Supraviețuitorii
G LUT O NI I, MIC ICAR NI V ORE FEROCE DIN NORDUL ÎNDEPĂRTAT, SE LUPTĂ CU PERICOLE RECENT APĂRUTE PE MĂSURĂ CE ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ LE DIMINUEAZĂ TOT MAI MULT TERITORIILE.
Pe măsură ce un climat în schimbare le reduce teritoriul glutonilor, aceste carnivore feroce se confruntă cu tot mai multe amenințări.
Într-o noapte, cu ani în urmă, biologul Albert Manville s-a dus la o groapă de gunoi de lângă Lacul Louise, în Parcul Național Banff din Alberta.
PE ATUNCI, LOCUL NU ERA Î M P RE J M UIT
cu garduri, iar urșii grizzly veneau adesea să scotocească după resturi. Manville urmărea un urs care se ospăta cu o bucată zdravănă de carne, când a remarcat că se mișca ceva la limita porțiunii luminate de faruri. Era un gluton care se uita atent la urs și la halca lui de carne. Ce altceva ar fi putut să facă?! El nici nu cântărea 14 kg, pe când ursul avea peste 100.
„Apoi, brusc, glutonul s-a năpustit și l-a mușcat pe grizzly fix de fund”, spune Manville. „Ursul s-a răsucit și a lovit cu laba, dar glutonul s-a ferit în lături. A înșfăcat carnea și s-a făcut nevăzut în beznă.”
Glutonul nu pare să fie un animal rezonabil, fiindcă se comportă prea dur și prea îndrăzneț pentru dimensiunile lui. Deși măsoară cel mult un metru din botul nerăbdător până în vârful cozii stufoase, un exemplar poate să-și revendice un teritoriu între 250 și 1.300 km2, pe care îl va patrula fără odihnă, adulmecând, apărându-și căminul de rivali. În cei cinci ani petrecuți ca voluntar într-un proiect revoluționar din Parcul Național Glacier din Montana, am avut ocazia să urmăresc cum un gluton mascul, monitorizat prin radio, s-a cățărat 450 m vertical pe peretele plin de gheață al unui versant, apoi a trecut dincolo de coama munților. I-a luat mai puțin de 20 de minute.
Un alt mascul a escaladat cel mai înalt pisc din parc – Mount Cleveland, 3.190 metri – în ianuarie, când vârful era practic o sculptură de gheață. A străbătut ultimii 1.500 m în 90 de minute. În următoarele zece zile, s-a cățărat și pe alte creste aflate mai la vest, a luat-o spre nord, în Columbia Britanică, apoi spre est, traversând încă o dată coama, și a continuat spre Parcul Național Waterton Lakes din Alberta, apoi s-a întors înapoi în Parcul Glacier. N-a fost mare lucru. Într-o zi sau două a pornit din nou la drum și a parcurs încă o data același traseu.
SECOLE DE-ARÂNDUL,
glutonul a fost descris nu numai ca un animal lacom și foarte urât mirositor, înspăimântător de viclean și greu de zărit, dar și cu un temperament oribil, gata să distrugă nemotivat și reprezentând un pericol pentru oamenii din zona rurală. Însă niciuna dintre aceste caracterizări nu i se potrivește, de fapt.
Gulo gulo (din cuvântul latinesc pentru „lacom”) e un animal din zona arctică, subarctică și regiunile de munte din emisfera nordică. E membru al vastei și diversei familii a mustelidelor, alături de jderi, nevăstuici, bursuci, viezuri melivori, vidre și vidre marine. Dintre membrii non-acvatici ai grupului, glutonul are cel mai greu craniu, cel mai pronunțat maxilar, cei mai mari dinți, cel mai mare corp și cele mai mari picioare. Poate să doboare de unul singur o pradă de mari dimensiuni, cum e un ren adult, iar rapoarte neverificate susțin că, uneori, glutonii pot alunga lupi și chiar urși mari de lângă leșul cu care se ospătează.
S-ar zice că glutonul poate fi orice, dar nu vulnerabil. Însă vânătorii, cu arma sau capcana, și crescătorii de animale l-au făcut să dispară din cea mai mare parte a Eurasiei. În Lumea Nouă, campanii sponsorizate de guverne pentru eradicarea prădătorilor au făcut natura să plătească scump. Până în anii ’30, specia dispăruse din cele 48 de state contigue ale SUA.
Glutonii nu sunt prea mofturoși la mâncare, în schimb teritoriul e foarte important pentru ei. Prada lor predilectă sunt rozătoarele, păsările și mamifere mai mari, dar iarna se bazează pe mortăciuni, ca acest picior de cerb (sus). În căutarea hranei, glutonii colindă de obicei pe sute de kilometri pătrați de teren accidentat. Labele masive, cu gheare ascuțite și curbate (deasupra) îi ajută să escaladeze pereți întregi de gheață în doar câteva minute (dreapta). Spre final de februarie, femelele sapă tuneluri adânci în troiene, făcându-și un bârlog unde nasc 1-3 pui. Temperaturile în creștere și primăverile cu zăpezi tot mai puține le-ar putea reduce și mai mult habitatul.