Dalai Lama
SUA este una din cele două țări dezvoltate în care rata de deces a femeilor în urma sarcinii s-a înrăutățit din 1990 încoace. Mamele de culoare sunt în pericol în mod deosebit. Servicii medicale de bază mai bune ar putea ajuta, așa cum au făcut-o în lumea
După 60 de ani în exil, încă mai speră. Dar oamenii lui se tem: oare cum va fi viața fără el?
Există momente când șlapii și pantalonii de trening par adecvați. La un picnic de sâmbătă după-amiaza în parc. Sau la târg. Sau în cazul unui cuplu care se pregătește pentru sosirea bebelușului numărul doi. Confortul este esențial.
Dar ceva a făcut-o pe Kira Johnson, de 39 de ani, să se răzgândească în seara zilei de 11 aprilie 2016.
„ I ubitule, vreau să arăt f rumoasă pentru Langston”, i-a spus soțului ei, Charles Johnson IV, în timp ce stătea în fața oglinzii din dormitorul ei, pieptănându- se. În după-amiaza următoare, aveau să se îndrepte spre Centrul Medical Cedars-Sinai din Los Angeles pentru nașterea celui de-al doilea fiu al lor.
Erau hotărâți să crească „niște bărbați care vor lăsa o amprentă asupra lumii, cu un sentiment al scopului și al responsabilității mult dincolo de ei înșiși”, explică Charles.
Bebelușul numărul unu, născut în 2014 prin cezariană de urgență, a fost botezat Charles Spurgeon Johnson V, după stră- străbunicul său, renumit s ociolog și primul președinte de culoare al Universității Fisk din Nashville, Tennessee. Frățiorul lui avea să fie botezat după legendarul poet al Renașterii din Harlem, Langston Hughes. Kira a pus în bagaj bijuterii și o rochie ca să- l poate aduce acasă cu stil. Charles a decis că și el trebuia să se îmbrace corespunzător. „Nu știi niciodată când trebuie să arăți ca și cum ai ceva bun simț și ceva bani”, își aduce aminte Johnson că s-a gândit în timp ce renunța la șortul de baschet și la tricou în favoarea unei cămăși, a pantalonilor și a mocasinilor.
Alegerea a fost la fel de conștientă ca selectarea centrului Cedars-Sinai, clasat în mod constant printre cele mai bune spitale din Statele Unite. Când ai toate celelalte aspecte puse la punct – o mamă sănătoasă, un copil sănătos, cea mai bună îngrijire prenatală disponibilă – de ce să nu pui cireașa pe tort aducându-ți copilul pe lume la o unitate de talie mondială?
Langston Emile Johnson s-a născut pe 12 aprilie 2016, la ora 14:33. Cezariana programată părea de rutină, iar Kira a putut să alăpteze imediat după ce a născut. Cu ajutorul ei, Langston a fost prezentat fratelui său de 18 luni, apoi ea a ațipit.
Charles stătea lângă patul soției când a observat sânge în cateterul ei. Era trecut de ora 16 când i-a comunicat prima oară situația unei asistente, potrivit unei reclamații depuse în 2017 la procesul intentat împotriva Cedars-Sinai. În
reclamație sunt incluse și detalii despre îngrijirea primită de Kira: cateterul a fost schimbat în jurul orei 17:30 și a fost urmat de o ecografie și analize de sânge. Ecografia arăta semne de hemoragie internă. Au fost administrate analgezice și lichide intravenoase. A fost cerută o tomografie computerizată la 18:44. Ecografiile și analizele de sânge au fost repetate. S-a făcut o transfuzie.
După alte patru ore, tomografia tot nu era făcută. S-a făcut altă transfuzie de sânge, potrivit reclamației. Kira era „palidă și amețită”, spune Charles, adăugând că „tremura incontrolabil”. Abdomenul ei era dureros la atingere. Charles spune că a întrebat în mod repetat personalul spitalului ce se făcea pentru a identifica sursa hemoragiei.
„Ca tată și soț, există o diferență subtilă între a încerca să pledezi în favoarea soției tale și a depăși o limită, îndeosebi ca bărbat de culoare”, își amintește el. Charles spune că nu voia să facă nimic dăunător pentru îngrijirea soției lui.
Mai ales, spune Charles, după ce un membru al personalului a răspuns l a î ntrebarea l ui nel i ni ș t i t ă, s punând: „ Domnule, s o ț i a dumneavoastră pur și simplu nu este o prioritate în acest moment”.
Tomografia nu a fost făcută deloc, potrivit reclamației. Kira a intrat în operație în j ur de 00:30, la 10 ore după cezariană. Abdomenul ei era plin de sânge. Ultimele ei cuvinte către soțul ei au fost „Iubitule, mi-e frică”, spune el.
Frica soției lui l-a tulburat pe Charles, deoarece o definea curajul: Kira trăise în China, vorbea cinci limbi, avea autorizație de pilot și condusese mașini de curse. Dar el a asigurat-o că totul avea să fie bine.
Kira a murit pe 13 aprilie, la 2:22.
„ Am făcut tot ce am putut, dar nu am reușit s- o salvăm pe soția dumneavoastră”, își amintește Charles că i-a spus doctorul. Era de parcă „aș fi privit cum toată lumea mea se năruie în jurul meu. Era ca și când ar fi explodat o bombă și văd cum mama ei cade, mătușa ei țipă, fratele ei pur și simplu se pierde cu firea”.
„Eram atât de pregătiți. Aveam totul pus la punct. Aveam tot ce era mai bun. Făcusem totul corect. Iar ei stăteau acolo și-mi spuneau că au pierdut-o?”, spune Charles.
Potrivit reclamației, autopsia a determinat că Kira a murit din cauza hemoragiei interne după cezariană. Prejudecata rasială nu face parte din reclamație. Un proces este programat pentru ianuarie. În octombrie, Comisia Medicală din California l-a găsit pe Arjang Naim, medicul primar care a supravegheat îngrijirea Kirei, vinovat de neglijență gravă. Naim a spus că moartea Kirei Johnson e regretabilă, adăugând că nu s-a așteptat ca ea să moară pe masa de operație în timpul intervenției chirurgicale. „ Am făcut tot posibilul să am cea mai mare grijă de pacientă”, a spus el. Naim a fost pus sub supraveghere pentru patru ani.
Un purtător de cuvânt al spitalului nu a dorit să comenteze despre detaliile cazului, dar a spus într- o declarație că „ Moartea Kirei Johnson a fost o tragedie. Investigăm amănunțit orice situație în care există îndoieli legate de îngrij irea medicală a unui pacient. Pe baza constatărilor noastre, facem schimbările necesare ca să putem continua să le oferim pacienților noștri î ngrijirea de cea mai î naltă calitate. Aceasta include revizuirea procedurilor spitalului, precum și a competenței furnizorilor de servicii medicale.“
MO ARTE A K I REIA FOST Ș O C AN T Ă, dar subliniază o realitate dură: într- o perioadă în care ritmul progreselor medicale poate fi uluitor – de la testarea genetică care poate prezice probabilitatea unor afecțiuni până la tratamente care n-au fost niciodată mai eficace în țintirea cancerului și a altor boli –, rata deceselor materne rămâne încăpățânat de ridicată în SUA: aproximativ 14 decese la fiecare 100.000 de nou-născuți vii. Din 46 de țări dezvoltate, spune Organizația Mondială a Sănătății, numai în Serbia și Statele Unite ratele decesului matern au crescut între 1990 și 2015. Ele includ mamele care mor în urma complicațiilor apărute în șase săptămâni de la finalul sarcinii.
În Statele Unite, problema este marcată de două statistici deosebit de alarmante: femeile afroamericane au o probabilitate de vreo trei ori mai mare decât femeile albe dea muri din cauze legate de sarcină și peste 60% din decesele materne pot fi prevenite, potrivit Centrelor pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC).
„ Avem o mortalitate maternă mai ridicată decât o mare parte din restul lumii dezvoltate; suntem capabili să fim cei mai buni din lume”, spune William Callaghan, șeful departamentului de sănătate maternă și infantilă al CDC. CDC definește decesul legat de sarcină ca fiind moartea unei femei în timp ce este însărcinată sau în
termen de un an de la finalul sarcinii.
„Când decesele sunt analizate și vedem care au fost factorii agravanți, există multe cazuri în care comunicarea nu a fost efectuată corect, în care oamenii nu au recunoscut urgența sau când pacienta nu a fost ascultată sau s-a reacționat cu întârziere.”
Rata mortalității materne pentru Statele Unite rămâne mult sub cele ale țărilor în curs de dezvoltare din Africa, unde 20 de țări au rate ale decesului matern de cel puțin 500 de decese la fiecare 100.000 de nou-născuți vii. Dar chiar și în acele țări unde unitățile medicale și accesul la servicii medicale de bază adesea lipsesc, ratele mortalității materne au scăzut din 1990 cu o medie de aproape 40%, datorită, în parte, unor soluții tehnologice simple precum moașele și îmbunătățirile în îngrijirea prenatală și post-partum.
Toate femeile sunt vulnerabile la aceleași afecțiuni legate de sarcină care pot duce la moarte: hemoragie post-partum sau sângerare excesivă, preeclampsie sau tensiune arterială periculos de ridicată și septicemie provocată de o infecție. Atunci de ce sunt atât de ridicate ratele mortalității materne pentru femeile afroamericane?
Cercetătorii spun că stresul toxic prin care trec minoritățile rasiale și etnice, inclusiv afroamericanii, latino-americanii și americanii indigeni – indiferent de succesul economic sau social – le poate eroda sănătatea fizică. Este cunoscut sub denumirea de „uzură”, un concept elaborat de Arline Geronimus, profesoară de sănătate publică la Universitatea Michigan, care sugerează că sănătatea afroamericanilor se deteriorează mai devreme decât cea a albilor din cauza efectelor cumulative ale rasismului și prejudecății. Acest lucru ar putea ajuta la explicarea motivului pentru care chiar și mamele de culoare cu cele mai înalte studii mor la rate mai ridicate decât femeile albe cu cele mai puține studii.
Valerie Montgomery Rice, pre ș e dinta ș i decanul Școlii de Medicină Morehouse din Atlanta, Georgia, crede că nu doar că prejudecata și rasismul se acumulează și afectează sănătatea femeilor de culoare de-a lungul timpului, dar și că stresul cauzat de rasism și sărăcie poate avea efecte adverse încă in utero sau la scurt timp după nașterea unui copil.
Ea arată și că prejudecata inconștientă din partea furnizorilor de servicii medicale poate afecta îngrijirea primită de mamele de culoare. În timp ce î ș i făcea pregătirea la Spitalul Memorial Grady, ea a văzut că asistenții le refuzau uneori epiduralele și anestezicele locale femeilor afroamericane. „Există oameni care cred că femeile de culoare nu simt durerea în același fel pentru că au o masă musculară mai mare, că, în cazul lor, fibrele receptoare ale durerii nu transmit semnale la fel de mult. «Femeia aceea poate împinge afară copilul – e o fată voinică».” Rezumând, spune Montgomery Rice, „nu vedeau persoana în totalitatea sa”.
ÎN Ț Ă R I LE ÎN CURS de dezvoltare, deces ele materne sunt mult mai răspândite și o realitate acceptată a vieții. Infrastructura medicală este adesea puțină sau inexistentă. Îngrijirea prenatală de calitate și informațiile
legate de sarcină pot fi limitate.
La peste 14.000 de kilometri de Los Angeles, autostrada prăfuită dintre capitala Somalilandului, Hargeisa, și al treilea oraș al său ca mărime, Borama, străpunge orizontul ca o săgeată. Peisajul este punctat pe alocuri cu acacia țepoși, iar soarele lovește ca un tam-tam.
Dacă te aventurezi în afara suprafeței pavate, singurele drumuri sunt pietroase și periculoase și cu siguranță vor lăsa neatins doar șasiul celui mai robust vehicul utilitar. Este greu să îți imaginezi o femeie în travaliu supraviețuind călătoriei, într-un vehicul sau pe jos, dintr- o zonă rurală izolată până la o unitate medicală. Somaliland este o țară autoproclamată din Cornul Africii, deși la nivel internațional e general considerată o regiune autonomă a Somaliei.
Principalele cauze ale deceselor materne din Somaliland sunt eclampsia (convulsii din cauza tensiunii arteriale ridicate), hemoragia, infecția și ruptura uterină. Alte motive includ sarcinile timpurii sau prea numeroase, nașterile neasistate și complicațiile rezultate din mutilarea genitală feminină (MGF), o practică de îndepărtare a organelor genitale externe ale fetelor și femeilor pentru a le face „pure” și potrivite pentru căsătorie. Țesutul cicatrizat poate îngusta canalul vaginal, complicând nașterea.
Î n S omalil a nd, c onsi mțământul p e nt r u cezariene sau alte proceduri vitale, inclusiv o transfuzie de sânge sau o intervenție chirurgi cală, t r ebuie obținut de l a o r udă de s ex
masculin responsabilă financiar de sănătatea femeii, cum ar fi soțul ei sau un bărbat din familia soțului.
AC E S TA E S T E P E I S A J U L în care s-a născut Edna Adan Ismail, cea mai mare dintre cei trei copii ai unei familii înstărite. Tatăl ei, Adan Ismail, a fost cel mai important cadru medical din Somaliland, în fostul protectorat britanic care și- a proclamat independența în 1960. Dintre cei cinci copii născuți de mama ei, o fată a murit în timpul unei nașteri cu forcepsul în spital, procedură care aproape o omorâse și pe Adan. Un altul a murit după ce a fost scăpat în cap de către o moașă.
În mod tradițional, educația era considerată inutilă pentru fete, dar Ismail a încurajat- o la toți copiii lui. A fost furios la întoarcerea dintr-o călătorie de afaceri, când Adan avea vreo opt ani, și a aflat că mama și bunica ei aranjaseră să fie supusă MGF.
În 1954, la 17 ani, Adan a plecat din Hargeisa pentru a face pregătire ca asistentă medicală și moașă la Londra, în Anglia.
Adan voia să împiedice fetele și femeile să treacă prin trauma pe care a îndurat-o ea când și după ce i s-a făcut „tăietura”, după cum numește ea MGF.
Acum, la 81 de ani, Adan îți va spune că cea mai mare realizare a ei nu a fost atunci când a devenit primul membru de sex feminin al cabinetului din Somaliland. Împlinirea ei supremă vine din faptul că trăiește la Spitalul Universitar Edna Adan din Hargeisa ca administrator la fața locului. Se scoală în fiecare zi înaintea zorilor și nu refuză o întâlnire la 9 seara dacă este în serviciul maternității de care se ocupă.
Adan spune că a făcut împrumuturi și și-a folosit economiile și pensia pentru a construi spitalul.
„Principalii doi ucigași ai femeilor însărcinate sunt sărăcia și ignoranța”, spune Adan, luând o postură regală în spatele biroului. „O combinație a acestora două ucide mai multe femei decât eclampsia sau hemoragia post-partum.” Prin urmare, când ai o femeie care este analfabetă, care este săracă – în Somaliland probabil este și nomadă –, ea a dus și o viață în care nu a avut niciodată parte de justiție socială. Să suprapunem peste asta o sarcină care a apărut poate când corpul ei nu era complet pregătit s-o primească. Am moșit aici o femeie care năștea
copilul numărul 21.”
Sau ar putea fi precum mama moașei și anestezistei- șefe de la Spitalul Universitar Edna Adan, Hamda Omar Mohammed, în vârstă de 27 de ani.
Mama lui Omar, Samsam Mohammed, gătea pentru echipa de constructori când se construia spitalul în 2002, iar Adan s-a împrietenit cu ea. Când Mohammed nu se afla la locul ei obișnuit într-o zi, Adan s-a întrebat de ce.
Mohammed era acasă, sângerând aproape de moarte. O vecină care venise să ajute trăsese de cordonul ombilical când încerca să scoată placenta. Cordonul s-a desprins, iar Mohammed a început să sângereze. Soțul lui Mohammed a alergat după ajutor. Omar, pe atunci de 11 ani și cea mai mare dintre patru copii, a rămas în urmă să curețe sângele și să aibă grijă de frații ei. Adan a aranjat transportul la un spital de stat, donând chiar din propriul sânge pentru a ajuta la salvarea lui Mohammed.
Mama lui Omar a supraviețuit. Ani mai târziu, Adan a convins acea fată traumatizată să devină moașă, una dintre cele 938 pe care le-a ajutat până acum să facă pregătire în Somaliland. „Dacă pot să ajut la pregătirea unui milion de moașe pe continentul african, acest lucru va schimba experiența nașterii. Va pune capăt suferinței pentru atâtea femei și familii.”
PE S T E VÂ J Â I T U L unui monitor fetal, vocea Jontellei Gallman e s t e surprinzător de calmă. Localnica din Washington, D.C., s-a internat în Spitalul Universitar George Washington într- o dimineață înnorată de marți din mai, la trei zile după ce ploile torențiale i-au inundat casa cu două dormitoare. Gallman, de 39 de ani, a petrecut weekendul dinaintea nașterii induse programate, căutând o nouă locuință.
Mamă a trei copii, ea a avut locuri de muncă stabile ca vânzătoare și ca manager în cele două decenii de la terminarea liceului, lucrând adesea 50 de ore pe săptămână și asigurând o viață bună familiei ei până în 2015. La scurt timp după aceea, doctorii au diagnosticat-o cu boala polichistică a ficatului și rinichilor, o afecțiune genetică cronică ce duce la apariția de chisturi în organele respective.
Prea bolnavă pentru a munci și bazându-se pe Medicaid, programul care oferă asigurare medicală cetățenilor americani cu venituri mici, Gallman se afla în ultimele etape ale sarcinii cu
al patrulea copil când doctorii au identificat o problemă cu care se mai confruntase și anterior: tensiune arterială periculos de mare. Fără mașină și cu bani puțini, ea depindea de transportul public și de sprijinul prietenilor și al familiei pentru a ajunge la programările la medic și a-și îngriji copiii.
„Simțeam că oricât de greu muncisem pentru a ține lucrurile sub control, viața încerca să mă învingă”, spune ea. „Dar nu aveam de gând să permit să se întâmple asta.”
Stând în salonul de spital al lui Gallman în cea mai mare parte a celor 12 ore de travaliu și naștere, nu m-am putut abține să mă gândesc la mama mea, Eloise Blocker Jones.
Sunt a noua dintre cei zece copii ai ei și printre singurii trei născuți într-un spital. Ne-am născut toți în sărăcie în Cairo, Illinois, un orășel unde se întâlnesc fluviile Ohio și Mississippi, cunoscut pentru istoria sa rasială tumultuoasă.
Când a murit mama, în 2005, nu mi-a trecut prin minte că într-o zi voi vrea să o întreb despre experiențele ei cu sarcina și nașterea. La urma urmelor, făcuse tot ce i-a stat în putință pentru a le insufla independența și autonomia tuturor celor cinci fiice ale ei. Sarcina înainte de căsătorie era de neconceput, dar, auzind-o pe mama, nu era o treabă tocmai plăcută nici după aceea. Tânjesc s- o întreb cum s-a simțit ca tânără de 19 ani pe cale să îl nască pe fratele meu cel mai mare în 1947, departe de familia și prietenii ei din Philadelphia. Acum mă întreb cum a rezistat
ca femeie săracă fără recomandări de planificare familială, fără educație privind creșterea copiilor, fără asigurare de sănătate.
Când responsabilul cu dosarul Medicaid al lui Gallman i-a recomandat să contacteze organizația de sprijin maternal Mamatoto Village din Washington D.C., ea s-a gândit că ar putea să primească niște sfaturi nutriționale care ar putea să-i îmbunătățească alimentația și să-i sporească energia.
Ce a primit Gallman a fost un colac de salvare în persoana unei asistente comunitare perinatale pe nume Briana Green.
Fosta avocată corporatistă de 39 de ani, cu o coadă de cal până la talie și mers de balerină, intră acum în Sala de travaliu și naștere nr. 8 și se îndreaptă drept spre burta lui Gallman, frecând- o cu blândețe în timp ce se întinde după mâna ei.
„Cum te mai simți?”, întreabă, uitându-se cu atenție la clienta ei pe după pleoape marcate de lipsa de somn. În orice moment dat, Green lucrează cu vreo 50 de femei însărcinate sau lăuze, făcând vizite la domiciliu și oferind consiliere, educație și sprijin. Le însoțește la consultații și este prezentă în timpul nașterii.
Este posibil ca Green să fi fost menită pentru această viață: străbunica ei, Nancy Gayles Burton, a avut 17 copii și a fost o moașă tradițională respectată în districtul Mecklenburg din Virginia, în anii ’20 și ’30.
Green spune că a renunțat la un venit de șase cifre în avocatură și mai târziu în vânzări imobiliare pentru a se pregăti ca asistentă perinatală din cauza propriilor experiențe cu nașterea. Spune că i s- a refuzat ocazia de a î ncerca o naștere vaginală după o operație cezariană, chiar și după respectarea recomandărilor pentru a se asigura că era pregătită fizic.
„ Mi- am dat s eama că dacă eu, ca f emeie afroamericană educată, cu o oarecare siguranță financiară, nu puteam fi văzută sau auzită sau respectată, ce se întâmplă cu femeile care nu aveau o voce, care probabil nu erau luate în serios și erau tratate necorespunzător din minutul în care intrau într-o instituție medicală?”
JE S S I C A F LOW E R S
are doar șapte ani, dar este puternică, spune bunica ei, Nicole Black. Black nu va uita niciodată cât de calmă era fetița când a sunat în data de 4 iulie 2018, la ora 1:46. „ A spus: «Mami a căzut î n cadă și î i i ese spumă din gură » ”, își aduce aminte Black, care are 53 de ani și locuiește în Tampa, Florida. Cu o săptămână î nainte, fiica l ui Black, Crystle Galloway, î l născuse pe cel de-al treilea copil al ei, un băiat sănătos de 2,8 kg pe nume Jacob Flowers, prin operație cezariană la Spitalul St. Joseph’s.
Black s-a ridicat în grabă din pat și a parcurs scurta distanță până la apartamentul lui Galloway, unde mama de 30 de ani era prăbușită în cada de baie.
Cu doar câteva ore înainte, Galloway stătuse pe canapea urmărind un film și vorbind despre meniul de 4 iulie. O duruse puțin incizia cezariană, dar altfel Galloway fusese atât de fericită, atât de mândră să î și completeze cu un fi u familia alcătuită din două fete.
Ce anume s-a întâmplat în minutele dintre sosirea la locuința lui Galloway a paramedicilor trimiși pentru o posibilă victimă a unui accident vascular, potrivit unei declarații oficiale a Districtului Hillsborough din Florida, și momentul în care a fost evaluată la camera de primire urgențe aflată la trei străzi distanță a reprezentat punctul central al unei investigații efectuate de oficialitățile Districtului Hillsborough.
Black spune că, în loc să verifice semnele vitale ale lui Galloway și să o transporte la un spital, medicii au întrebat dacă familia își putea permite să plătească taxa de ambulanță de 600 de dolari. Black spune că i-a implorat pe medici să-i ia fiica în ambulanță.
La o conferință de presă, administratorul Districtului Hill s b orough, Mike Merrill, a declarat că a existat o confuzie în legătură cu transportul ș i că o conversație despre costa avut loc între Black și adjuncții șerifului care au ajuns primii la fața locului și nu cu medicii, potrivit declarațiilor medicilor și ale adjuncților. Merrill a remarcat, de asemenea, că paramedicii au recunoscut că Galloway a dat din cap afirmativ atunci când au întrebat-o direct dacă voia să fie transportată la spital.
Merrill a spus că medicii ar fi trebuit să obțină un document de refuz în cunoștință de cauză pentru a nu o lua în ambulanță, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Black a ajuns să o ducă pe fiica ei cu mașina la sala de urgențe. Galloway a fost dusă apoi cu elicopterul la Spitalul General
Tampa, unde a intrat în comă. A murit cinci zile mai târziu.
DISTRICTUL HILLSBOROUGH a anunțat în septembrie că a luat măsuri disciplinare împotriva celor patru medici responsabili pentru încălcarea procedurii standard prin neverificarea semnelor vitale ale lui Galloway, pentru falsificarea de documente și pentru că nu i-au cerut lui Black să semneze un document de refuz în cunoștință de cauză din care să reiasă că ar fi refuzat transportul cu ambulanța pentru fiica ei.
Un medic a fost concediat; doi au fost retrogradați. Cei trei medici rămași angajați au fost suspendați fără plată timp de 30 de zile.
UN SPRIJIN MEDICAL MAI BUN ȘI SUSȚINUT în timpul sarcini mamelor și după ce dau naștere pare o soluție magică pentru a ajuta la reducerea ratei mortalității materne din Statele Unite, dar nu este atât de simplu. Moașele pot percepe peste 1.500 de dolari pentru serviciile lor și multe mame cu venituri mici pur și simplu nu își permit o astfel de sumă.
Calif ornia a f ăcut progrese î n reducerea numărului de decese materne î n s t at prin adăugarea de protocoale de rutină la spitalele participante pentru complicații comune ale sarcinii cum sunt hemoragia și preeclampsia. Procedurile precum măsurarea pierderii de sânge sau administrarea de medicamente antihipertensive când sunt necesare pentru prevenirea preeclampsiei fac parte dintr-un set de practici pe care unitățile medicale uneori le ignoră sau le amână.
Și, după cum spune Charles Johnson, simpla ascultare a mamelor și familiilor este, de asemenea, importantă.
În fiecare zi, Charles petrece timp citind, dansând sau jucându-se cu fiii săi într-o cameră plină de lumină, împodobită cu fotografii de dimensiunea unor postere cu Kira, pozând cu familia și prietenii, zâmbetul ei strălucind mai intens decât razele soarelui. Băieții întreabă adesea dacă lui mami i-ar fi plăcut cântecul pe care ei îl ascultă sau dacă i-ar fi plăcut să se joace cu mașinile lor de curse.
Acum, crescându- și singur fiii, Charles își dedică cea mai mare parte a timpului spunând povestea Kirei oficialilor din sănătate, grupurilor de advocacy și chiar Congresului Statelor Unite.
„Mai mult ca orice, vreau ca oamenii să înțeleagă că aceste femei pe care le pierdem sunt mai mult decât statistici”, spune el.
„Sunt mame, sunt fiice, sunt surori, sunt prietene”, spune el. „ Și lasă în urmă acești copii neprețuiți și nu există statistici care să poată stabili cum e să îi spui unui copil de un an jumate că mami nu vine acasă. Sau să îi spui unuia de doi ani, care nu își va cunoaște niciodată mama, cât de extraordinară este.”
Jurnalista veterană Rachel Jones s-a axat timp de un deceniu asupra problemelor de sănătate și dezvoltare din Africa de est. Lynsey Addario a fotografiat un articol în revista National Geographic despre musulmanii din America.