… și ce mai urmează
S-AR PĂREA CĂ DE C Â TE VA DECENII BATEM PASUL PE LOC. DAR URMEAZĂ O NOUĂ ERĂ A CĂLĂTORIILOR S PA Ț IA LE, ÎN CARE EXPLORAREA S EVA ÎMPLETI CU PROFITUL.
Azi, cursa spațială e multinațională, bine finanațată și aglomerată. Ce vor obține câștigătorii?
S TÂ N GA : VSS Unity de la Virgin Galactic, aici în 2015, a zburat dincolo de altitudinea de 80 km, considerată de NASA limita spațiului.
Primul pas al omului pe Lună, de la care luna aceasta se împlinesc 50 de ani, a fost unul dintre cele mai emoționante momente din istorie, și nu doar pentru că prima noastră vizită pe altă lume a fost una dintre cele mai mari reușite științifice ale omenirii sau pentru că a fost apogeul unei curse epice între două superputeri globale, deși ambele erau adevărate. The
New York Times a publicat pe prima pagină poezia lui Archibald MacLeish „Călătorie pe Lună”, iar prezentatorul de știri Walter Cronkite, „omul în care avea încredere toată America”, avea să spună că și peste 500 de ani¨ aselenizarea va fi considerată „cea mai importantă reușită a tuturor timpurilor”. ¶
Dar cel mai important nu era că se încheiase cursa spațială și nici măcar că se atinsese un obiectiv odinioară inimaginabil. ¶ Reușita aceasta era doar începutul. ¶ Începutul unei noi ere în viziunea omenirii despre propriile orizonturi, despre locurile pe care le putea explora și, poate, chiar locui. Am fost o specie de uscat care și-a extins stăpânirea asupra întregii planete când a învățat să străbată mările, apoi a cucerit atmosfera terestră odată cu zborul propulsat; acum urma să devenim pelerini într-o lume nouă și vastă. Deveniserăm călători spațiali – iar în curând aveam să ne transformăm într-o specie extraplanetară odată ce triumful acesta colosal avea să ne facă să depășim fenomenul numit de apreciatul om de știință și scriitor Isaac Asimov „șovinism planetar”. Nu aveam să ne mai putem defini drept „pământeni”. ¶ La toate acestea se aștepta lumea în general, în euforia și admirația stârnite de ziua de 20 iulie 1969, când Eagle, modulul lunar al misiunii Apollo 11, a atins suprafața Lunii. Cea mai lungă călătorie începe cu un singur pas. Un pas mic pentru om; un pas uriaș pentru omenire. ¶ Nu a trecut mult și directorul Administrației Aeronautice și Spațiale Americane, Thomas O. Paine, a început să aspire la Marte – nu doar ca scop îndepărtat, ci pe baza unui program detaliat, publicat în
National Geographic. Decolarea: 3 octombrie 1983. Echipaj: 12 persoane, împărțite în două nave spațiale de 75 m propulsate de rachete nucleare. Intrarea pe orbita marțiană: 9 iunie 1984. Opt zile de explorare a suprafeței Planetei Roșii. Revenire pe orbita terestră: 25 mai 1985. ¶ Faptul în sine că ajunsesem pe Lună exalta rasa umană, dându-i încredere că aveam să ajungem tot mai departe în spațiu. „Oriunde mergeam, lumea nu spunea «Voi, americanii, ați reușit», ci «Am reușit! »”, își amintea Michael Collins, pilotul modului de comandă al misiunii Apollo 11. „Noi, omenirea, noi, rasa umană, noi, oamenii, reușiserăm.”
Mai sunt câteva ore până la răsărit, iar farurile autobuzului care străbate kilometrii singuratici de stepă izolată din sudul Kazahstanului mai luminează din când în când, pentru o clipă, câte o frescă uriașă, decolorată, sau un mozaic ciobit. Operele de artă stilizate poartă patina verilor pârjolitoare și ale iernilor crunte. Împodobesc clădiri abandonate, enorme și mâncate de rugină, și omagiază deceniile de glorie ale programului spațial al unei țări dispărute: Uniunea Sovietică.
În cele din urmă, după kilometri de peisaj demn de Zona crepusculară, presărat cu rămășițe din Războiul Rece, autobuzul virează brusc pe un drum lateral cu accesul restricționat și ajunge la o structură uriașă, avariată, dar categoric nu și abandonată. Pare înconjurată de personal de securitate rus și kazah înarmat până în dinți și e scăldată în lumina reflectoarelor. În hangar se află o rachetă nouă și strălucitoare.
Am venit la cosmodromul Baikonur pentru că, la aproape 50 de ani de la primul pas al omului pe Lună, acesta este singurul loc de pe planetă unde pot vedea cum este trimis un om în spațiu. Iar singurul loc din univers către care se poate zbura de aici este Stația Spațială Internațională, aflată la circa 400 km deasupra Pământului, adică la circa a mia parte din distanța până la Lună.
De opt ani, de când NASA și-a retras navetele spațiale, astronauții americani nu mai pot ajunge pe SSI decât cu „autostopul” organizației omoloage ruse, Roscosmos, la prețul de 82 de milioane de dolari de persoană, dus-întors.
Iată unde ne aflăm în spațiu noi, ființele umane, la 50 de ani de la prima aselenizare. Ce-i drept, nu pare mare lucru, mai ales după marile speranțe din 1969. În total au pus piciorul pe Lună 12 oameni (toți americani, toți bărbați), cu toții înainte de 1973. Iar în afara stațiilor spațiale de pe orbita terestră, nicio ființă umană nu a mai pus piciorul în alt loc din Univers.
După alte standarde, însă, facem progrese extraordinare în spațiu.
Am trimis sonde fără echipaj să exploreze alte planete din sistemul solar și să ne trimită fotografii uluitoare și cantități enorme de date. Navele gemene Voyager au străbătut sistemul solar și au devenit primele obiecte create de om ajunse în spațiul interstelar. Acum se află la peste 17 miliarde de kilometri și comunică în continuare cu noi.
Pentru că misiunile Voyager pot călători la nesfârșit în vid, dar Soarele și Pământul au o dată de valabilitate limitată (nu vă faceți griji, mai au mult
până la expirare), nu este exclus ca într-o zi acești călători eterni, fiecare cât o mașină sedan, să fie ultima dovadă că am existat. Dar ne putem imagina și că până atunci va fi dezvoltat zborul interstelar o specie succesoare a noastră, care poate ne va acorda un oarecare merit pentru reușita sa.
Dacă va fi așa, există toate șansele ca urmașii noștri să considere perioada noastră – ultimii ani ai deceniului 2010 și primii ani ai deceniului 2020 – „ s chimbul de cotitură”, cum numește Jim Keravala, fizician care a supravegheat lansări de sateliți cu rachete rusești, europene și americane, activitatea frenetică din industria spațială comercială din ziua de azi.
Suntem, spune Keravala, în pragul „adevăratului început al erei colonizării spațiale și al viitorului omenirii dincolo de propria planetă”. (Keravala este directorul companiei OffWorld, care intenționează să trimită în spațiu milioane de roboți care să facă din sistemul solar „un loc mai bun, mai blând și mai verde pentru viață și civilizație”.)
Predicția lui surprinzătoare ridică multe semne de întrebare, în parte și pentru că piedicile și întârzierile sunt parte integrantă din marșul progresului.
Dar nu putem nega că în spațiu se întâmplă lucruri colosale. Două companii americane, SpaceX și Boeing, se apropie de certificarea modelelor proprii de nave spațiale, prin care NASA ajunge „în pragul reușitei de a lansa astronauți americani, cu rachete americane, de pe teritoriul american”, în cuvintele administratorului general al NASA, Jim Bridenstine. Navele acestea (care arată față de modulele înghesuite ale misiunilor Apollo ca un Boeing 787 Dreamliner pe lângă un avion cu elice din anii ’50) ar putea să transporte echipaj uman până la sfârșitul anului în curs sau începutul anului următor.
Între timp au făcut progrese importante și alte două companii private producătoare de nave spațiale – Virgin Galactic și Blue Origin –, ceea ce ne aduce tot mai aproape de o nouă eră a turismului spațial. Pentru început, acestea vor trimite clienți bogați la înălțimi de circa 100 km, până la granița cu spațiul, unde pasagerii vor încerca senzația de gravitație zero și vor vedea vidul întunecat al Universului și curbura albastră a Pământului. Toate acestea sunt la dispoziția dumneavoastră pentru doar 200.000$ – dar ambele companii anunță că prețurile vor scădea rapid, iar opțiunile se vor diversifica odată cu intrarea în funcțiune a tot mai multe rachete.