NU E șI UN I NCUBATOR AL VIOLENțEI.
LOCALNICII DIN G O OF A T, un sat la o oră demers cu mașina de Agadez, s-au adunat într-o zi din decembrie anul trecut. Cei mai mulți sunt tuaregi, un grup semi-stabil, format în mare parte din musulmani. Era prima dată când își alegeau un șef și evenimentul se derula cu o ostentație meticulos afișată. A fost tăiată o vacă; niște muzicanți cântau cântece populare. Femeile purtau bijuterii de aur, aveau fețele pictate cu galben și stăteau pe covorașe, cu picioarele încrucișate. Bărbații purtau turbane în culori vii și cele mai bune robe ale lor. Rând pe rând, reprezentanți ai fiecăreia dintre cele aproximativ 270 de familii din sat – multe erau femei – și-au auzit numele de familie și s-au prezentat să completeze un buletin de vot. Pronunțându-se pentru sau contra unicului candidat, au depus buletinele într-o pubelă de plastic.
După aproape două ore de votat și numărat voturi, cel care a câștigat zdrobitor – un bărbat zvelt, de vârstă mijlocie, din familia Kourouza – a făcut respectuos un pas înainte, și-a ocupat locul pe un scaun și a arborat o expresie încruntată, cu un aer regesc, în timp ce bătrânii satului îi înfășurau solemn capul într-un turban violet.
Dar dincolo de ceremonia fastuoasă se ascundea o realitate neliniștitoare: familiile l-au ales ca șef pe Mohamed Kourouza fiindcă deciseseră că Goofat devenise o comunitate prea mare ca să mai rămână neguvernată. Erau de departe mai mulți sugari și copii mici decât adulți îmbrăcați în acele costume uluitoare. Populația de circa 2.300 de suflete a satului de agricultori aproape se dublase în nici 20 de ani. Numărul mai mare de nașteri per femeie. Însă demografia nu explică întru totul situația precară a Nigerului. Situat în deșert, fără ieșire la mare, el s-a confruntat cu perioade aspre de secetă, pe care schimbarea climei e de așteptat să le facă și mai dure. Sărăcia populației și fragilitatea mediului au exacerbat, la rândul lor, instabilitatea politică.
De când și-a câștigat independența față de Franța, în 1960, Nigerul a trecut prin patru lovituri de stat militare, dintre care ultima în 2010. În ultimii 30 de ani a avut parte și de două rebeliuni tuarege sângeroase. Cea mai recentă, încheiată acum zece ani, a lăsat urme adânci în Agadez, cea mai mare dintre cele opt regiuni ale Nigerului. Până atunci, orașul Agadez fusese un punct turistic de intrare în Sahara, care primea până la 20.000 de vizitatori anual, mulți zburând direct de la Paris. Cei trei ani de încăierări violente între rebeli și armata Nigerului au distrus această industrie dominantă. Companiile turistice au început să considere Agadez o zone rouge.
În golul astfel creat au apărut Șeful și alții ca el, implicați în transportul migranților. Datorită poziției sale geografice, orașul Agadez – derivat din cuvântul tuareg „egdez”, în traducere „a vizita” – era deja de mai multe secole punct de tranzit pentru caravanele neguțătorilor care transportau pe cămile sare sau alte mărfuri. Devenit centru al migranților africani, Agadez era nu numai într-o locație favorabilă, ci și bine dotat cu foști ghizi turistici și șoferi.
„În fiecare an au trecut pe aici până la 300.000 de migranți”, își amintea primarul orașului, Rhissa
Feltou. „Șoferii, hotelurile, piețele, băncile, companiile de telefonie – tot orașul a avut de câștigat.”
Fluxul de migranți a devenit un adevărat fluviu în 2011, după căderea liderului libian Muammar al- Gaddafi, care a scindat granița dintre Niger și Libia. Dar traficul pornit spre sud includea acum și arme sustrase din rezervele guvernului libian. Sosirea tot mai multor imigranți, verificați doar sumar, a suprasolicitat resursele de asistență socială europene și a creat tragedii umanitare în deșert și în largul mării. Permeabilitatea granițelor Africii a trezit îngrijorări legate de răspândirea terorismului – cu atât mai mult pentru că eforturile conduse de SUA împotriva Al-Qaeda în Afganistan și împotriva ISIS în Irak determinaseră grupările să-și caute un refugiu mai primitor.
După ce Uniunea Europeană a oferit stimulente financiare, în 2015 guvernul Nigerului a declarat ilegală transportarea imigranților. În Agadez, poliția a confiscat zeci de camionete. Intermediari și șoferi au fost arestați, împreună cu Șeful, care a stat trei săptămâni în închisoare. Principala sursă de venituri a orașului fusese oficial scoasă în afara legii, obligând, de fapt, economia post-turism a orașului Agadez să se orienteze spre piața neagră.
Chiar și în condițiile stopării traficului de migranți, poziția geografică garanta în continuare că Agadez avea să rămână punct de tranzit pentru călători străini. Astăzi are un nou tip de oaspeți. Baza Aeriană 201, o unitate militară în proprietatea guvernului Nigerului, dar care a fost închiriată de SUA, găzduiește aproximativ 550 de membri ai personalului Forțelor Aeriene americane. Nu e un secret că acest loc există, dar ocupanții săi americani sunt o prezență discretă. Își mai fac apariția în Agadez ca să reclădească o școală sau într-un sătuc învecinat ca să sape un puț, dar în cea mai mare parte a timpului rămân în incinta bazei. Când i-am vizitat, în decembrie, inginerii militari americani erau ocupați să construiască o pistă de aterizare lungă de 1,5 km care să reziste în deșert. Aeronave C-17 și C-130 vor folosi această pistă, împreună cu drone MQ-9 înarmate, care nu doar vor monitoriza activitățile grupărilor extremiste, ci le vor și viza ca ținte.
Aceste operațiuni se vor extinde mult dincolo de regiunea Agadez și înspre „vecinii dificili”, care au cultivat aceste grupări extremiste. „Inamicul exploatează tot timpul aceste granițe care sunt foarte permeabile”, mi-a spus Samantha Reho, purtătoarea de cuvânt a US Africa Command, care supervizează rolul armatei SUA în Niger.
Misiunea antitero vine cu riscuri evidente, după cum a arătat și ambuscada din octombrie 2017. (În ultimul an nu s-au mai raportat incidente în care trupele SUA să fi fost implicate în schimburi de focuri.) Dar prezența militarilor americani este motivată de interesul pentru securitatea națională proprie, nu de bunăvoința față de o altă națiune. După cum formulează ferm Departamentul de Stat al SUA, „asistența americană oferită Nigerului joacă un rol esențial în păstrarea stabilității unei țări vulnerabile în fața mai multor factori: volatilitate politică, terorism, răspândirea extremismului violent, nesiguranța aprovizionării cu alimente și instabilitatea din regiune”.
Agadez nu a fost numit în rapoartele serviciilor secrete care evaluează cât de periculoasă e zona, arată o sursă oficială din Departamentul Apărării din SUA. Dar prezența unei baze militare și distanța față de graniță vor putea proteja acest oraș doar pentru o vreme. Discuțiile din spatele pereților de chirpici reflectă o nemulțumire crescândă. Tinerii își enumeră opțiunile aproape epuizate. Au mers la școală, și-au căutat de lucru, au respectat toate regulile. Cum rămăseseră doar puține locuri de muncă disponibile, câțiva și-au găsit locul în rețeaua Șefului. După ce și-au văzut prietenii arestați, cu camionetele confiscate, s-au retras. Iar acum așteaptă să vadă ce-ar putea urma.
Între timp, au aflat că alți tineri lansau apeluri: „Vă căutați de lucru? Vă plătim noi. Aveți nevoie de bani pentru o nuntă? O plătim noi.” Clipurile video și mesajele pe WhatsApp ale grupării jihadiste Boko Haram din Niger circulau în voie.
Într-o seară, la o fada – o adunare specială a tinerilor, cu ceai fierbinte și jocuri de cărți –, un tip întreprinzător, care cândva câștiga cât să trăiască decent importând camionete, dar acum avea prea puțini cumpărători, s-a retras cu o plecăciune din jocul de cărți și și-a cântărit morocănos situația.
„Nu se mai poate așa”, a spus el, cu voce joasă. „Locul ăsta o să devină o adevărată junglă.”
Î N E X T R E M I T AT E A S U D I C Ă a Saharei a început „goana după aur” a Africii de Vest. Mii de bărbați iau cu asalt regiunea plină de vegetație și pietriș. Unii se folosesc de târnăcoape și lopeți. Câțiva mai pornesc câte un sfredel electric. Alții nu au niciun fel de unelte – doar câte o piatră cu care să scobească în țărână.
Când și când, pământul se cutremură, însoțit de o bubuitură înfundată: dinamită. E o cale mai eficientă de a săpa, chiar dacă e periculoasă și, de fapt, ilegală – deși mulți, dacă nu cei mai mulți dintre acești bărbați merg deja la lucru fără o
autorizație guvernamentală oficială.
Cât vezi cu ochii în jurul lor se întinde ceea ce s-ar putea numi un oraș de corturi, doar că aceste corturi au fost sfâșiate de vânt și transformate într-un fel de panglici care flutură deasupra minerilor care stau întinși pe pământul gol, sforăind. Acest sat încropit ilegal se cheamă Amzeguer și nici nu exista în urmă cu cinci ani.
Într-un paradox african dureros de familiar, Nigerul e o țară bogată în minerale: este al cincilea mare producător de uraniu din lume, dar se află pe ultimul loc în Indicele Dezvoltării Umane al subordine. Însă după ce s-au interzis transporturile de migranți, poliția i-a confiscat două camionete. Acum e un miner fără un sfanț. Câțiva dintre noii lui colegi au murit în puțurile săpate după ce peste ei a scăpat careva o unealtă ori s-a prăbușit vreo galerie. „Ambele meserii sunt riscante”, spune el.
„Dar”, cugetă el, „dacă mă cheamă cineva din oraș și îmi spune: «Am 50 de imigranți. Mă ajuți să-i transport?», sigur că mă duc.” Jamal vorbește calm. „Dacă nu găsesc aur, o să mă întorc acolo”, spune el. „Dacă nu cu o camionetă Hilux, măcar cu o caravană cu cămile, ca pe vremuri.”