RĂSCRUCI PERICULOASE
Întinderile aride din Niger reprezintă de secole un punct de legătură comercial și de tranzit. Sărăcită, dar relativ stabilă, țara e înconjurată de zone de conflict în care s-au stabilit teroriști islamiști. Țările occidentale, ONU și forțele militare regionale privesc tot mai mult Nigerul ca pe o bază esențială pentru combaterea extremismului în regiune.
subsahariană, din Agadez spre Sabha, un oraș din centrul Libiei. Apoi, cu ajutorul unui „omolog” al lui, care face același lucru, oamenii ajung din Sabha în Tripoli, de unde un altul îi duce peste Mediterană, până în Occident. Unde vor ajunge până la urmă călătorii – în Italia, în Statele Unite, închiși într-o celulă pentru deportați, lăsați să moară în deșert sau să se înece în mare – nu mai ține de competența Șefului.
Ș E F U L E S T E , M A I M U LT decât orice altceva, un factor stabilizator într-o regiune unde prea puțini actori fac asta. Pentru ochiul neinițiat, imaginea de la punctul de control pare complet haotică. Dar nu este. Există acolo un sistem care funcționează – unul pe care îl înțeleg toți și de care beneficiază mulți. Sigur, fiind ilegal, nu e cel mai bun sistem. Dar e o soluție ingenioasă pentru o situație imposibil de evitat, și anume faptul că Nigerul e înconjurat de haos. Deși e o țară apăsată de o multitudine de suferințe – sărăcie profundă, populație în creștere, suprafețe arabile tot mai modeste, micșorate și mai mult prin deșertificare, totul guvernat de un sistem politic șubred –, Nigerul nu e un incubator al violenței, așa cum sunt vecinii săi. Nu e o țară din care fug oamenii, ci una prin care trec cei care fug din alte țări. Soarta Nigerului depinde de un lucru: va reuși să țină haosul la distanță și să păstreze măcar o ordine aparentă ori se va prăbuși complet?
Rolul Șefului în această dramă a Nigerului, ca stat aflat pe marginea prăpastiei, mi-a devenit clar de-abia într-o dimineață de duminică. Petrecusem câteva ore cu el, mergând cu mașina prin ghetourile de migranți din Agadez. E un oraș foarte vechi, fără clădiri înalte, cu un palat de sultan și o moschee veche de 500 de ani în centrul istoric, înconjurat de cartiere în mare parte din pământ și paie. Aici trăiesc 130.000 de locuitori, fără a-i mai număra și pe numeroșii clienți în trecere ai Șefului.
Pe câțiva dintre ei i-am găsit în spatele pereților de chirpici, omorându-și vremea pe tăcute în cămăruțe dosnice, în așteptarea convoiului de luni. Patru băieți între 15 și 18 ani, din Burkina Faso, Mali și Coasta de Fildeș, cu priviri goale lipite de ecranul unui mic televizor. Un bărbat vânos de vreo 50 de ani din Camerun, care spera să ajungă la soția lui, în Germania, dar deocamdată se fâțâia fără odihnă într-o cameră neluminată, cu pereții acoperiți de graffiti lăsate de alții aflați în trecere: Ezekiel. Tala. Șeriful Kante. Cel-de-Sus să ne ajute pe toți. Doi frați dintr-un sat din Burkina Faso, slăbănogi, dar cu o dantură impecabilă și o inocență pe măsură: nu merseseră niciodată la școală, nu știau câți ani au, dar aveau un frate care-i aștepta în Algeria, încă un schimb sau două de haine și sperau să ajungă cumva într-un loc numit Europa.
În aceeași dimineață, în ziua dinaintea plecării convoiului, Șeful m-a condus pe după un zid până într-o curte plină de piese auto ruginite, unde niște zeci de tineri africani – cei mai mulți, dar nu toți, din Niger – dormeau sau fumau la umbră. Mohammed, un puști de 18 ani din Agadez, mi-a spus că făcea ruta asta săptămânal, de când avea 15 ani. În camioneta lui obosită, locul pasagerului din față era brăzdat de urme de gloanțe, ca niște cicatrice; la fel și aripa din stânga, spate. Mohammed fusese reținut în deșert de patru ori în ultimii trei ani și m-a asigurat că experiența îl speriase de moarte. Mi-a spus că fusese mecanic auto și încă făcea reparații, dar a adăugat: „Aici se câștigă mai bine”.
Șoferul adolescent al camionetei, pasagerii lui nervoși, ba chiar și Șeful: până la urmă, poveștile lor se îmbină. Dorința de evadare e refrenul în Africa de Vest. E o regiune plină de disperare economică, îmbogățiri rapide și migrații masive, degradare a mediului, instabilitate politică și tot mai multă violență. Care începe să scape de sub control. Iar Nigerul, înconjurat de cinci dintre cele mai mari incubatoare de grupări islamiste extremiste de pe continent – Algeria și Libia la nord, Mali la vest, Ciad la est și Nigeria la sud –, e o țară mai săracă decât acestea și totuși, până acum, cea mai pașnică dintre ele. După cum formulează delicat ambasadorul SUA în această țară, Eric Whitaker, „Nigerul e o țară bună într-o vecinătate dură”.
E dificil pentru Niger să se țină departe de pericol. Dar ținând cont că țara are statutul de „actor esențial în eforturile regionale de contracarare a terorismului și promovare a stabilității” (după cum formulează Departamentul de Stat al SUA), o înțelegere tacită pare să se fi conturat între câteva puteri occidentale: dacă se pierde și Nigerul – singura țară dintre toți „vecinii ei dificili” care nu este încă un creuzet al violenței și extremismului –, s-a zis cu toate. Iată de ce Forțele Aeriene ale SUA au construit o bază aeriană la periferia orașului Agadez când eram acolo, iar trupele speciale americane au participat la misiuni antitero în Niger – dintre care una, în octombrie 2017, s-a soldat cu moartea a patru soldați americani, patru soldați din Niger și a unui traducător local într-o ambuscadă a islamiștilor. Iată de ce ajutoarele umanitare din străinătate reprezintă 40% din bugetul țării. Și iată de ce Șeful, deși împrăștie vest-africani pe tot globul, în stilul lui propriu și paradoxal ajută totuși
la menținerea pe linia de plutire a unei regiuni care s-ar putea duce de râpă foarte ușor.
Într-o dimineață, Șeful mi-a făcut o vizită la hotel, în Agadez. S-a trântit nonșalant într-un scaun în curtea interioară; purta ochelari de soare și turban, avea o scobitoare în gură și rumega gânduri sumbre, ascultând un program de radio franțuzesc pe smartphone. În final a mormăit: „Comunitatea europeană a blocat totul. Turismul, migrația, minele. Ce ne mai rămâne de făcut? Doar să ne ducem la culcare. Vine cineva, te mușcă și apoi îți spune să nu țipi”. copii însemna că e nevoie de mai multe școli, mai multe servicii sociale și mai multe pășuni pentru vite – dar și că puteau izbucni mai multe conflicte. La scară mică, Goofat este un avertisment pentru Niger – o țară aproape de două ori cât Texasul, dar cu o natalitate de 3,5 ori mai mare și un produs intern brut de numai 0,5% dintr-al lui.
Chiar și după standardele unui continent cu probleme, situația grea a Nigerului e gravă; două statistici dau de gândit: un PIB de circa 1.000 de dolari/locuitor, unul dintre cele mai scăzute din lume, și cea mai ridicată rată a natalității, șapte