o benzinărie.
Cangurii-gigant caută hrană pe o peluză din North Durras, un sat din New South Wales. Împinse de secetă, grupurile de canguri vin tot mai des în contact cu oamenii.
PAGINILE ANTERIOARE
Cangurilor-roșii le merge bine pe pajiști aride precum acestea din Parcul Național Sturt. În Australia trăiesc 25 de milioane de oameni și aproximativ 50 de milioane de canguri, ceea ce unii australieni numesc „proporții epidemice”.
Este o seară răcoroasă de primăvară în White Cliffs, un orășel minier din New South Wales. Localnicii trăiesc aici precum hobbiții, în găuri ventilate. Mii de puțuri de la extragerea opalului punctează pământul ars de soare. Însă cei doi canguri-gigant sunt cea mai stranie priveliște din zonă.
„Nu i-am văzut niciodată în oraș așa”, spune George Wilson, un ecolog și lector universitar care studiază cangurii de cinci decenii. „Mă întreb dacă sunt animalele de companie ale cuiva.”
Turiștii arată cu degetul și se holbează. Copiii scot sunete de admirație. La apus, cangurii pleacă din oraș. Puțin mai târziu, un tânăr își termină berea în cârciuma locală. Își plătește consumația, urcă într-o camionetă albă cu cârlige pe spate și demarează. Sarcina lui în noaptea aceea: să omoare cât mai mulți canguri.
Australia are o relație complicată cu simbolul său național. Cangurii se numără printre speciile cele mai emblematice și mai carismatice din lume – simboluri vii ale biodiversității unice a țării. În același timp sublimi și adorabil de absurzi, ei sunt niște minunății evolutive – singurul animal mare care se deplasează prin salturi.
Iar australienii sunt în mod demonstrabil mândri de ei. Cangurii sunt vedete în filme și emisiuni TV, în poezii și cărți pentru copii. Imaginea lor decorează moneda, stema, companiile aeriene comerciale, navele militare, însemnele olimpice și uniformele sportive ale țării. Pentru cei din exterior, creaturile cu labe mari, coada groasă și urechile vioaie sunt o dublură a țării însăși: Australia înseamnă canguri, iar cangurii înseamnă Australia. S-ar putea să nu existe animal și țară în lume care să fie mai strâns identificate.
Dar există de două ori mai mulți canguri decât oameni în Australia, potrivit cifrelor
guvernamentale oficiale, iar mulți australieni îi consideră dăunători. Crescătorii de animale spun că cei 50 de milioane de canguri estimați ai țării le deteriorează culturile și concurează cu șeptelul pentru resursele insuficiente.
Industria asigurărilor din Australia spune că sunt implicați în mai mult de 80% din cele peste 20.000 de coliziuni dintre vehicule și animale raportate în fiecare an. În interiorul arid și puțin populat al țării, convingerea comună este că numărul cangurilor a crescut la „proporții epidemice”. În lipsa unor prădători tradiționali precum câinii dingo și a vânătorilor aborigeni, se crede că uciderea cangurilor este esențială pentru echilibrarea ecosistemului.
Și pentru stimularea economiei rurale. O industrie susținută de guvern, bazată pe recoltarea comercială a cărnii și a pieilor de cangur, a exportat în 2017 produse în valoare de 29 milioane de dolari și susține în jur de 4.000 de locuri de muncă. În prezent, carnea, pieile neprelucrate și prelucrate de la patru specii neamenințate – cangurii-gigant, fumurii, roșii și comuni – sunt exportate în 56 de țări. Mărci globale precum Nike, Puma și Adidas cumpără piele de cangur rezistentă și flexibilă pentru a face echipamente sportive. Iar carnea de cangur, cândva vândută în principal ca hrană pentru animalele de companie, ajunge în tot mai multe magazine alimentare și în restaurante de lux.
Patru dintre cele opt state și teritorii ale Australiei gestionează sacrificări bazate pe cote anuale care aprovizionează industria. (Recoltări de probă la scară mică sunt în desfășurare și în Victoria și Tasmania.) După cum arată susținătorii, carnea de cangur săracă în grăsime și bogată în proteine provine de la un animal mai ecologic decât oile și vitele, care emit gaze cu efect de seră. John Kelly, fost director executiv al Kangaroo Industry Association of Australia, spune: „Recoltarea hranei și fibrelor de la animale adaptate la terenurile de pășunat fragile ale Australiei este eminamente înțeleaptă și sustenabilă. Mulți ecologi vă vor spune că nu există o metodă mai lipsită de cruzime de a produce carnea roșie”.
Opozanții industriei sunt o minoritate zgomotoasă. Organizațiile de protecție a animalelor,
celebrități și un număr tot mai mare de oameni de știință spun că sacrificările sunt inumane, nesustenabile și nenecesare. Estimările populației sunt foarte discutabile, spun ei, dar „proporțiile epidemice” sunt implauzibile biologic. Puii cresc încet și mulți mor, astfel că populațiile de canguri se pot extinde cu doar 10-15% pe an și atunci numai în cele mai bune circumstanțe.
Dwayne Bannon-Harrison, membru al populației yuin din New South Wales, spune că ideea potrivit căreia cangurii distrug țara este ridicolă. „Ei umblă pe acest teritoriu de mult mai mult timp decât oamenii”, spune el. „Cum ar putea să «distrugă» țara ceva care este aici de milenii? Nu înțeleg logica din asta.”
În multe privințe, controversa se reduce la o întrebare existențială: ce este un cangur? Pentru unii, este un dăunător de eradicat. Pentru alții, este o resursă de exploatat. Iar alții văd un îndrăgit animal indigen de conservat. Aceste opinii contradictorii îi învrăjbesc pe vecini, mai ales în zonele rurale. Australia, se pare, este o țară divizată din cauza unui marsupial care țopăie.
„ACOLO JOS E ȚARA CANGURILOR”, spune Wilson, ecologul, arătând pe geamul avionului său Cessna către un petic de tufăriș des aflat la 2.500 metri dedesubt. „Acolo jos” sunt terenuri de pășunat prăfoase și sălbăticia arsă de soare, un peisaj fragil, unde solul fertil se poate transforma rapid în praf, iar apa nu e niciodată suficientă. Agricultura a fost întotdeauna o provocare pe al doilea cel mai uscat continent al Pământului, iar acum schimbările climatice exacerbează valurile de căldură și secetă, intensificând presiunea asupra agriculturii și mijloacelor de trai.
Pășunatul excesiv este o grijă constantă, spune fermierul Leon Zanker. Iar cangurii nu fac decât să înrăutățească situația. Stând la masa din bucătăria lui din Laurelvale, într-o după-amiază de august, Zanker își explică necazul. Când e secetă, poate gestiona furajele, apa și animalele în mod corespunzător. Dar cangurii de pe terenul lui nu pot fi gestionați – aparțin guvernului. „Dacă îmi las vitele și oile să moară de foame, aș putea ajunge la închisoare” pentru cruzime față de animale, spune Zanker. „Dar văd că țara mea este degradată de canguri și nu pot face nimic în privința asta.”
Însă are câteva opțiuni. Una este recoltarea comercială. Crescătorii de animale pot permite unor vânători autorizați să sacrifice grupuri de canguri pe pământul lor. Dar pentru că cererea pentru produsele obținute din canguri a scăzut – în parte, din cauza eforturilor publicitare ale organizațiilor de protecție a animalelor –, industria preia numai o fracțiune din sacrificările anuale permise. În 2017, cota totală a Australiei era în jur de 7,2 milioane, dar mai puțin de 1,5 milioane de canguri au fost împușcați.
O altă opțiune este îngrădirea. Crescătorii cu terenuri alăturate se pot asocia și pot ridica un gard subvenționat de guvern în jurul fermelor lor. Însă criticii spun că barierele îi prind fără milă pe canguri, le împiedică ilegal accesul la apă și perturbă rutele de migrație ale altor animale indigene.
Ultima opțiune este simpla executare. Un crescător de animale poate solicita un permis pentru a ucide un anumit număr de animale. La momentul vizitei mele, Zanker avea unul pentru 500 de canguri. Dar mulți crescători cu permis angajează vânători amatori fără pregătire sau acreditare, spre deosebire de țintașii angajați și monitorizați de industrie. Asta creează propriile probleme, inclusiv mii de canguri schilodiți în fiecare an.
„Dacă ai o proprietate, probabil ai o ipotecă”, spune Zanker. Iar banca își vrea banii. Dar există
un animal pe care nu ai voie să îl gestionezi și vezi că îți mănâncă toate mijloacele tale de trai. Ce ai face în acea situație? Ai merge și ai da cheile managerului băncii? Sau ai merge să cumperi o cutie cu gloanțe?”
ÎN TIMP CE SOARELE APUNE în Queenslandul rural, Brad Cooper merge la muncă. Vânătorul robust de canguri iese cu camioneta de pe drum și intră într-un padoc aflat la vreo 30 de kilometri est de Mitchell. „Vom prinde cât de mulți putem în seara asta”, spune el. „Dar nu-mi place vântul ăsta. Și nici lor.”
„Ei” sunt cangurii-gigant pe care a venit să îi ucidă. Când vântul bate, grupurile de canguri se strâng cu precauție, ceea ce face ca vânătorilor să le fie mai greu să împuște pe rând masculii adulți pe care au voie să îi recolteze legal. Vânătorii comerciali trebuie să treacă un test de țintași și să fie instruiți în protecția animalelor și igienă. Ei trebuie să raporteze lunar detaliile muncii lor pentru a garanta că nicio recoltare nu depășește cota.
Cooper are 41 de ani. A împușcat primul cangur când avea cinci ani. Astăzi, lucrează trei nopți pe săptămână, timp de șase-opt ore la rând. Obiectivul lui în seara aceasta este să omoare 30 de canguri. Recordul lui pe o singură noapte este de 104.
Pe cer gonesc nori zdrențuiți, iar semiluna se joacă „cucu-bau” pe cerul nocturn. Un miros înțepător de lobodă umple aerul. Cooper rotește farurile camionetei înainte și înapoi, înainte și înapoi. Un minut mai târziu găsește ce caută. Un mascul adult stă la 100 de metri depărtare, înalt de aproape doi metri, uitându-se fix la farurile camionetei, parcă hipnotizat. Bum! Detunătura puștii lui Cooper sfâșie noaptea. Cangurul cade grămadă.
Cooper conduce până la cangurul căzut. Smucește cadavrul pe platforma camionetei și îl atârnă de un picior din spate. Lucrând cu o eficiență exersată, golește animalul de sânge, apoi îl eviscerează, inspectând carcasa și căutând leziuni sau paraziți care i-ar compromite valoarea pe piață. Îi taie labele anterioare, îl decapitează și îi retează coada – o delicatesă în viziunea aborigenilor –, care este lăsată în praful roșiatic.
Urmează hârțogăraia: vânătorul trebuie să înregistreze data și ora fiecărui vânat, numele
proprietăţii, specia și alte informaţii cerute de procesator și de autoritatea statală. Birocraţia poate fi o pacoste, spune Cooper, dar merită. Este plătit cu
de cenţi/kg pentru carcasele pregătite pe teren. În unele nopţi poate face o mie de dolari.
Când termină, urcă din nou în camionetă și merge mai departe. Cu puţin înainte de miezul nopţii, vântul se înteţește serios, iar Cooper își încheie munca. Scorul final: canguri.
„Slujba asta nu are nimic normal”, spune el pe drumul de întoarcere la Roma, unde își va depozita captura într-o „cutie frigorifică” un depozit refrigerat unde sunt păstrate carcasele înainte de a fi procesate. Orele de lucru sunt ciudate, iar munca, brutală. Orășenii îi privesc profesia cu dispreţ.
„Pentru ei, suntem cei mai de jos”, spune Cooper. „Dar oamenii de la oraș sunt izolaţi de animalele din vieţile lor. Dacă trebuie să eutanasieze un câine sau o pisică, o face un veterinar. Ei nu sunt responsabili în mod direct. Dar noi suntem.”
HOWARD RALPH, un doctor înalt și zvelt, stă în sala lui de așteptare răcoroasă și descrie un alt fel de
responsabilitate pentru canguri. În urmă cu 18 ani, Ralph și soția lui, Glenda, și-au transformat terenul din Braidwood, aflat la o oră de Canberra, într-un sanctuar pentru animale sălbatice. Astăzi, cu ajutorul unei mici armate de voluntari, Southern Cross Wildlife Care tratează peste 2.000 de animale pe an. Mai mult de jumătate sunt canguri.
„Principalul nostru obiectiv în viață este protecția animalelor”, spune Ralph. „Încercăm să ajutăm aceste vietăți și să le aducem într-o stare în care să poată reveni în sălbăticie. Nu discriminăm între specii. Și nu renunțăm ușor.”
Asta înseamnă tratarea durerii și gestionarea stresului, care pot fi probleme fatale. Cangurii, mai ales cei din specia gigant, se stresează ușor și pot dobândi insuficiență renală și boli cardiace. „Vedem asta tot timpul”, spune Ralph.
Văd și multă cruzime: canguri care au fost împușcați în față, loviți cu toporul, loviți intenționat de camion. Unii nu pot sări din cauza unor fracturi multiple la picioare.
„În această țară așa-zis civilizată, se fac lucruri care n-ar trebui făcute”, spune Ralph. „Din păcate, multe se întâmplă nu din cauza vreunei explozii a populației. Se întâmplă pentru că oamenii cred că este amuzant sau plăcut să chinuie animale mici. Ar trebui să fim dincolo de punctul în care cruzimea este acceptabilă. În orice împrejurare.”
Peste tot în Australia, au apărut zeci de adăposturi pentru canguri în ultimii ani. La fel ca Southern Cross, majoritatea sunt organizații caritabile în cel mai pur sens: practic fiecare cent se duce pe medicamente și utilități.
Ralph spune că este realist cu privire la părerile oamenilor despre canguri, dar este optimist că lucrurile ar putea să se îmbunătățească. „Cred că populația generală se schimbă treptat”, spune el. „Acum douăzeci de ani, puțini credeau că aceste creaturi meritau să fie respectate. Dar se conștientizează tot mai mult că ele simt durere. Și trebuie să înțelegem asta și să le tratăm în consecință.”
Ray Mjadwesch este de acord. La 260 km nord, în Capertee Valley, acest ecolog independent ciufulit stă într-o seară friguroasă de primăvară pe o parcelă dens împădurită, hrănind o grămadă de canguri. Douăzeci de juvenili se înghiontesc
pentru furajul de cai din palma lui deschisă.
Cu șase săptămâni în urmă, acești canguri trăiau la 80 de kilometri depărtare, în Bathurst. Acolo locuiește și Mjadwesch, cu soția lui, Helen Bergen. Acum doi ani, cuplul a condus un efort masiv de voluntariat pentru a muta sute de canguri de la Mount Panorama, locul unei importante curse auto internaționale. Oficialitățile de acolo au vrut să omoare animalele, dar după ani de dispută înverșunată, Mjadwesch și Bergen au obținut permisiunea de a le muta.
Timpul va arăta dacă a funcționat. Este posibil ca translocarea să fi perturbat grupurile familiale și nu este clar dacă animalele vor rămâne în noul lor cămin. Unele s-au împrăștiat deja, făcându-i pe locuitori să se plângă de noii vecini.
Mjadwesch, un critic al industriei cangurilor, spune că metodologia pentru numărarea animalelor este defectuoasă. Studiile anuale includ zonele unde cangurii abundă. Dar Mjadwesch spune că acele cifre sunt extrapolate la locuri cu puțini canguri sau deloc, ceea ce duce la supraestimări ale populației – o afirmație pe care industria o contrazice. „Avem toate aceste studii care spun că există de două ori mai mulți canguri decât oameni”, spune el. „Dar uitați-vă în jur – au dispărut din peisaj. Oamenii observă numai unde sunt. Nu observă unde nu sunt.”
În ultimii 200 de ani, spune el, „gestionarea cangurilor a însemnat împușcarea lor. Avem nevoie de o regândire a acestei filosofii”.
ESTE OARE POSIBIL ca atitudinile contradictorii ale australienilor față de canguri să fie reconciliate? George Wilson spune că în cazul în care cangurii ar fi proprietate privată, atunci crescătorii de animale – lucrând independent sau prin organizațiile regionale de conservare a speciilor sălbatice – i-ar proteja, tratându-i ca bunuri de valoare. Ar putea să-i hrănească, să-i închirieze, să-i reproducă și să le perceapă vânătorilor o taxă de acces. Au nevoie doar de un stimulent să facă asta.
„Dacă vrei să conservi ceva, trebuie să-i dai o valoare. Animalele considerate dăunătoare nu au valoare”, spune Wilson.
Privatizarea ar putea ajuta și la reducerea presiunii pășunatului. În cazul în care cangurii ar fi mai valoroși decât vitele sau oile, fermierii ar crește mai puține, lucru care ar putea face bine mediului. În acest scenariu, proprietarii de terenuri ar colabora cu industria cangurilor la branding, marketing și controlul calității. Rolul guvernului ar fi de supraveghere și reglementare.
Leon Zanker este cu totul de acord. „Pentru noi, cel mai bun rezultat este să avem o industrie comercială bine gestionată, care să poată menține numărul cangurilor în conformitate cu resursele de pășuni și apă. Dar trebuie să ai instrumentele de gestionare, capacitatea necesară pentru a ține lucrurile în echilibru. Asta cer acum proprietarii de terenuri.”
ÎNTR-O DUPĂ-AMIAZĂ PLĂCUTĂ de septembrie în Woronora, la jumătate de oră de Sydney, Unchiul Max Harrison, zis „Dulumunmun”, un bătrân al populației yuin în vârstă de 82 de ani, explică relația complexă pe care o au australienii indigeni cu cangurii – o legătură culturală, socială și spirituală veche de cel puțin 50.000 de ani.
Australienii indigeni mănâncă dintotdeauna canguri, dar fac asta conform unor protocoale stricte. Unchiul Max spune că legea indigenă permite vânătoarea, dar numai sezonier și nu în perioadele de reproducere. Și nimic n-ar trebui irosit. Ar trebui folosită fiecare parte din cangur: carnea pentru mâncat și împărțit; tendoanele pentru ață;
pielea pentru îmbrăcăminte călduroasă și impermeabilă, cusută cu ace făcute din oase; blana pentru genți și haine.
Însă relația nu presupune doar utilitate. Cangurii sunt jucători centrali în bogata lume simbolică pe care aborigenii o numesc Timpul viselor – povești care explică viața și creația. Drumurile cântecelor fac parte din asta – niște trasee prin regiunea sălbatică ce marchează rutele pe care călătoreau strămoșii. Unchiul Max spune că uciderea cangurilor deteriorează aceste trasee.
În ciuda îndelungatei lor asocieri cu cangurii, australienii indigeni au puține de zis despre modul în care țara lor își tratează simbolul național. Deși nu poate exista un singur punct de vedere al indigenilor – grupurile sunt prea diverse geografic și cultural –, majoritatea sunt de acord că sacrificarea animalelor este un motiv important de îngrijorare.
Stând în biroul lui de la Universitatea Macquarie din Sydney, un bătrân corpolent al populației gomeroi, pe nume Phil Duncan, spune că Australia este un loc ciudat: „Singura țară care își mănâncă stema”.
Ca și Unchiul Max, e îngrozit de modul în care sunt tratați cangurii. „Sacrificarea stă în calea capacității noastre de a învăța generațiile viitoare despre legătura cu țara noastră – cu specia noastră totemică.” Soluția lui e simplă: primii oameni din Australia să aibă ultimul cuvânt în gestionarea cangurilor. La urma urmei, s-au descurcat foarte bine mii de ani. „Dacă ai de gând să sacrifici canguri, atunci ar trebui să existe o industrie. Iar industria ar trebui să fie monopolizată de populația aborigenă. Noi am face-o fără cruzime. Dați-ne nouă autorizațiile. Lăsați-ne pe noi”, spune Duncan.
Între timp, Duncan are un mesaj cu efect mai direct. „Când vin în Australia, turiștii vor să îmbrățișeze un cangur, să țină în brațe un urs koala, să întâlnească o persoană aborigenă. Toate trei sunt interconectate în tradițiile noastre. Înțelegeți acea legătură. Nu veniți aici ca să ucideți. Veniți ca să îmbrățișați.”
Jeremy Berlin a scris despre Parcul Național Gran Paradiso din Italia pentru numărul din februarie 2015. Fotograful și zoologul Stefano Unterthiner este specializat în povești de viață ale animalelor.