„Nu se mai poate așa.
Națiunilor Unite. (Primele trei mine ca mărime din Niger sunt companii mixte, înființate împreună cu multinaționale franceze. Scăderea vertiginoasă a prețului uraniului a dus la concedierea multor muncitori din țară.)
În 2017, guvernul și-a închis cea mai mare zonă de exploatare auriferă, cea de pe Platoul Djado din nord – aparent, din cauza terorismului, deși mai probabil e că adevărata cauză au fost minerii străini veniți din Ciad, Sudan și Libia. Mulți dintre minerii din Niger erau acum aici, alături de alți oameni din Agadez care voiau să muncească, într-o încercare disperată de a-și câștiga existența cvasilegal.
„Mai am vreo speranță?”, se întreabă Jamal, un bărbat de 46 de ani care își dă apoi deoparte eșarfa ca să-și arate fața acoperită de nisip. „Uitați-vă la barba mea! Mi-a albit de atâta speranță.”
Jamal stă pe un deal împânzit de gropi adânci. „Săpăm până la 53 m adâncime, dar apoi dăm de apă”, adaugă el. „Trebuie s-o scoatem afară. Aveam o pompă pe care o foloseam toți, la comun, dar s-a stricat.”
Arată cu degetul la câțiva metri distanță: un miner ciolănos, într-o salopetă albastră, e acoperit aproape complet de praf. Bărbatul și cei 11 fii ai lui (cu vârste între 12 și 30 de ani) reușiseră să sape o groapă adâncă de 60 m și găsiseră urme din prețiosul mineral. „Aurul e acolo, ne așteaptă”, susține Jamal. „Mai trebuie doar să găsim niște bani ca să ne reparăm pompa.”
De vreo trei ani, Amzeguer e locul de muncă al lui Jamal. Înainte a fost călăuză prin deșert pentru migranți; stătea în Agadez și avea șase șoferi în „ PÂ N Ă F OA R T E D E C U R Â N D , nu găseai hoți în Agadez”, mi-a spus șeicul Salahadine Madani, imamul școlii islamice tradiționale din Agadez, Daroul Kouran. „Lucrau în turism, transportau migranți sau plecau la mină, ca să caute aur. Dar acum, când vizitez închisoarea, văd oameni pe care nu m-aș fi așteptat să-i văd vreodată acolo. Sunt oameni cinstiți, pe care i-a ajuns disperarea.”
Imamul venise să mă viziteze la hotel; sorbea Coca- Cola sub o umbrelă, în curte. Vocea îi era grea, ca o tânguire. Și totuși s-a zbârlit când i-am spus că mișcarea islamistă tradițională din care face parte, numită Izala, are legături istorice cu fondatorul grupării Boko Haram.
„Coranul nu spune să ucizi oameni nevinovați în numele islamului”, a subliniat el. Însă Madani a fost de acord că se ajunge foarte ușor de la disperare economică la extremism violent. „Da, am mai văzut asta”, mi-a spus. „Uneori auzi tineri spunând că au zero oportunități. Îi auzi pe străzi vorbind cum că asta e, poate, ultima opțiune.”
Totuși, această opțiune – dezastruos de antisocială, blasfemică și în final autodistructivă – li se pare o nenorocire tinerilor vest-africani, care fac eforturi uriașe ca s-o evite. Orice părere ai avea despre Șef și clienții lui, tenacitatea lor e totuși uluitoare.
Într-o dimineață, într-un adăpost din Agadez care ajută migranții să se repatrieze, l-am cunoscut pe Mohamed, un tânăr de 19 ani din Coasta de Fildeș. Purta un colier de care atârna o lamă de ras. Mohamed era acolo de cinci zile.
Fără să-mi dea prea multe detalii, mi-a spus
că avusese probleme de familie în satul lui și că, independent de asta, visul lui fusese dintotdeauna să trăiască în America. Așa că, în august 2018, Mohamed a plătit pentru o cursă de șase zile în remorca unei camionete care mergea spre Gao, în Mali. Pe drum, el și ceilalți 19 pasageri au fost jefuiți de bandiții care le-au tăiat mai multe sticle cu apă. Au mers pe jos ultimii 110 km prin deșert, până în Algeria. Mohamed a lucrat o lună ca mecanic auto în Bordj Badji Mokhtar, un orășel de graniță. Apoi, mergând pe jos și cu autostopul, a ajuns până în Maroc. Spera să poată trece de acolo, pe apă, în Spania și apoi în SUA.
Dar autoritățile pentru imigranți din Maroc l-au închis pentru cinci zile. A evadat și a fugit înapoi în Algeria, unde a fost din nou închis pentru o scurtă perioadă și apoi „ușurat” de ultimii bani. Nemaiavând cum să se folosească de el, autoritățile algeriene l-au urcat pe Mohamed în remorca unui camion de gunoi, care l-a dus în Niger și l-a lăsat în deșert. După câteva zile de mers pe jos, a ajuns în Agadez, la patru luni de când începuse această călătorie eșuată.
Mecanicul nu părea descurajat. Avea acum un nou plan. Urma să se întoarcă în Coasta de Fildeș, să câștige bani, să-și facă pașaport și să-și cumpere un bilet de avion pentru Maroc, fentând astfel complet deșertul. Și apoi urma să se îmbarce pe mare. „Dacă Atotputernicul îmi dă această șansă”, mi-a spus el, „și ajung în Europa viu și sănătos, cred că pot să reușesc.” Voia să spună că va reuși să ajungă în America, ținutul cu milioane de vehicule care au nevoie de un mecanic isteț.
Robert Draper a relatat din 12 țări africane ca reporter contributor. Pascal Maitre, contributor frecvent National Geographic, a vizitat Nigerul de 15 ori pentru acest material.