La drum cu migratorii
Autorul își potrivește pașii cu cei ai refugiaților împinși de circumstanțe să „părăsească o lume care le e familiară.”
MERGÂND PE URMELE PRIMILOR
OAMENI PLECAȚI DIN AFRICA,
PAUL SALOPEK SCRIE CRONIC A UNEI POVEȘTI ETERNE: MIGRAȚII LE ÎN MASĂ ÎN CARE MILIOANE DE OAMENI
ÎȘI CAUTĂ UN LOC MAI BUN.
Dmerg alături de migratori .¶ În iarna lui 2013, am plecat dintr- un sit cu fosile străvechi de Homo
sapiens, numit Herto Bouri, în nordul Etiopiei, și am început să refac pe jos călătoria care a definit omenirea: prima colonizare a Pământului, în epoca de piatră. ¶ Fac drumul acesta lung ca să spun povești. Descriu ce văd luând- o la pas pe cărările pe care strămoșii noștri au descoperit planeta. Am știut de la început că ruta avea să fie aproximativă. Antropologii presupun că specia noastră a părăsit pentru prima oară Africa acum 600 de secole și a rătăcit, mai mult sau mai puțin fără țintă, până în vârful Americii de Sud – ultima graniță necunoscută a continentelor și sfârșitul călătoriei mele. Am fost vânători-culegători rătăcitori. Nu aveam nici scrisul, nici roata, nici animale domestice, nici agricultura. Cuceream plaje pustii, degustând crustacee. Ne orientam după săgețile unduitoare ale cocorilor migratori. Destinațiile încă nu se inventaseră.
I-am urmărit pe aventurierii aceștia uitați preț de mai bine de 16.000 de kilometri.
Acum străbat India.
Viețile noastre moderne, petrecute mai mult în casă, au ajuns aproape de nerecunoscut față de epoca de aur a exploratorilor pedeștri.
Sau poate că nu?
ONU estimează că peste un miliard de oameni (unul din șapte oameni în viață) „votează cu picioarele”, migrând în propria țară sau peste granițe. Milioane și milioane fug de violențe: război, persecuție, infracțiuni, haos politic. Mult mai mulți, sufocați de sărăcie, își caută scăparea economică dincolo de orizonturile proprii. Acest nou exod colosal își are rădăcinile în sistemul unei piețe globalizate care sfâșie plasele de siguranță sociale, în clima afectată de poluare și în dorințele omenești supraalimentate de media instant. Măsurată strict în cifre, aceasta este cea mai mare diasporă din lunga istorie a speciei noastre.
Măsor lumea la pas, la viteza de 25 de kilometri pe zi. Mă amestec adesea printre dezrădăcinați.
În Djibouti, am băut chai cu migranții în parcări dezolante pentru camioane. Am dormit alături de ei în corturile prăfuite ridicate de ONU pentru refugiații din Iordania. Le-am acceptat poveștile pline de suferință. Le-am răspuns cu râs la râsul lor. Nu sunt unul dintre ei, firește: sunt un călător privilegiat. Am în rucsac un card bancar și un pașaport. Dar am împărtășit cu ei chinul dizenteriei și am
fost reținut de multe ori de marele lor dușman – poliția. (Eritreea, Sudanul, Iranul și Turkmenistanul mi-au refuzat viza; Pakistanul m-a dat afară, apoi mi-a permis să mă întorc.)
Ce se poate spune despre acești frați și surori întru exil? Despre imensele ținuturi crepusculare pe care le locuiesc, paradoxal, în văzul tuturor?
Foamete, ambiție, teamă, sfidare politică – motivele strămutării nici nu contează. Mai important este să înțelegem ce amprentă lasă călătoria în sine asupra unei alte clase de ființe umane: cele care, acum, definesc „acasă” drept un drum întins – o alternativă vastă, periculoasă, care începe undeva departe și se sfârșește la ușa voastră. Nu contează nici cum acceptați sosirea aceasta – cu brațele deschise sau ghemuiți după ziduri înalte. Pentru că, indiferent cum veți reacționa, cu compasiune sau cu frică, mobilitatea redescoperită a omenirii v-a schimbat deja.
PRIM I I M I G R AT O R I pe care i-am întâlnit erau morți. Se odihneau sub mici mormane de pietre în Marea Vale a Riftului din Africa.
Cine erau nefericiții aceia?
Greu de spus. Cei mai sărmani dintre sărmanii lumii vin din multe ținuturi îndepărtate ca să piară în Triunghiul Afar din Etiopia, unul dintre cele mai fierbinți deșerturi de pe planetă. Intră în întinderea lui stearpă și cumplită ca să ajungă la Golful Aden. Acolo, marea le deschide calea către o viață nouă (deși nu întotdeauna mai bună) departe de Africa: locuri de muncă cu salarii de sclavi în orașele și pe plantațiile de curmale din Peninsula Arabică. Fără îndoială, în unele morminte de migranți se aflau somalezi: refugiați de război. Altele adăposteau probabil dezertori din Eritreea. Sau oromos slăbiți de secetă din Etiopia. Cu toții speraseră să treacă neobservați peste granițele nemarcate ale statului Djibouti. S-au pierdut. S-au prăbușit sub un soare topitor. Uneori au pierit de sete când deja se vedea marea. Coloanele de călători epuizați veniți din urmă i-au îngropat în grabă.
De când ne așternem oasele așa pe cărările pustii din Cornul Africii? De mult. Chiar de la început. În fond, tot pe coridorul acesta au plecat din Africa și primii oameni moderni, în pleistocen.
Într- o zi am dat peste un grup de sperietori ascunse în umbra firavă a unor bolovani – 15 etiopieni uscățivi, care păreau să creadă că, dacă nu mișcă, vor rămâne invizibili. Unii erau pălmași. Majoritatea erau agricultori de pe platourile înalte ale Etiopiei. Ploile anuale, spuneau ei, deveniseră imposibil de rare. Să stea pe câmpurile lor crăpate de soare ar fi însemnat să moară încet de foame. Mai bine să înfrunte oceanul de lumină albă care este Triunghiul Afar, chiar dacă nu se mai întorceau. Erau și ei un fel de pionieri, noii refugiați ai schimbărilor de climă.
Un studiu recent al Băncii Mondiale calculează că, până în 2050, vor fi forțați să migreze de efectele catastrofale ale schimbărilor de climă peste 140 de milioane de oameni din Africa subsahariană, sudul Asiei și America Latină. Numai pe cărările Africii de Est s-ar putea să se adauge încă zece milioane de refugiați din calea climei. În Etiopia, cifra ar putea ajunge la 1,5 milioane – de peste 14 ori mai mulți decât cei care își croiesc drum anual prin Triunghiul Afar către Orientul Mijlociu.
Înaintând la pas spre nord, de-a lungul Riftului, am fost nevoit să meditez la imboldul de a părăsi o lume familiară în destrămare, un ținut natal unde până și cerul este împotriva ta. În jurul meu șerpuiau fronturile nevăzute ale unui război teritorial tot mai aprig între păstorii afar și issa – două grupuri concurente de crescători de animale cărora le seacă puțurile, insuficient de adânci, și le sărăcesc pășunile din cauza anilor neîntrerupți de secetă. Se împușcă unii pe alții pentru un fir ofilit de iarbă, pentru o ceașcă de apă nisipoasă. Cu alte cuvinte, pentru supraviețuire. Iată sursa celei mai vechi povești a migrației noastre. Conform experților, schimbările de climă drastice și foametea ucigătoare au contribuit probabil la primele plecări din Africa.
Cât de puternic să fie imboldul ca să pleci? Ca să părăsești tot ce iubești? Ca să te arunci în necunoscut cu tot ce ai îndesat într-un buzunar? E mai tare decât frica de moarte.
În Triunghiul Afar am întâlnit șapte cadavre neîngropate. Erau femei și bărbați, adunați l aolaltă. Stăteau (Continuare la pagina 102)
ÎN DJIBOUTI AM BĂUT CEAI CU MIGRANȚII ÎN PARCĂRI dezolante pentru camioane. AM DORMIT ALĂTUR IDEE I ÎN COR T URI prăfuite pentru refugiați, ÎN I ORDANIA . LE-AM ASCULTAT SUFERI N Ț ELE.
întinși cu fața în sus, mumificați pe o câmpie de lavă întunecată. Căldura era devastatoare. Mâinile și picioarele li le luaseră șacalii, micii câini sălbatici ai deșertului. Tovarășul meu de drum, Houssain Mohamed Houssain, a clătinat din cap a mirare și dezgust. Era un etnic afar, descendent al crescătorilor de cămile, vechii regi ai deșertului. Neamul lui numea valurile recente de migranți hahai – „poporul vântului” – stafii care pluteau prin ținuturile lor. A făcut o fotografie.
„Le arăți așa ceva”, a spus el furios, „și îți zic: «A, mie nu o să mi se întâmple!»”
Unul dintre nefericiții migranți se înghesuise sub o ieșitură de piatră. Trebuie să fi fost înnebunit după umbră. Își pusese încălțările lângă trupul gol, așezate ordonat, cu fiecare șosetă rulată grijuliu în pantoful ei. Știa: nu mai avea de mers nicăieri.
C Â N D S T R Ă BA Ț I CONTINENTELE la pas, înveți să privești în jos. Apreciezi importanța picioarelor. Încep să te intereseze încălțările. E firesc.
Desigur, firea omului se oglindește pe chip. Ochii dezvăluie sinceritatea, minciuna, curiozitatea, iubirea, ura. Dar încălțările pe care ți le alegi (sau chiar lipsa lor) vorbesc despre geografia personală: avere sau sărăcie, vârstă, domeniu de lucru, educație, sex, urban versus rural. În rândul legiunilor de migratori ai lumii se aplică o anumită taxonomie a picioarelor. Migranții economici – milioanele de oameni sărăciți care au timp să își facă planuri – par să prefere încălțările săracului din secolul al XXI-lea: adidașii chinezești ieftini, unisex și multifuncționali. Refugiații de război care fug de violențe, dimpotrivă, sunt nevoiți să pășească pe calea nefericirii în șlapi de cauciuc, mocasini de ocazie, sandale prăfuite, pantofi cu toc înalt, botoși improvizați din cârpe etc. Fug din orașe în flăcări, părăsesc sate și ferme. Se încalță cu ce au la îndemână pe nepregătite. Prima oară am văzut astfel de mormane eclectice de încălțări lângă ușile corturilor de refugiați din zonele înalte ale Iordaniei.
„Mă trezesc cu munții ăștia sub ochi”, mi s-a plâns Zaeleh al Khaled al Hamdu, o bunică siriană care purta papuci de casă cu mărgele. Pe bărbia și
obrajii ridați avea tatuate floricele albastre. A fluturat o mână osoasă spre culmile străine din jurul ei. „Parcă i-aș căra în spate, munții ăștia.”
Greutate. Apăsare. Disperare zdrobitoare. Povara ca de munte a neputinței.
Aceasta este eticheta refugiatului de război. Cel puțin așa ne informează televiziunile, ziarele și telefoanele noastre mobile. Fotografia standard a strămutatului de război: șiruri de suflete traumatizate care mărșăluiesc cu pași grei, cu umerii lăsați, pe un drum în flăcări. Sau familii înghesuite în bărci care iau apă pe Mediterana, cu privirile îngreunate de griji, scufundate în vulnerabilitate. Dar instantaneele acestea ale vieții de refugiat – văzute prin obiectivul unei lumi bogate – limitează, induc în eroare și chiar ne măgulesc.
Săptămâni întregi am mers de la un cort prăfuit la altul, prin Iordania. Acolo își duceau zilele cel puțin o jumătate de milion de sirieni – doar o așchie dureroasă din cei aproximativ 12 milioane de civili risipiți de cel mai sângeros război civil din Orientul Mijlociu. Războiul îți fură și trecutul, și viitorul. Sirienii nu se mai puteau întoarce în ruinele disputate ale caselor lor – din Idlib, Hamah sau Damasc. În altă parte nu îi voia nimeni. Erau blocați. Nu le aparținea decât propriul prezent nenorocit.
Mulți trudeau ilegal pe la ferme.
Își mai câștigau chinuit o răsuflare, culegând roșii pentru 11 dolari pe zi. Când am trecut pe lângă ei, mi-au făcut semn să mă apropii. M-au hrănit fără grijă din recoltele angajatorilor lor. (Locuitori ai unei țări sărace, iordanienii nu îi prea aveau la inimă pe și mai săracii oaspeți sirieni.) Mi-au turnat pe gât litri întregi de ceai de cimbrișor. Și-au scuturat păturile mizerabile și m-au îndemnat să mă așez și să mă odihnesc.
„Pe-aici vedem pui doar în vise”, a glumit cineva. În Siria mâncase iarbă ca să supraviețuiască. Într-un cort, o tânără a dispărut după un cearșaf atârnat și a reapărut în rochia cea mai bună – roz cu dungi argintii. Era însărcinată, splendidă în maternitatea ei, iar frumusețea ei mi-a trecut prin piept ca o liniște cristalină, a străbătut cortul mucegăit, apoi a ieșit pe aripile vântului în deșert, de neoprit.
Ce încerc să spun: refugiații sunt în multe feluri, dar neputincioși nu.
Nu sunt victimele infantilizate descrise de obicei în „pornografia suferinței” preferată de stânga politică. Seamănă și mai puțin cu caricaturile de invadatori temuți de populiștii și bigoții de dreapta – hoardele barbare care vin să ne ia locurile de muncă, locuințele, serviciile sociale, identitatea rasială, religia, partenerii sexuali și toate resursele vitale și bune din prosperele țări-gazdă. (Încă din neolitic, primele populații europene au fost năpădite și transformate complet de valurile de imigranți din Asia Centrală și estul Mediteranei. Fără astfel de încrucișări nu ar exista „europeanul” modern.)
Nu. Refugiații printre care am mers sunt farmaciști bărboși și păstorițe de capre. Vânzători în magazine și intelectuali. Cu alte cuvinte, ființe absolut obișnuite, care se luptă cu posibilități limitate. În amintirea morților dragi, își ascund fața în palme și plâng. Dar de multe ori sunt incredibil de puternici. Și de generoși.
„Veniți, vă rog, domnule”, mi-a șoptit o profesoară siriană într-o tabără de refugiați, în Turcia, îndemnându-mă să ies dintr-o clasă sub cerul liber. La ședința de terapie prin artă, elevii ei desenau decapitări și spânzurări. Observase că nu mai spuneam nimic. Își făcea griji să nu sufăr eu.
La o mie șase sute de kilometri pe jos către est, în Caucaz, o familie de etnici armeni refugiați din Siria strigă: „Nu intrați, vă rugăm!”, ca să mă oprească în fața casei lor dărăpănate cât aștern repede o masă pe care nu și-o permit. S-au mutat recent într-o locuință unde înainte trăiseră etnici azeri, o populație locală izgonită de conflictul de decenii din regiunea Nagorno-Karabah. Pe azeri i-am găsit 200 de kilometri mai târziu. N-au vrut să-mi ia banii într-o cafenea dintr-o tabără pentru refugiați.
„De atâta vreme așteptăm pacea”, mi-a spus Nemat Huseynov, proprietarul cafenelei. La începerea conflictului, în 1988, avea multe oi. Luptele continuă, în ciuda armistițiului din 1994.
Huseynov și-a privit mâinile de păstor, mari și umflate de muncă, întinse cu palma în jos pe fața de masă uzată.
Acasă.
REFUGIA Ț I I PRINTRE CARE AM MERS SUNT ființe absolut obișnuite, CARE SE LUPTĂ CU POSIBILI TĂȚ I LIMITATE, DAR NU SUNT NEPUTINCIOȘI. ADESEA sunt incredibil de puternici. ȘI DE GENEROȘI, ÎN CIUDA PREZENTULUI CHINUIT.
Nu întotdeauna îți poți alege încălțările de drum lung.
Refugiații și migranții lumii nu ne cer mila. Doar atenția. Pe mine mă compătimeau pentru că mergeam mai departe.
„ÎMI PERMITE Ț I SĂ-MIE X E R SE Z engleza ?”
Asta mă întrebau adolescenții și adolescentele din Punjab. Anul trecut. La kilometrul 11.000 din călătoria mea lentă. Pe drumurile lăturalnice și arzătoare din grânarul Indiei.
Cinci, zece, douăzeci de tineri pe zi ieșeau din case și alergau după mine. Transpirați, pufăind, neobișnuiți cu mișcarea, își dezmorțeau vocabularul și sintaxa engleză preț de câteva sute de metri, după care se răzlețeau. Învățau pentru examenele I EL T S( Sistemul Intern a ț ion alde Testarea Limbii Engleze). Notele mari erau esențiale pentru a îndeplini condițiile de fluență în limbă necesare pentru o viză de Noua Zeelandă, Australia, Marea Britanie, Canada și SUA. Replicile acestea de când lumea – „Cine ești?” „De unde vii?” „Unde mergi?” – nu erau de dragul conversației, ci o temă pentru acasă.
Faridkot era un orășel naufragiat pe o mare de grâu. În el, în jur de 100 de școli private de engleză pregăteau zeci de mii de tineri indieni să își părăsească ținutul natal. Câmpiile din Punjab erau deja luate. În agricultură nu aveau cine știe ce viitor. Elevii cu rezultate bune sperau să se alăture celor 150 de milioane de lucrători care se aruncă peste granițe în căutare de muncă. În Punjab, evacuarea era în toi.
„Nu rămân decât cei care nu își permit”, a spus Gulabi Singh, proprietarul unei școli de engleză, părând surprins el însuși de informație. Costul mediu al emigrării: 14.000 $, adică de 23 de ori venitul mediu anual din India.
Tocmai sosisem din Asia Centrală. Un tovarăș de drum din Uzbekistan se strecura la intervale regulate în Kazahstan să lucreze la negru pe șantiere. Avea cicatrice de la întâlnirile cu poliția. În Kîrgîzstan și Tadjikistan am cunoscut migranți care luau avionul spre Moscova să butoneze case de marcat sau să inhaleze otrăvuri în combinate chimice de coșmar. Afganii pe care i-am întâlnit pe drum se gândeau să fugă de război pe orice continent. Și așa mai departe.
Dar iată secretul poveștii epice a neobositei mișcări umane: cei care vor schimba lumea vor fi, probabil, cei rămași în urmă.
Migrațiile interne – năvala de la sat la oraș – antrenează, în India, 139 de milioane de cetățeni. În China, cifra se apropie de un sfert de miliard. În Brazilia, Indonezia, Nigeria, Mexic, pretutindeni, tendința este aceeași. Trei sferturi dintre oamenii care rătăcesc la ora actuală pe planetă circulă în granițele propriei țări. Se nasc noi clase de mijloc. Se clatină vechi dinastii politice. Explodează – sau fac implozie – megaorașele. Inovații uluitoare se confruntă cu dezamăgiri colosale. Ne debarasăm de întregi sisteme de cunoaștere (ca agricultura tradițională), acumulate timp de milenii. Urbanizarea sfărâmă vechile norme legate de sex și religie. Resursele naturale sunt în cădere liberă. Haosul, dorința, violența, speranța, demolarea, construcția, experimentarea, succesele și înfrângerile neașteptate. Nimic nu stă în calea acestei forțe fără precedent a aspirației. Prin comparație, isteria din nordul global în legătură cu migranții internaționali pare un spectacol provincial și searbăd.
La drum prin India, m-am alăturat puhoaielor de oameni care se perindau pe drumuri. I-am văzut umplând până la refuz autogările. Strânși unul într-altul pe vagoane de tren. Săraci care muncesc din greu, într-un du-te-vino neîncetat. Lumea trebuie să învețe cât mai repede să folosească energia extraordinară din spatele acestei aspirații în masă.
Tânăra migrantă care conduce destinul speciei noastre prin secolul acesta m-a văzut venind de departe. Toți mă văd de departe. Nu avea nici 18 ani. Asta se întâmpla într-un sat plin cu vaci care umblau libere, în Bihar, unul dintre cele mai sărace state din India. Mă îndreptam spre Myanmar. S-a apropiat de mine și mi-a strâns mâna cu îndrăzneală.
„Aici e foarte, foarte plictisitor”, a declarat fata din Bihari la niciun minut de conversație. „Profesorii mei sunt plictisitori. Ce să fac?”
Am râs.
Ochii îi sclipeau de ambiție și inteligență. În curând avea să-și facă loc într-unul dintre orașele în metastază ale Indiei, ca să-și pună la încercare forțele cu alte sute de milioane de săteni strămutați. Nu va exista zid suficient de înalt să o țină în loc.
Unde va ajunge? Dar noi unde vom ajunge? Nu știe nimeni. Important pe drumul acesta pe care mergem cu toții este să înaintăm mereu. Și să nu ne temem. Poate ne așteaptă un urcuș. V-aș sugera să vă faceți temele. Fata avea încălțări rezistente.
Urmăriți călătoria prin lume a lui Paul Salopek, asociat National Geographic, pe outofedenwalk.org și natgeo.ro. John Stanmeyer documentează părți din călătorie pentru revistă.