Golful Thetis, chiar lângă vârful Țării de Foc din Argentina, este punctul cel mai sudic în care poți ajunge pe continentul american.
Puțini oameni o fac. „Acesta nu este decât un loc rău pentru navigație”, scria căpitanul James Cook în jurnalul său în 1768, avertizându-i pe viitorii vizitatori să evite algele. Dar golful oferă totuși un oarecare adăpost față de notoriile mări agitate și vânturi violente. Într-o zi mohorâtă și friguroasă din februarie 2018 am lansat o barcă Zodiac de pe nava noastră, Hanse Explorer, și am manevrat-o prin Thetis către țărm, având grijă să evităm păturile groase de varec și bancurile de nisip care ies la iveală la reflux.
Eram acolo în fruntea unei expediții National Geographic Pristine Seas, în colaborare cu guvernul argentinian, guvernul regional al Țării de Foc și Forumul pentru Conservarea Mării Patagoniei. Cu mine era vechiul meu prieten și coleg Claudio Campagna, care a cofondat forumul în 2004 și care și-a dedicat viața studierii și protejării mamiferelor
marine din Argentina. Obiectivul nostru era să colectăm date științifice și să producem un film care să pună bazele unei noi rezervații marine în apele Argentinei.
Crearea unor astfel de zone protejate – parcuri naționale marine – este munca vieții mele. În ultimul deceniu, echipa Pristine Seas a făcut parteneriate cu aliați locali pentru a ajuta guvernele să protejeze peste cinci milioane de kilometri pătrați de ocean împotriva pescuitului și altor amenințări. Expedițiile noastre ne-au purtat prin întreaga lume, de la insule din recife de corali din întinsul Pacific până la arhipelagurile înghețate ale Arcticii.
Expediția la vârful Țării de Foc era deosebit de importantă pentru mine – nu doar pentru ce puteam realiza, ci și datorită unei legături personale cu locul. În 1973, Paul Dayton, prietenul și mentorul meu științific, a efectuat aici cercetări inovatoare. Înfruntând vânturi polare, grindină și zăpadă și purtând doar costume umede de modă veche – spre deosebire de costumele noastre uscate moderne – Paul și amicii lui s-au scufundat în jurul Golfului Thetis și al Insulei Statelor (Isla de los Estados) chiar la est. Au măsurat și inventariat varecul uriaș și nevertebratele de sub coronamentul pădurii de varec ce tivea țărmurile. Nimeni nu mai studiase aceste habitate subacvatice și o parte a misiunii noastre era să refacem măsurătorile lui Paul. Am văzut în mod direct schimbările dramatice din alte părți din ocean, cauzate de pescuitul excesiv și de schimbările climatice, cele mai evidente fiind albirea și moartea recifelor de corali și reducerea gheții
Am văzut schimbările dramatice din oceane, cauzate de schimbările climatice: moartea recifelor de corali și reducerea gheții marine arctice. Ce aveam să găsim aici, sub suprafața apei?
Varecul-uriaș continuă să crească după ce ajunge la suprafață, creând un acoperiș prin care lumina solară se strecoară ca prin vitraliile unei catedrale.
marine arctice în timpul verii.
Ce aveam să găsim aici sub suprafața apei, la 45 de ani după vizita lui Paul?
DE CUM AMPĂȘIT pe plajă, Claudio ș i cu mine ne-am dat seama că ne aflam pe o groapă comună. Oase vechi de lei-de-mare ne trosneau sub picioare la fiecare pas – moștenirea lăsată de vânătorii din prima jumătatea secolului al XX-lea. Unele cranii fuseseră perforate cu târnăcoape de metal. Erau fălci și dinți de la masculi bătrâni uriași și de la pui mici. Leii-de-mare și otariile fuseseră căsăpite la grămadă, îndeosebi pentru piei și pentru untura din care se făcea ulei.
Guvernul argentinian proteja deja aceste specii prin lege pe vremea lui Paul Dayton, dar ele încă nu și-au revenit. Potrivit cercetătorilor, numărul de lei-de-mare locali este o cincime din cât era în urmă cu peste 70 de ani, posibil din cauza declinului dramatic al femelelor reproducătoare și a vastei amprente a pescuitului industrial.
„În trecut, oamenii îi omorau direct”, a spus Claudio. „Acum îi lipsim și de hrană.” Cu trei zile înaintea vizitei noastre în Golful Thetis, văzusem un supertrauler lung de 110 metri în portul Ushuaia. În plasele sale ar fi încăput o duzină de avioane Boeing 747. Astfel de nave cu traule de fund și paragate operează la marginea platformei continentale a Țării de Foc, unde încep apele de adâncime.
Mai aproape de țărm, vremea este atât de brutală în cea mai mare partea anului, încât puțini îndură efortul dea face scufundări în Golful Thetis ș i lângă Isla de los Estados, dar cum noi am sosit într-o perioadă de calm relativ, ne-am putut scufunda în jurul insulei timp de două săptămâni.
Apele reci, bogate în substanțe nutritive, alimentează pădurile de varec-uriaș, care găzduiesc unul dintre cele mai magnifice ecosisteme marine de pe planetă. Coloanele lor ajung la suprafață și de la adâncimi de 45 m, crescând uneori și cu câte o jumătate de metru pe zi.
Varecul-uriaș continuă să crească după ce ajunge la suprafață, creând un acoperiș prin care lumina se strecoară ca prin vitraliile unei catedrale.
Paul a binevoit să ne scaneze și să ne copieze carnetele sale scrise de mână, pline cu observații detaliate de istorie naturală din 1973. Le-am purtat ca pe niște comori. Pădurile de varec-uriaș arată toate la fel la suprafață, dar sub apă este altă poveste.
Paul constatase că fiecare golfuleț avea particularitățile sale, un fel de personalitate ecologică. Într-un golf, varecul era acoperit numai de o specie sau două de scoici; în altul, de mici corali moi; iar într-un al treilea, de pui de castraveți-de-mare cu fire fin ramificate pentru a captura particulele de hrană din apă.
Spre uimirea noastră, varecul din fiecare golf încă adăpostea aceleași specii. Condițiile oceanografice păreau să fi rămas similare aici în ultima jumătate de secol: schimbările climatice nu lăsaseră încă nicio urmă permanentă. Era un dar minunat și am simțit o explozie de bucurie.
Am fost uimiți și de abundența de viețuitoare. Fiecare centimetru pătrat de la fund era ocupat de un organism viu: bureți albi și galbeni, alge incrustate roz, ascidii ca niște acadele. Varecul-uriaș se lăsa pe fundul mării de la greutatea midiilor crescute pe ei. Stele-de-mare albastre se îndopau cu midiile, alături de melci și paguri. Cu un an înainte, pe partea chiliană a acestui ecosistem oceanic, nu departe de Capul Horn, dădusem peste o adunare masivă a unei alte specii, crabul-regal-roșu. Două straturi de crabi acopereau fundul, în timp ce mulți alții se cățărau pe varec și se parașutau pe celelalte crustacee – și pe capetele noastre. Parcă ne aflam într-un SF japonez. Crabzilla!
ÎNTR- O ZI AM LUAT O PAUZĂ de la scufundări ș i ne-am aventurat dincolo de marginea platformei continentale. Bazinul Yaganes este centrul unui enorm ecosistem oceanic conectat, care se întinde peste extremitatea sudică a statelor Chile și Argentina până în Antarctica, într-o convergență a apelor pacifice, atlantice și antarctice. Inginerul nostru, Brad Henning, adusese mai multe Dropcam-uri National Geographic, niște sfere de sticlă (borosilicat) care conțin camere și lumini de calitate cinematografică. Acestea sunt prevăzute cu un sistem de lestare care duce camera până la fund, apoi o readuce la suprafață dupa câteva ore – poate cu un tezaur de imagini nemaivăzute de pe fundul mării.
Dropcam-urile nu au dezamăgit. Când Brad ne-a arătat o selecție de videoclipuri pe care le înregistraseră camerele, am rămas cu gura căscată. Barbuni-de-Patagonia, merluciu și alți pești de adânc se strângeau la momeala pe care Brad o atașase de Dropcam. La un moment dat, un calmar roșu și gras s-a apropiat de cameră, apoi a dispărut într-o explozie de cerneală. Multe dintre aceste specii
sunt supra-exploatate în bazinul Yaganes. Faptul că le vedem încă acolo înseamnă că populațiile lor se pot redresa dacă oamenii le lasă.
După expediție am schimbat costumul de scafandru cu cel de business pentru a face lobby pe lângă oficialii din guvernul Argentinei pentru protecția oceanului, împreună cu partenerii noștri de la Forumul pentru Conservarea Mării Patagoniei și Tompkins Conservation. Alex Muñoz, directorul Pristine Seas pentru America Latină, a prezentat guvernului rezultatele expediției noastre în sprijinul unui plan de creare a parcului marin Yaganes. De asemenea, am prezentat în premieră la Buenos Aires documentarul nostru din expediție, aducând minunile marine din Yaganes și Țara de Foc în fața liderilor și cetățenilor argentinieni.
În decembrie, Parlamentul argentinian s-a întrunit într- o ședință extraordinară pentru a reflecta asupra propunerii. Eram toți emoționați. Știam că Administrația Parcurilor Naționale și unii lideri-cheie din guvern susțineau protejarea zonei. Dar potrivit legii argentiniene, proiectul de autorizare a parcului trebuia să fie aprobat de Camera Deputaților și Senat.
După negocieri tensionate, Camera a votat pe 5 decembrie. Eram uluit. Proiectul de lege a trecut cu 196 la 0 – cea mai răsunătoare declarație pentru conservare la care am fost martor în orice țară. Senatul și-a dat consimțământul final pe 12 decembrie. Chile își desemnase deja propriul parc marin complet protejat la sud de Capul Horn cu un an înainte. Acum patruzeci de ani, Chile și Argentina ajunseseră în pragul războiului din cauza drepturilor teritoriale disputate la sud de Țara de Foc. Acum, președinții celor două țări doresc să declare zona parc marin al păcii – posibil cel mai mare teritoriu oceanic transfrontalier contiguu protejat.
„Astăzi este o zi a bucuriei pentru toți argentinienii”, mi-a spus Claudio la telefon, după ce proiectul parcului a devenit lege. Dar bucuria nu este doar pentru argentinieni. După ce am avut privilegiul de a explora și de a documenta aceste ape, consider că oceanul a mai recuperat un pic în fața încercării noastre necontenite de a-l goli de viață. Datorită conducerii celor două guverne, integritatea marelui ecosistem al mării de la capătul lumii va fi menținută mulți ani de acum înainte.
Enric Sala, explorator rezident al National Geographic, este directorul fondator al Pristine Seas, care, împreună cu lideri guvernamentali, ONG-uri și comunități locale, a ajutat la protejarea a peste cinci milioane de kilometri pătrați de ocean.