Sclipiriîn beznă
O FOTOGRAF ĂÎȘ IMUTĂ PRIVIREA DE LA I N STABILITATEA Ș I VIOL ENȚA MEXIC ULUI LA FRUMUSEȚEA EFEMERĂ A UNEIA DINTRE COMORILE SALE NATURALE.
CÂNDU N REDACTOR A SUNAT CASĂ ÎNTREBE dacă aș putea să fotografiez licuricii din Mexic, nici nu mi-am verificat programul înainte să spun da. Mai văzusem odată acestei n sec te luminând pădurile din Tlaxcala ș ia m profitat de ocazia dea mă întoarce.
În timp ce studiam la Universitatea Colima, am început să explorez Mexicul, traversând țara de mai multe ori cu autobuzul. Am petrecut un timp în 28 dintre cele 31 de state ale sale, iar diversitatea peisajelor – plajele din Michoacán, vulcanul din Colima, platoul din San Luis Potosí – mă captivează ca în nicio altă țară.
Acum lucrez ca fotojurnalist în Mexic și de-a lungul graniței, documentând situațiile disperate care rareori par să se amelioreze pentru mexicanii de rând. Am norocul de a putea pleca atunci când am nevoie; colegii mei mexicani se confruntă cu cenzura și cu amenințări la adresa vieții lor.
Deși necesare și importante, articolele de știri nu reflectă Mexicul de care m-am îndrăgostit și în care trăiesc atâția oameni dragi mie. O temă legată de frumusețea naturală a țării a fost un respiro binevenit.
Am avut trei nopți în care să surprind scena magică din pădure. Cu trepiedul în mână, am ajuns cu colegii mei în pădurea cețoasă la apus. M-am instalat și am așteptat, sporovăiala risipindu-se pe măsură ce lumina zilei scădea și apăreau mici scânteieri.
Potrivit ghizilor noștri, de obicei, vizitatorii nu au voie să fotografieze licuricii, pentru că prezența luminii artificiale le poate afecta obiceiurile. Când
am început să fotografiez, îmi ajustam permanent expunerile pentru a compensa lumina în scădere. Pentru a obține compoziția dorită, mi-am așezat trepiedul pe o potecă abruptă și stâncoasă și pe durata expunerilor lungi a trebuit să îl țin. În mod normal n-ar fi mare lucru, dar licuricii erau foarte interesați de cameră și, prin extensie, de mine. Stăteam complet nemișcată în timp ce mișunau pe mine – pe brațe, pe păr, pe față – și îmi gâdilau nasul și obrajii. Din câte am observat, prezența maximă a licuricilor are loc doar 20 de minute pe noapte, așa că n-am avut timp decât de câteva încercări.
În ultima noapte, totul s-a aranjat. Vremea a cooperat. Îmi îmbunătățisem metoda de focalizare și compunere în întuneric cu lumini rapide de la o lanternă puternică – și mă obișnuisem cu insectele pe față.
Am fost răsplătită cu imaginea pe care o vedeți. Fiecare pată de lumină este unul din cele câteva semnale pe care le emite un licurici în zbor pe durata unei expuneri de 30 de secunde. Le puteți urmări traiectoriile: unii fac mici loopinguri, ca în partea de jos a centrului cadrului, în timp ce alții zboară constant într-o direcție sau alta.
Prima dată când am mers să văd licuricii, nu eram sub presiunea de a surprinde această scenă minunată. Eram doar absorbită și complet fermecată. Aceea va fi mereu experiența mea favorită cu aceste creaturi luminoase. Cel mai recent, Kirsten Luce a fotografiat animalele sălbatice exploatate în turism pentru numărul de iunie 2019.