ZBORUL ORBITAL
În anii '50, URSS și SUA au construit primele rampe de lansare. Le-au urmat și alte țări – în anii ‘70. Azi, doar Rocket Lab are o astfel de facilitate privată, dar sunt în construcție mai multe. Mare parte dintre cele 22 de astroporturi active se află în regiunile sudice ale țărilor, pentru că suprafața Pământului se rotește mai rapid lângă Ecuator, facilitând lansările.
Blue Origin redeschide și cursa de trimitere a oamenilor înapoi pe Lună, anunțând în mai că e în curs de a construi un modul de aselenizare numit Blue Moon. Vehiculul robotic va putea transporta 6,5 tone de cargo și ar putea trimite astronauți pe suprafața lunară în 2024.
Acțiunea spațială nu se limitează la companiile americane sau la programul rusesc. În ianuarie, China se mândrea că a „deschis un nou capitol” al explorării selenare cu o aselenizare controlată a unei nave fără echipaj pe partea îndepărtată a Lunii – prima din istorie. Nava a lansat un rover cu o „mini-biosferă” pentru a testa dacă musculițele de oțet și o varietate de plante și semințe pot crea hrană împreună în condiții selenare. În aprilie, China a anunțat că intenționează să construiască o stație de cercetare în regiunea polară sudică a Lunii în următorul deceniu, deși Administrația Spațială Chineză nu a anunțat cât de curând ar putea aseleniza „taikonauții” săi.
În Israel, care se consideră o „națiune start-up” îndrăzneață, luna aprilie a adus și bucurie, și suferință. SpaceIL, un consorțiu non-profit, a devenit primul concern privat care a trimis un vehicul pe orbită selenară, dar încercarea sa de a face din Israel a patra țară care să reușească o aselenizare controlată a fost sortită eșecului: mica navă Beresheet (geneză, sau „la început”, în ivrit) s-a prăbușit pe suprafața Lunii și a pierdut contactul cu centrul de comandă.
În îndepărtata Noua Zeelandă, compania Rocket Lab trimite cu rachete sateliți inovatori și ieftini
pe orbite terestre inferioare de pe un cosmodrom învecinat cu o pășune enormă de oi.
La marginea Dubaiului, unde compania aeriană Emirates a creat în deșertul odinioară pustiu un nod de circulație global uriaș pentru călătorii aerieni, se construiește un aeroport complet nou, chiar mai colosal, anunțat drept prima „cosmotropolă” din lume. Autoritățile spun că pe acesta vor putea opera, pe lângă avioanele cu reacție convenționale, și rachete și aeronave hiper- și supersonice.
Iar agenția spațială oficială a Japoniei, JAXA, a anunțat în martie că dezvoltă, în colaborare cu Toyota, un rover lunar cu echipaj cu care astronauții ar putea parcurge peste 10.000 km pe suprafața Lunii.
Actuala industrie a rachetelor e propulsată în mare parte de concurența acerbă dintre câțiva super-miliardari ale căror ambiții (și orgolii) par să depășească planeta.
Navele lor spațiale sunt diferite de generația veche, pentru că nu sunt proiectate strict pentru cercetare științifică. Sunt gândite să obțină profit, îndeplinind dorințele costisitoare ale astronauților amatori, exploatând resurse valoroase de pe asteroizi, transportând rapid pasageri oriunde pe Pământ sau chiar, sugerează Keravala, făcând în cele din urmă din omenire o specie multiplanetară.
Mulți dintre acești titani ai spațiului au viziuni clare despre direcția în care vor să ne ducă pe noi, restul lumii, dar, la nivel colectiv, omenirea de-abia începe să discute despre cât de etice sau de oportune sunt eforturile acestea. Dacă, așa cum insistă de mult neobositul propovăduitor al spațiului și comerțului Jeff Bezos, sistemul solar poate susține cu ușurință „o mie de miliarde”, printre care am avea „o mie de Einstein și o mie de Mozart”, chiar ar fi cazul să ascultăm chemarea fondatorului Amazon de a crește și a ne înmulți în spațiu? (Și dacă da, acolo va exista livrare cu Amazon Prime?)
În același timp, sloganurile, viziunile și obiectivele ambițioase din materialele promoționale ale companiilor spațiale private au în comun ceva foarte ciudat: multe afirmă că extinderea în spațiu are de fapt ca scop… salvarea Pământului și îmbunătățirea condițiilor de viață pe planetă.
„Deschidem calea spre spațiu pentru a schimba lumea în bine.” (Virgin Galactic, înființată de miliardarul Richard Branson) „Pentru a conserva Pământul […], trebuie să plecăm în spațiu și să îi exploatăm resursele și energiile nelimitate.” (Blue
Origin, compania lui Bezos) „Deschidem accesul către spațiu pentru a face mai bună viața pe Pământ.” (Rocket Lab) „Închipuiți-vă reducerea celor mai multe călătorii la mai puțin de 30 de minute sau posibilitatea de a ajunge oriunde pe glob în maxim o oră.” (SpaceX, rodul gândirii miliardarului Elon Musk, care afirmă că astfel de călătorii terestre vor deveni fezabile cu ajutorul zborului spațial.)
De ce mergem în spațiu? Acum 50 de ani, răspunsul era simplu. Ca să ajungem pe Lună! Firește, în sens general, pentru descoperiri; în sens specific, pentru prestigiul național. Pentru a lansa o mare proclamație de bunăvoință: „Venim cu gânduri de pace în numele întregii omeniri”. Toată lumea știa că ideea era să punem piciorul pe lună, să ne întoarcem în siguranță și apoi să ne împăunăm cu succesul. Dar în ziua de azi nu am mai putea număra răspunsurile pe degete. Toate merită analizate, pentru că nu putem decide dacă e sau nu cazul să explorăm spațiul atâta timp cât nu înțelegem ce căutăm acolo – sau ce avem de gând să facem.
În fața hangarului din Kazahstan, cobor din autobuz împreună cu restul grupului, un sortiment variat de reporteri, majoritatea ruși și câțiva canadieni. Rămânem o vreme afară, bătând din picioare, pentru că ziua de început de decembrie este friguroasă: -14°C și un vânt tăios care pare mult mai rece.
Suntem la limita zonei de securitate – de o parte, grupul meu înarmat cu camere foto și carnețele, iar de cealaltă, personalul de securitate, dotat cu arme și vorbind hotărât în emițătoarele prinse pe umărul uniformelor. Racheta este culcată orizontal pe un vagon-platformă și constă din patru motoare auxiliare conice la baza unui cilindru alb, cu drapelul Rusiei pictat în culori vii la vârf. La semnalul ascuțit al unui fluier, trenul demarează lent spre rampa de lansare aflată la câțiva kilometri.
Asupra acestei lansări planează tensiuni, pentru că precedenta, din octombrie, a fost suspendată la doar 93 km altitudine, când defectarea unui senzor a determinat separarea habitaclului de rachetă și motoarele auxiliare. Astronautul NASA Nick Hague și cosmonautul rus Alexei Ovcinin au evitat dezastrul printr-o dificilă aterizare de urgență.
„Echipajul a avut noroc”, a explicat Anne McClain, locotenent-colonel în armata americană, veterană a războiului din Irak și pilot de elicopter, în cadrul unei conferințe pe postul NASA-TV. „Dar noroc are orice echipaj care ajunge pe orbită.
Industria actuală a
rachetelor este propulsată
în mare parte de
concurența acerbă între
câțiva super-miliardari ale
căror ambiții nu sunt pur științifice: navele lor sunt gândite să obțină profit.
Zborul spațial nu este ușor.”
McClain vorbește din experiență: ca astronaut NASA, ea se află în nava pe care o voi urmări decolând de pe cosmodrom.
Acum, Roscosmos declară că problema a fost remediată și că lansarea cu racheta Soiuz va fi lipsită de incidente. Într-adevăr, de dincolo de un perete de sticlă care delimitează zona de carantină, McClain și ceilalți doi membri ai echipajului ne spun – în engleză, rusă și franceză – că au aceeași convingere. Toată lumea ridică degetul mare în semn de „toate bune”. Un preot ortodox binecuvântează echipajul și nava cu apă sfințită, după obicei, în două ceremonii scurte, dar solemne; îi blagoslovește chiar și pe reporterii adunați, gest pe care nu pot să nu îl apreciez, în era aceasta a atacurilor înverșunate la adresa presei libere.
La Baikonur, jurnaliștii asistă la lansare de la un kilometru și jumătate depărtare, adică mult mai aproape decât la Cape Canaveral, unde sunt ținuți la o distanță de aproximativ cinci kilometri. Spectacolul este fascinant și intens: explozia gigantică de flăcări portocalii de la baza rachetei, vuietul motorului, vibrațiile transmise prin sol. Admirația pe care mi-o inspiră este sporită de faptul că, în vârful rachetei, trei semeni ai mei își pun speranța într-o lansare fără probleme.
Numărul de ființe umane care trăiesc în spațiu este pe cale să se dubleze – de la trei la șase. În nici trei săptămâni, echipajul care se află acum pe stația spațială se va întoarce acasă, iar evidența populației umane din afara atmosferei terestre – de pe Lună, de pe toate celelalte planete din sistemul solar, de pe toți ceilalți sateliți, de pe asteroizi sau din numeroasele structuri construite și lansate în orbită de omenire de-a lungul a șase decenii – va reveni la cifra trei. Dar noi, ceilalți 7,6 miliarde? Noi rămânem legați de sol.
Se preconizează însă că, în scurtă vreme, SUA vor avea nu una, ci două opțiuni de proveniență americană pentru trimiterea astronauților în spațiu, ceea ce ar pune capăt în sfârșit dependenței NASA de rachetele Soiuz rusești. Noile nave spațiale sunt primul pas către misiuni pe distanțe mult mai lungi: pe Lună, pe asteroizi și chiar pe Marte.
Așadar, la câteva luni după experiența surprinzător de emoționantă, chiar mistică, a lansării Soiuz, mă aflu la circa 50 m deasupra solului, într-o zi splendidă, senină, tipică pentru Florida, cu Oceanul Atlantic scânteind la un kilometru distanță.
Mă aflu la Stația Forțelor Aeriene de la Cape Canaveral, în vârful Complexului de Lansare Spațială 41, care datează din 1965, când a început să trimită rachete Titan în programele spațiale dinaintea seriei Apollo. În cele din urmă, de aici va decola capsula Boeing CST-100 Starliner, care va transporta spre SSI până la cinci pasageri odată.
Primul lucru pe care îl observ când cobor din lift sunt cele patru tiroliene paralele care coboară spre sol de la capătul rampei de lansare.
„Ca astronaut, nu-ți dorești deloc să mergi cu ele”, spune Tony Taliancich, director și manager general al operațiunilor de lansare la ULA, o alianță î ntre Boeing și Lockheed Martin. Taliancich, un bărbat cu o statură impunătoare, dar care zâmbește întruna cât îmi prezintă domeniul lui, îmi explică faptul că tirolienele cu lungimea de 400 m sunt componente esențiale ale sistemului de evacuare în caz de explozie de ultim moment, incendiu sau orice urgență care ar atrage ordinul de abandonare a navei.
Tirolienele îmi amintesc de flăcările de la bordul navei Apollo 1, din ianuarie 1967, tragedia care a luat viețile a trei astronauți la Complexul de Lansare 34 din apropiere, devenit monument în memoria celor „care au făcut sacrificiul suprem ca alții să poată ajunge la stele”.
Ele ne ajută și să nu uităm o lecție utilă: în ciuda progreselor considerabile făcute de NASA în încercarea ei continuă de a face mai sigur zborul spațial, pericolul rămâne prezent. Astronauții noștri calcă efectiv pe o bombă ori de câte ori urcă în habitaclul unei nave spațiale – o bombă care, speră ei, va exploda conform planului.
Din cele 135 de zboruri ale navetelor spațiale
Thomas O. Paine, șeful NASA din 1969, credea că la ora asta vom fi ajuns deja pe Marte și pe lunile lui Jupiter. Nu e exclus să i se confirme predicțiile – dar mai aproape de a 100-a aniversare Apollo 11.
ale NASA, două s-au prăbușit, fiecare făcând câte șapte victime. Dacă am accepta același procent de eșec de la liniile aeriene comerciale din țară, ar însemna să tolerăm peste 500 de avioane prăbușite zilnic.
Taliancich, care și-a petrecut mare parte din carieră în lansări spațiale ale Forțelor Aeriene, îmi arată unde va fi montat habitaclul navei Starliner și pe unde se intră într-un compartiment etanș care va asigura integritatea cabinei odată ce se îmbarcă astronauții.
Văzusem o navă Starliner cu o oră mai devreme, la facilitatea de montaj din apropiere. Mai precis, văzusem cele două jumătăți, superioară și inferioară, ale capsulei conice, fără scuturile termice exterioare, cu încâlceala amețitoare de conducte, fire și cabluri electrice la vedere.
Noul habitaclu, cu scaune îmbunătățite, ferestre mai mari și „lumină ambientală” cu LED-uri, este în mod evident versiunea modernizată a capsulei Apollo. Partea cu iluminatul pare o toană, dar nu este. Cu timpul, lumina artificială poate contribui la reglarea ritmurilor circadiene și de somn ale astronauților, dar și a emoțiilor – una dintre marile provocări pe care trebuie să le soluționăm înainte ca NASA sau orice altă agenție spațială să poată trimite oameni în călătoria de câteva luni până pe Marte.
Când vom pleca în sfârșit într-acolo?
NASA nu are un program stabilit pentru explorarea cu echipaj uman a Planetei Roșii. Până atunci, se concentrează pe trimiterea din nou a astronauților pe Lună pentru a testa abilitățile lor și ale navei.
„Luna este terenul de încercare; Marte este obiectivul pe termen lung”, a declarat Bridenstine, administratorul general al NASA, într-o prezentare din martie de la Cape Canaveral, în care s-a anunțat bugetul propus pentru agenția spațială.
Pentru o prezență continuă pe Lună, va trebui ca astronauții să poată extrage din mediu apă, oxigen și heliu – combustibil folosit și de mașini, și de oameni. (Heliu-3, un gaz pe care Luna l-ar conține, se pare, în cantități importante, ar putea fi folosit de viitoarele rachete cu fuziune nucleară.) Iar de acolo ne-am putea lansa spre alte destinații: cum satelitul Pământului are doar o șesime din gravitația lui, navele i-ar învinge atracția cu un consum de energie mult redus.
Susținătorii explorării spațiale sunt nemulțumiți: cu bugetul actual, afirmă ei, NASA nu va putea trimite prea curând un echipaj pe Marte.
Bridenstine răspunde, însă, că astfel industria privată este motivată să își îmbunătățească posibilitățile de a duce oameni pe Planeta Roșie și invocă frecvent principiul progresului prin concurență pentru a afirma că drumul spre Marte ne este deschis: „Nu ne mai punem piedică unii altora”, spune el. Starliner – sau nava SpaceX, botezată Crew Dragon, sau amândouă – ar putea fi viitorul explorării spațiale cu echipaj uman.
Dar să revenim cu picioarele pe Pământ și să trecem în revistă situația actuală. Nu suntem nici pe departe unde credeam cu 50 de ani în urmă și în niciun caz unde spunea Paine, directorul NASA de atunci, că vom fi – nu doar pe Marte, ci și pe sateliții lui Jupiter și cine știe pe unde altundeva. Nici măcar pe Lună nu ne-am mai întors. Paine, care a murit în 1992, credea că avea să apuce era în care oamenii vor merge cu miile în vacanțe pe Lună.
„Nu încape îndoială că putem reduce costul călătoriilor pe Lună la un nivel comparabil cu cele aeriene din ziua de azi”, declara el pentru revista Time la scurtă vreme înainte de aselenizarea lui Apollo 11.
Se prea poate ca prognozele optimiste din 1969 să se adeverească – dar mai aproape de a o suta aniversare a primului pas pe Lună. Jubileul de acum marchează doar zorii Erei Spațiale 2.0.
Musk, care declară că intenționează să se mute pe Marte în viitor, susține cel mai hotărât stabilirea unui termen-limită. A anunțat că, până în 2024, o navă SpaceX va depune un echipaj uman pe solul marțian, predicție desființată de mulți ca fiind optimistă până la absurd – dacă nu până la
imprudență. În aprilie, o analiză independentă solicitată de statul american a conchis că era „nefezabil cu orice scenariu bugetar, dezvoltare tehnologică și program de testare” ca NASA să trimită oameni pe Marte înainte de anul 2034. Alți susținători ai zborului pe Marte spun că un termen mai realist ar fi începutul deceniului 2040.
Amartizarea și explorarea: posibile. Dar trebuie subliniat că mulți experți consideră anticiparea cutezătoare a locuirii în spațiu o idee – scuzați jocul de cuvinte – picată din Lună.
Anul trecut, în Washington D.C., m-am întâlnit întâmplător la o conferință cu temă spațială cu Bill Nye, popularul și carismaticul prezentator de televiziune și director executiv al Societății Planetare, care a dat ochii peste cap la ideea că Marte ar fi la un moment dat „terraformat” pentru a deveni locuibil în afara spațiilor protejate.
„E incredibil de rece, nu are apă mai deloc, hrană zero și, apropo, nu ai ce respira”, a spus el. „Cât despre cum o să miroasă în costumul spațial – să umpleți bagajele cu brăduți parfumați, vă vor fi de mare folos pe Marte.” (Nye susține misiunile pe Planeta Roșie, dar nu și locuirea ei permanentă.)
Mai trebuie subliniat ceva: orice putem face noi (în spațiu), pot face mai bine roboții, mai puțin să îi surprindă măreția, cum nu ar reuși decât un artist sau un poet. Am înfăptuit lucruri formidabile în spațiu fără să trimitem oameni la fața locului, printre altele și pentru că am lansat pe orbită toți acei sateliți care au făcut posibilă evoluția amețitoare a comunicațiilor, navigației, prognozării (meteo, cel puțin) și a altor nenumărate domenii de activitate terestră.
Sondele ne trimit un șuvoi de imagini detaliate, iar în curând vom lansa în spațiu un telescop atât de puternic, încât vom putea analiza cu el obiecte îndepărtate, a căror lumină le-a părăsit cu miliarde de ani în urmă. Astfel avem șanse să răspundem la întrebări despre zorii universului și, poate, chiar să găsim alte forme de viață în cosmos.
Remarcabilele sonde gemene Voyager, lansate în 1977 și alimentate cu mini-generatoare nucleare, transmit în continuare date despre mediul înconjurător cu ajutorul unui transmițător radio care consumă cam cât un bec obișnuit. Semnalul e slab, dar „auzim” de pe Pământ ce au de spus pentru că am creat antene suficient de sensibile.
„Uluitor ” mi se pare un cuvânt prea slab ca să descrie emisarii noștri cei mai îndepărtați, adevărați diplomați în sensul că poartă cu ei celebrul „disc de aur ” cu sunete pământene,
muzică internațională și salutul lui Jimmy Carter (președintele american la data lansării lor) pentru a informa și delecta extratereștrii raționali pe care i-ar putea întâlni.
Faptul că misiunile Voyager înaintează în continuare printre sfere ilustrează o idee de importanță fundamentală.
Oamenii pur și simplu nu ar fi putut face o asemenea călătorie. Cu nevoia noastră problematică de aer, hrană și apă, protecție de radiațiile cosmice și exploziile solare, ca să nu mai vorbim de stimuli ca să nu ne pierdem mințile pe lungul drum spre o destinație necunoscută, nu putem să nu întrebăm: de ce să plecăm în persoană? De ce, mai ales când nu am avea nimic de făcut ce nu poate face mai eficient, mai rapid, mai ieftin și mai sigur o sondă robotică? Să privim adevărul în față: de la exploatarea resurselor miniere rare de pe asteroizi la fotografierea altor planete, sunt mai adecvate sondele fără echipaj.
Dar pasul următor este să ne întrebăm dacă este atât de important să explorăm. Nicio călătorie fără echipaj, fie ea și una de miliarde de kilometri, nu va stârni vreodată fascinația, suspansul sau admirația momentului în care un om a lăsat prima urmă pe satelitul nostru atât de apropiat – sau în care o femeie va face, poate, același lucru pe Marte. (Bridenstine spune că următorul american care va pune piciorul pe Lună va fi, probabil, o femeie.) Dacă membrii speciei umane se simt mânați să escaladeze Everestul sau să-și croiască drum până la poli, nu înseamnă asta că simțim și o pornire irezistibilă de a ajunge pe Marte și mai departe? În fond, ce să mai..., asta facem noi, oamenii.
„Natura noastră conține un adevăr fundamental: omul trebuie să exploreze”, transmitea prin radio către centrul de comandă de la Houston David R. Scott, comandantul misiunii Apollo 15, în 1971, din apropierea văii selenare Hadley Rille. „Iar acum asistăm la cea mai măreață explorare.”
Mai este la mijloc și ceea ce unii futuriști numesc „polița de asigurare” pentru supraviețuirea speciilor, iar alții – „planul B” în caz că Pământul ar deveni nelocuibil. Motivul ar putea fi o forță independentă de noi, ca asteroidul care pare să fi anihilat dinozaurii, sau propria noastră nechibzuință, manifestată prin război nuclear sau dezechilibrarea drastică a climei.
Până acum ne-am concentrat pe planul A, ceea ce este bine, fiindcă este de departe cel mai
bun, dacă nu singurul. În cuvintele activistului de mediu și autorului Bill McKibben, chiar și cel mai neospitalier petic de Pământ rămâne mult mai primitor pentru om decât orice loc din spațiu la care am putea ajunge.
Ironia fundamentală a primei ere spațiale a fost că cele mai reprezentative imagini pe care le-a generat nu au fost cele cu Luna sau cu alte planete, ci cu propriul nostru Pământ. Cea mai celebră este „Răsăritul Pământului”, fotografia cu globul nostru albastru și, aparent, pacific, învăluit în nori, ridicându-se deasupra orizontului selenar. Astfel de imagini au dat elan ecologiei, au motivat adoptarea de noi legi pentru o atmosferă și ape mai curate și i-au îndemnat pe mulți să își pună o întrebare simplă: „Nu ar fi mai bine să cheltuim sumele acestea enorme ca să ne rezolvăm mai întâi problemele de acasă?”
„ Sumele acestea enorme” sunt programul spațial, care în unii ani a consumat 4,5% din bugetul federal al SUA. (În prezent, bugetul NASA reprezintă 0,5%.) Pentru a trimite oameni pe Marte mai devreme, am fi cheltuit cel puțin la fel de mult, deci avem argumente să afirmăm că am avut dreptate să mai întârziem.
Acum intrăm în a doua eră spațială, în care inovațiile permanente, ca rachetele reutilizabile, reduc costul călătoriilor în afara planetei. Va fi, fără îndoială, mult mai ieftin să ajungem pe Marte în 10 sau 30 de ani decât acum – și indiscutabil decât ar fi fost în anii ‘80. E o afacere bună, chiar dacă aceia dintre noi care au văzut piciorul lui Neil Armstrong ridicând un norișor de praf selenar nu și-ar fi imaginat că avea să dureze atât.
Întrebarea e cât va mai dura.
Un accident grav sau o tragedie în orice efort spațial tind să le dea înapoi pe toate, uneori cu ani întregi. Indiferent dacă se pot câștiga (cum afirmă fanii domeniului) o mie de miliarde de dolari sau mai mult din exploatarea mineralelor rare din spațiu, ce ne facem dacă dezvoltarea tehnologiei necesare pentru a încerca ne va costa 100 sau 200 de miliarde? E un pariu destul de mare pentru o cursă de unicorni.
Nu în ultimul rând, spațiul are o latură întunecată, și nu este vorba doar de bezna vastă pe care o descriu astronauții care au fost acolo. Acum, când SUA, China și Rusia dezvoltă armament spațial (în scopuri defensive, după cum insistă toate trei), se prefigurează un viitor al războaielor în spațiu, al lansării de rachete, al distrugerii de sateliți și al amenințării de ținte terestre – inclusiv oameni – cu arme cu laser puternice.
Intrăm în a doua eră spațială, în care inovații precum rachetele reutilizabile reduc costul unei călătorii pe Marte. Întrebarea e cât va mai dura.
În drum spre lansarea rachetei Soiuz din Kazahstan, m-am oprit la Moscova să mă întâlnesc cu câțiva cosmonauți și să vizitez muzee, pentru că este greu să apreciezi cât de greu au ajuns pe lună astronauții NASA fără să înțelegi problemele cu care s-a confruntat programul spațial sovietic, cel care i-a motivat.
Americanii tind să se gândească la efortul aselenizării ca la un meci de fotbal. Nimeni nu își mai amintește (și nimănui nu îi pasă) cine a fost în frunte pe parcursul a mare parte din confruntare; important este cine a câștigat, chiar dacă a trebuit să recupereze un scor de 0-3. După criteriul acesta, Statele Unite au triumfat. Punct.
Dar în Rusia, unde cosmonauții din era sovietică sunt simboluri naționale, ai o senzație de lume răsturnată, care îți prezintă o cu totul altă cursă spațială. În narațiunea rusească, a fost vorba mai degrabă de o competiție polivalentă, la care rușii au învins hotărâtor la puncte, chiar dacă americanii au reușit să le fure podiumul cu un eveniment prestigios la final.
Lista premierelor spațiale înregistrate de sovietici e, într-adevăr, impresionantă, de la primul satelit, câini, bărbat și femeie în spațiu la primul echipaj de mai multe persoane și prima ieșire extravehiculară în spațiu. De aici, orice american ar înțelege cât de mare a fost umilința noastră națională în spațiu în fața adversarilor comuniști la apogeul Războiului Rece și de ce angajamentul președintelui John F. Kennedy de a trimite oameni pe Lună și a-i aduce înapoi înainte de 1970 a fost o mișcare atât de inspirată de recuperare a prestigiului pierdut pe scena internațională.
În mod interesant, cosmonauții pe care i-am cunoscut în Rusia păreau să aibă în comun două
perspective cu omologii lor americani. Mai întâi, ieșirea în spațiu le-a sporit enorm dorința de a proteja Pământul. (Doi dintre ei chiar mi-au oferit cărți scrise de ei – nu despre spațiu, ci despre protecția mediului.) În al doilea rând, deși susțin cu convingere explorarea spațială cu echipaje umane, consideră că ideea unor colonii umane spațiale numeroase și permanente este complet țicnită.
„Nu e… plăcut, ca să spunem așa”, a spus Victor Savinîh după o lungă tăcere, când l-am întrebat cum este traiul în spațiu.
Savinîh are 79 de ani și este celebru în Rusia pentru rolul lui în reparația cutezătoare a unei stații spațiale Saliut îmbrăcate în gheață și abătute periculos de pe orbită, în 1985. „Te dezorientezi foarte ușor, uiți lucruri”, a continuat el. „E o mare provocare pentru creier. Ai mereu soarele în ochi. E greu de descris. Îți slăbesc puterile.” Dar recunoaște și el că viziunea lui Bezos ar putea deveni realitate la un moment dat.
„N-am un răspuns”, mi-a spus Savinîh. „Noua generație, apoi următoarea, apoi următoarea – ele vor decide. Noi ne-am făcut partea.”
Generațiile viitoare vor pune, fără îndoială, întrebări dificile. Spre sfârșitul conferinței spațiale la care am participat la Washington, un grup de astronauți americani a răspuns la întrebări înregistrate, primite de la copii din lumea întreagă.
„Putem să mergem dintr-o galaxie în alta?”, a întrebat un băiat de cinci ani din Baltimore pe nume Braith Ortenzi.
„Mă bucur că gândește ambițios!”, a răspuns Chris Ferguson, veteran cu trei misiuni Space Shuttle la activ, care urmează să plece cu prima cursă Boeing Starliner spre stația spațială. „Până să ajungem de la o galaxie la alta, va trebui să rezolvăm cumva povestea cu viteza luminii”, a adăugat el, iar publicul a izbucnit în râs.
„Va dezvolta el tehnologia necesară!”, a comentat Victor Glover, astronaut care va participa la primul zbor cu Crew Dragon de la SpaceX.
„Să ne luați și pe noi, vă rugăm”, a spus Nicole Stott, o astronaută la pensie, veterană cu două călătorii pe stația spațială. „Să ne luați cu voi!”
Glover a aprobat din cap, zâmbind cu gura până la urechi, și a dat verdictul final: „Frate, de-aici înainte e sarcina ta!”
Sam Howe Verhovek chiar s-a uitat din răsputeri la Lună pe 20 iulie 1969, în speranța că va vedea modulul lunar al misiunii Apollo 11. În copilărie,
Dan Winters voia să fie astronaut; acum îi place să documenteze expedițiile spațiale. Nadia Drake visează să danseze pe Lună de când se știe.